ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2272/2025

Ședința publică din data de 9 decembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la data de 02.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca, C., D. și E. ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumei de 300.000 de euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale și la plata sumei de 9.820 RON, reprezentând daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 56 din 29.01.2024, Tribunalul Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca, în ceea ce privește răspunderea în calitate de comitent pentru fapta prepusului relativ la pârâtul C..

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca, în ceea ce privește răspunderea în calitate de comitent pentru fapta prepusului relativ la pârâții D. și E..

A fost admisă în parte acțiunea civilă, pârâții C., D., E. fiind obligați să plătească reclamantului suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 9.820 RON cu titlu de daune materiale după cum urmează: pârâtul C. în proporție de 70% (14.000 RON cu titlu de daune morale și 6.874 RON cu titlu de daune materiale), pârâții D. și E. în proporție de 15% fiecare (3000 RON cu titlu daune morale, fiecare și 1.473 RON cu titlu de daune materiale, fiecare).

Pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca a fost obligată în calitate de comitent, în solidar cu pârâții D. și E. să plătească reclamantului suma de 6.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 2.946 RON cu titlu de daune materiale.

Pârâții C., D. și E. au fost obligați să plătească reclamantului suma de 4.860 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, pârâtul C. în proporție de 70%, pârâții D. și E. în proporție de 15% fiecare, iar pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca, în calitate de comitent, în proporție de 30%, în solidar cu pârâții D. și E..

Prin decizia civilă nr. 1A din 14 ianuarie 2025 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâții D., E. și Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 56 din 29.01.2024 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, și în consecință a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții D., E. și Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca.

A menținut soluțiile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, precum și cele referitoare la obligarea pârâtului C. la plata sumelor de 14.000 RON cu titlu de daune morale, 6.874 RON cu titlu de daune materiale și de 3.402 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe și a obligat pe reclamant să plătească fiecăruia dintre pârâții D. și E. câte 2.200 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1A din 14 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a formulat recurs reclamantul A., prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a arătat că instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 alin. (1) și (4) și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevăd obligația de a soluționa litigiul conform regulilor de drept aplicabile, precum și de a motiva hotărârea cu motivele de fapt și de drept care susțin soluția, prin aceea că în cuprinsul hotărârii s-a reținut că nu ar fi necesar a se analiza în mod detaliat actele normative care stabilesc limitele în care se poate acționa de către jandarmi în exercitarea atribuțiilor de serviciu pentru a se stabili dacă fapta pârâtului C. ar fi fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Or, acesta este un aspect esențial care trebuia analizat de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât prin art. 27 alin. (4) din Legea nr. 550/2004, jandarmii au îndreptățirea legală de a folosi forța fizică pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor lor, existând, așadar, o legitimare a unui oarecare grad de forță folosită de jandarmi în exercitarea funcției lor.

În raport de aspectele deduse judecății, instanța de apel avea obligația de a analiza limitele forței legitime pentru a putea stabili că fapta unuia dintre prepușii săi, intimatul-pârât C., ar fi fost într-atât de departe de ceea ce este încuviințat prin lege ca folosire a forței, încât să nu poată fi considerat că ar fi acționat în legătură cu atribuțiile și funcțiile încuviințate.

Printr-un motiv distinct de recurs se arată că a avut loc o încălcare a efectului devolutiv a apelului reglementat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că pe calea apelului exercitat de intimații D. și E. hotărârea instanței de fond a fost criticată sub aspectul lipsei vinovăției pentru săvârșirea faptei, în vreme ce apelul formulat de Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." cuprinde critici din perspectiva răspunderii sale în calitate de comitent pentru cei doi intimați cu privire la existența și întinderea prejudiciului. Cu toate acestea, instanța de apel analizează existența faptei ilicite în persoana celor doi intimați, fără ca aceasta să fi făcut obiectul apelului, reținând că în cauză nu există faptă ilicită.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul arată că instanța de apel a apreciat discutabilă soluționarea pe cale de excepție a chestiunii privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său. Cu toate acestea, nu a fost admis apelul exercitat de reclamant cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, apreciind că argumentele aduse reprezintă o critică sui generis cu privire la verificarea condițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., iar nu o critică care să vizeze modul de soluționare, pe cale de excepție, a acestui aspect.

Printr-un motiv distinct, încadrat prin memoriul de recurs la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se invocă existența unor motive străine de pricină referitoare la lipsa faptei ilicite, hotărârea conținând, deopotrivă și motive contradictorii sub același aspect.

Astfel, recurentul arată că deși instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită a intimaților D. și E., motivarea privește, mai degrabă, o lipsă de culpă a intimaților, întemeiată pe o aparentă imposibilitate de a reacționa mai devreme decât au făcut-o, motivele reținute fiind străine de soluția adoptată.

Prin motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale în ce privește fapta ilicită săvârșită de către intimații E. și D..

Recurentul arată că potrivit art. 450 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea judecătorească care soluționează, fie și în parte, fondul cauzei, o excepție procesuală sau orice alt incident procedural, are autoritate de lucru judecat cu privire la aspectul tranșat atât în privința soluției, cât și a considerentelor sale, dispoziții care se aplică și în alte materii, cu excepția în care acele materii ar avea dispoziții contrare, potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

Art. 28 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. prevede că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului. Per a contrario, instanța civilă este legată de o hotărâre pronunțată de instanța penală în ceea ce privește fapta și raportul de cauzalitate. Prin încheierea penală nr. 22/08.03.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 s-a reținut că cei doi intimați aveau obligația legală și timpul necesar de a reacționa față de atitudinea agresivă a colegului lor și a interveni mai repede în vederea stopării actelor de violență fizică manifestate de acesta. Cu toate acestea, prin hotărârea recurată se contrazic în mod expres aceste considerente, motiv pentru care este încălcată autoritatea de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 1373 alin. (3) C. civ., prin aceea că instanța de apel a interpretat prezumția în sens invers față de maniera în care a fost reglementată de legiuitor, reținând că "orice persoană adultă cunoaște sau trebuie să cunoască, la nivel de principiu, faptul că aplicarea de lovituri de către un jandarm sau polițist nu poate fi considerată o faptă ilicită". În acest mod, instanța a mutat sarcina probei de la comitent la victimă, reclamantul fiind ținut să probeze un fapt negativ, respectiv necunoașterea faptului că prepusul ar fi acționat fără legătură cu funcția sa. Așadar, este o greșită interpretare a normelor de drept material a pretinde unei persoane - oricărei persoane - având în vedere gradul de generalizare al instanței de apel, fără cunoștințe de specialitate, să facă distincția subtilă între folosirea legitimă și ilegitimă a forței de către un jandarm.

Din perspectiva aceluiași temei de drept material, recurentul arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și în ceea ce privește întrunirea condițiilor pentru exonerarea comitentului pentru fapta prepusului său. Astfel, instanța de apel a reținut, de principiu, că niciun jandarm care aplică lovituri nu poate fi considerat că acționează legitim, însă, potrivit Legii nr. 550/2004, exercitarea funcției de jandarm implică un grad de forță fizică, fiind reglementată folosirea forței pentru ducerea la îndeplinire a îndatoririlor, lovirea fiind inclusă în sfera noțiunii de folosire a forței.

Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material și în ceea ce privește momentul de referință la care trebuie analizată condiția cunoașterii (sau a posibilității rezonabile a cunoașterii) de către victimă a faptului că prepusul ar fi acționat fără legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Deși prin sentința penală nr. 12/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 intimatul C. a fost condamnat pentru infracțiunea de purtare abuzivă, această împrejurare nu conduce la concluzia că victima ar fi putut cunoaște că prepusul acționa fără legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Pe de altă parte, existența unei condamnări penale pentru purtare abuzivă nu implică de la sine că prepusul ar fi acționat fără legătură cu funcția. Din contră, o atare condamnare conduce la concluzia inversă, că intimatul a acționat în legătură cu funcția, una din condițiile necesare pentru săvârșirea infracțiunii fiind ca făptuitorul să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Așadar, existența acestei infracțiuni nu este incompatibilă cu răspunderea delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, ci, în toate situațiile, reținerea acestei infracțiuni implică cu necesitate că persoana vinovată a acționat în cadrul funcției sale.

Printr-un motiv distinct de recurs, se invocă aplicarea greșită a dreptului material sub aspectul îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale pentru intimații E. și D., instanța de apel reținând că nici imobilizarea sa și nici inacțiunea acestora față de împrejurarea că a fost lovit de colegul lor - intimatul C. în timp ce era imobilizat nu ar constitui fapte ilicite. Or, intervenția tardivă, la un interval de 9 secunde după ce a început să fie lovit, comparativ cu cele 5 secunde invocate de intimați și cele 0,25 de secunde reprezentând timpul mediu de reacție, nu se încadrează în noțiunea de cel mai scurt timp. Instanțele fondului au făcut trimitere la starea de fapt reținută în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj și respectiv dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Militar Cluj, astfel că acestea ar fi trebuit să rețină și aprecierile cu privire la conduita intimaților și timpul efectiv de reacție al acestora.

Printr-o altă critică subsumată punctului 8, recurentul critică aplicarea greșită a dreptului material în privința cuantificării daunelor morale.

Întrucât prejudiciul suferit este eminamente de ordin psihologic, instanța nu se poate raporta strict la numărul de îngrijiri medicale stabilite prin certificatul medico-legal. Totodată, în stabilirea cuantumului daunelor morale instanța trebuia să se raporteze și la calitatea intimaților de jandarmi însărcinați cu vegherea asupra respectării drepturilor oamenilor și împiedicarea producerii unor astfel de incidente, modul în aceștia au procedat fiind de natură să conducă la diminuarea încrederii reclamantului în forțele de ordine și în normalitate. Calitatea acestora reprezintă o cauză de agravare a răspunderii civile, impunându-se evaluarea cu mai multă exigență a vinovăției făptuitorului. Justa soluționare a cauzei impunea examinarea amplei jurisprudențe a CEDO, pe de-o parte în materia plasării persoanei în custodia organelor statului, iar pe de altă parte cu privire la folosirea în justiție a unor prezumții de fapt sau de drept.

Mai arată că sentimentul de frustrare și nedreptate a fost alimentat și de atitudinea intimaților adoptată în cursul procesului civil, aceștia afirmând că au acționat conform legii și dispozițiilor de serviciu și că nu văd altă modalitate de a interveni. De asemenea, au mai fost invocate vârsta recurentului, privațiunile și umilința la care acesta a fost supus, disconfortul creat de stările psihice și emoționale urmate, precum și restrângerea posibilităților de viața socială și familială, care justificau acordarea unor daune morale într-un cuantum mai ridicat decât cele stabilite de către prima instanță și menținute de instanța de control judiciar.

5.1. Prin întâmpinarea formulată de intimata Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca s-a cerut respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate.

Din perspectiva criticilor subsumate punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arată că afirmația în raport de care se afirmă un refuz al instanței de apel de a cerceta actele normative care stabilesc limitele în care se poate acționa de către jandarmi în exercitarea atribuțiilor de serviciu este scoasă din context, în realitate, instanța de apel analizând toate aspectele relevante.

Din perspectiva încălcării efectului devolutiv al apelului, intimata arată că aceasta a criticat pe calea apelului soluția primei instanțe, arătând că nu a ținut cont de ordonanța de clasare dispusă în dosarul penal în raport de intimații D. și E..

În ce privește punctul 6, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, în cauză nefiind îndeplinite condițiile art. 1373 alin. (1) C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Se mai arată că cei trei intimați persoane fizice au participat la instructajul pe care comandantul operațiunii l-a făcut tuturor efectivelor participante la respectiva misiune, iar faptele imputate prepușilor nu au legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor încredințate.

În ce privește existența unor motive străine de pricină referitoare la lipsa faptei ilicite, în realitate argumentele conducând la concluzia unei pretinse lipse de vinovăție, sunt de asemenea neîntemeiate.

Cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale, se arată că recurentul a citat dintr-o încheiere a judecătorului de cameră preliminară prin care se reține că starea de fapt nu este pe deplin lămurită, motiv pentru se impune efectuarea de cercetări suplimentare în vederea urmăririi penale, dispunând desființarea soluției atacate și trimiterea cauzei la procurorul militar pentru completarea urmăririi penale.

Urmare a completării urmăririi penale, prin Ordonanța de clasare din 31.12.2021 Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Cluj a dispus clasarea cauzei cu privire la infracțiunea de purtare abuzivă privind pe intimații D. și E., soluție împotriva căreia s-a depus plângere de către reclamantul A., respinsă prin Ordonanța 5/II/2/2022 din 15.02.2022 prin care s-a reținut că cei doi inculpați nu au prevăzut sau acceptat ca persoana vătămată să fie agresată, ci au făcut demersuri concrete și reușite în scopul opririi agresiunii.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță fără a intra în cercetarea fondului cauzei, rolul său fiind de a verifica legalitatea sesizării instanței, a probelor și a actelor de urmărire penală.

În ce privește criticile privind greșita aplicare a art. 1373 C. civ., se arată că soluția instanței de apel este corectă, în cauză nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Cu referire la greșita aplicare a dreptului material în ce privește atragerea răspunderii civile delictuale pentru intimații E. și D., în mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate pretinde ca aceștia să fi acționat în 0,25 de secunde, cum a apreciat reclamantul, ținând cont de circumstanțele concrete din cauză. În plus, prin ordonanța de clasare din 31.12.2021 s-a dispus clasarea cauzei cu privire la infracțiunea de purtare abuzivă în ce îi privește pe acești doi intimați.

Cu referire la aplicarea greșită a dreptului material în privința cuantificării daunelor morale, arată că în mod corect au fost stabilite de către instanța de apel, potrivit criteriilor statuate prin jurisprudența internă și prin cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Apreciază că acordarea sumei solicitate prin cererea introductivă ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantului, în contextul în care, chiar și suma deja acordată este semnificativă, având în vedere probatoriul administrat în dovedirea întinderii prejudiciului, compus exclusiv din proba testimonială emanând de la prieteni ai reclamantului.

În ce privește capătul de cerere vizând acordarea cheltuielilor de judecată, solicită exonerarea sa de la plata acestora, iar în ipoteza în care totuși ar urma să fie acordate, să se dispună reducerea cuantumului acestora.

5.2 Prin întâmpinarea formulată de către D. și E. s-a cerut respingerea recursului, menținerea hotărârii recurate și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, intimații au arătat că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 22 alin. (1) și (4) ori art. 425 alin. (1) C. proc. civ., nu există motive contradictorii nici cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca, de vreme ce a menținut această soluție. Totodată, se cere înlăturarea criticii vizând o încălcare a efectului devolutiv al apelului, întrucât intimații au criticat reținerea instanței de fond potrivit căreia aceștia ar fi săvârșit fapte ilicite.

De asemenea, instanța a aplicat corect prezumția prevăzută de art. 1373 alin. (3) C. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat, s-a arătat că nu există, întrucât în două faze procesuale s-au dispus soluții de clasare în privința celor doi intimați, soluție ce este definitivă.

De asemenea, se apreciază ca fiind corectă soluția de a nu îi obliga la plata prejudiciului, întrucât în mod corect instanța de apel a reținut că fapta nu există.

Se mai arată că urmare a atitudinii agresive a reclamantului, intimații i-au aplicat o sancțiune contravențională, care a fost contestată de acesta, plângerea fiind însă respinsă în mod definitiv.

Nu se poate pretinde că intimații ar fi trebuit să acționeze în 0,25 de secunde, după cum susține reclamantul, în regulamentele militare neexistând o asemenea prevedere.

De asemenea, după 6 ani de la incident, nu se pot aduce probe noi în rejudecarea acestui dosar, constând într-o nouă expertiză psihologică.

Se mai arată că în mod corect instanța de apel a apreciat că nu se impune majorarea daunelor morale acordate, în considerarea atitudinii și comportamentului recurentului A., comportamentul șicanator și recalcitrant al reclamantului reprezentând conditia sine qua non pentru derularea ulterioară a incidentului.

5.3. Intimații D. și E. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimata Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj Napoca, arătând că sunt de acord cu apărările conținute de aceasta.

5.4. Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații D., E. și Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj Napoca, solicitând înlăturarea apărărilor, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele ce vor fi expuse.

Având în vedere modalitatea de structurare a memoriului ce cuprinde dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte le va analiza după o prealabilă grupare, în funcție de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare și cu observarea împrejurării că o parte dintre susțineri nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce tind la reevaluarea probatoriului, astfel încât nu intră în sfera analizei specifice a instanței de recurs.

Prioritar, se va proceda la analiza motivelor de recurs găsite ca întemeiate, ce au generat și soluția de casare în parte a hotărârii recurate - respectiv problema modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj Napoca, care a fost criticată prin memoriul de recurs pe trei paliere: (i) primul, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea rolului judecătorului în aflarea adevărului din perspectiva soluționării cauzei potrivit temeiului de drept ce îi este aplicabil, (ii) cel de-al doilea vizând soluționarea pe cale de excepție a problemei calității procesuale pasive a comitentului, critică încadrată de recurent la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., (iii) cel de-al treilea aspect vizând greșita aplicare a art. 1373 alin. (3) C. civ., motiv de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (1) și (4) și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevăd obligația de a soluționa litigiul conform regulilor de drept aplicabile, precum și de indica în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și drept care susțin soluția, prin aceea că în cuprinsul hotărârii a reținut că nu ar fi necesar a se analiza actele normative care stabilesc limitele în care se poate acționa de către jandarmi în exercitarea atribuțiilor de serviciu pentru a se stabili dacă fapta pârâtului C. ar fi fost săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, Înalta Curte îl găsește întemeiat.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în cauză incidența cazului de exonerare de răspundere a comitentului prevăzut de art. 1373 alin. (3) C. civ., potrivit căruia comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea, sau, după împrejurări, putea să cunoască faptul că la data săvârșirii faptei prejudiciabile prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

În analiza criticii reclamantului vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., instanța de apel a reținut următoarele:

"În mod cert, fără a fi necesar a se analiza în acest sens în mod detaliat actele normative care stabilesc limitele în care se poate acționa de către jandarmi în exercitarea atribuțiilor de serviciu și instructajul cu efectivele participante la misiunea de asigurare a măsurilor de ordine publică la F. depus la dosar de către pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă "B.", fapta pârâtului C. de a-i aplica reclamantului lovituri cu pumnul în zona abdomenului și a feței, reținută prin sentința penală nr. 12/2021 a Tribunalului Militar Cluj, nu poate fi apreciată ca fiind săvârșită în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate."

Înalta Curte reține că o atare statuare nu este rezultatul unei analize a dispozițiilor legale incidente și nici al administrării probatoriului - fiind astfel încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului și soluționarea cauzei potrivit regulilor de drept ce îi sunt aplicabile și implicit ale art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod -, ci are valoarea unui postulat pe care se grefează o greșită aplicare a normelor de drept material.

Din maniera de structurare a liniei de argumentație, această susținere a instanței de apel pare a se fundamenta pe împrejurarea că în legătură cu pârâtul C. s-a dispus condamnarea penală pentru fapta de a-i fi administrat reclamantului lovituri, ceea ce, în opinia instanței de apel, ar exclude de plano posibilitatea ca acest intimat să fi acționat în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Din analiza sentinței penale nr. 12/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 reiese că intimatul C. a fost condamnat pentru infracțiunea de purtare abuzivă.

Potrivit art. 296 alin. (1) C. pen. "întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă", iar potrivit alin. (2) - temei de drept în virtutea căruia a fost aplicată hotărârea de condamnare a intimatului C. - "amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime".

Din analiza dispozițiilor legale antecitate, reiese că, pentru fapta de purtare abuzivă, legea atașează o condiție specială și anume aceea ca subiectul activ al infracțiunii să fi săvârșit fapta în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu. Pe de altă parte, obiectul juridic al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale referitoare la asigurarea desfășurării în condiții optime a activității persoanelor juridice (publice sau private) sau cele în legătură cu protecția intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor venite din partea funcționarilor publici.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 550/2004, "în realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al Jandarmeriei Române este învestit cu exercițiul autorității publice", între atribuțiile expres prevăzute de lege, numărându-se și aceea de a "executa misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marșurilor, demonstrațiilor, procesiunilor, acțiunilor de pichetare, acțiunilor promoționale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum și a altor asemenea activități care se desfășoară în spațiul public și care implică aglomerări de persoane" [art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 550/2004] - ipoteză în care poate fi încadrat evenimentul F., unde a avut loc incidentul.

Din situația de fapt - astfel cum aceasta a fost stabilită de instanțele fondului - reiese indubitabil că intimatul C. se afla la data de 4 august 2019 în timpul unei misiuni a Jandarmeriei Române, organism unde acesta era încadrat în funcția de plutonier major, în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 550/2004, în cadrul F., context și calitate în care i-a aplicat reclamantului mai multe lovituri, care au condus la condamnarea sa penală pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Din analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, reiese că poate fi subiect activ al acestei infracțiuni funcționarul public, astfel cum acesta este definit de art. 175 alin. (1) C. pen. - având această calitate inclusiv persoana care exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură - astfel cum este cazul intimatului C..

Cu referire la elementul material al infracțiunii, cerința esențială pentru reținerea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu presupune ca fapta funcționarului public să fi fost comisă în exercitarea atribuțiilor de serviciu prevăzute explicit în lege, ordonanță simplă sau de urgență a Guvernului, condiție de asemenea întrunită în cauză - misiunea în executarea căreia se afla intimatul C. la data săvârșirii infracțiunii fiind expres reglementată prin art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 550/2004.

Prin urmare, o atare infracțiune presupune, în mod implicit, că făptuitorul s-a aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, motiv pentru care nu își găsește fundament raționamentul instanței de apel, ce reține că intimatul C. a săvârșit fapta în afara atribuțiilor sale de serviciu - aspect ce s-ar fi impus a fi fost cunoscut de către reclamant, întrucât acesta a făcut obiectul unei condamnări penale.

Dimpotrivă, aplicarea unei sancțiuni penale pârâtului C. pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, nu poate conduce decât la fireasca concluzie că acesta a acționat în cadrul funcției sale, aspecte ce reies în mod indubitabil din cuprinsul sentinței penale nr. 12/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

De asemenea, Înalta Curte observă că instanța de apel nu numai că nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. (4) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, potrivit cărora "pentru îndeplinirea atribuțiilor și misiunilor specifice, personalul militar al Jandarmeriei Române are dreptul să folosească forța, mijloacele din dotare și armamentul, în condițiile legii", dispoziții legale care au fost invocate prin apelul exercitat de reclamant, dar a și reținut că o atare analiză nu se impune în raport de împrejurarea condamnării penale a pârâtului C..

Or, o astfel de statuare este, într-adevăr, de natură să încalce dispozițiile art. 22 alin. (1) și (4) și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte găsește întemeiată și critica potrivit căreia în mod greșit a fost respins apelul reclamantului vizând modul în care acest aspect a fost soluționat de către instanța de fond - pe cale de excepție, analiza realizată fiind specifică unei analize pe fond, soluția primei instanțe fiind menținută de către instanța de control judiciar deși, tot aceasta a apreciat soluția ca fiind dubitabilă sub acest aspect.

Așadar, reținerea în cauză a cazului exonerator de răspundere reglementat de art. 1373 alin. (3) C. civ. s-a realizat de către instanța de fond în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca în legătură cu răspunderea în calitate de comitent pentru fapta prepusului C., iar nu în analiza temeiniciei acestei pretenții, astfel cum s-ar fi impus, având în vedere că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Instanța de apel, deși a reținut că a fost învestită, prin apelul exercitat de reclamant, în ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." privind răspunderea acesteia în calitate de comitent pentru fapta prepusului C., și a apreciat ca fiind discutabilă soluționarea pe cale de excepție a chestiunii privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, a respins apelul reclamantului, apreciind că argumentele aduse reprezintă o critică cu privire la verificarea condițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., iar nu o critică care să vizeze modul de soluționare, pe cale de excepție, a acestui aspect.

Înalta Curte reține că, în examinarea motivelor invocate în calea de atac, instanța de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, "o interpretare deosebit de riguroasă dată de instanțele interne unei norme de procedură, cu un formalism excesiv, poate fi de natură a priva părțile de dreptul de acces la un tribunal" (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa constantă că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanței» obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [...]."

Prin urmare, Înalta Curte găsește întemeiată critica recurentului, subsumând-o însă punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu punctului 6 cum a fost încadrat prin memoriul de recurs [în cauză nefiind vorba despre motive contradictorii, de vreme ce instanța de apel a reținut că a fost exercitat apel cu privire la soluționarea excepției, însă nu din perspectiva modului procedural prin care s-a dispus astfel - pe cale de excepție - ci din perspectiva analizei art. 1373 alin. (3) C. civ..], având în vedere că în cauză s-a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor de drept procesual, respectiv art. 36 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică încălcarea și aplicarea greșită a art. 1373 alin. (3) C. civ., Înalta Curte îl găsește, de asemenea, întemeiat.

Art. 1373 C. civ. reglementează răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepușii săi, răspundere ce se antrenează în măsura în care, suplimentar condițiilor generale ale răspunderii, sunt întrunite două condiții speciale, respectiv (i) existența raportului de prepușenie și (ii) necesitatea ca fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului să fie săvârșită în legătură cu atribuțiile sau funcțiile încredințate.

Dacă în speța dedusă analizei, întrunirea primei condiții nu este de natură a suscita discuții - părțile necontestând existența raportului de prepușenie între intimatul C. și Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca -, instanțele fondului au reținut că cea de-a doua condiție nu este întrunită, întrucât prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, motiv pentru care au apreciat că fapta nu are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, situație în care își găsește aplicabilitatea în cauză art. 1373 alin. (3) C. civ.

Astfel, potrivit art. 1373 alin. (3) C. civ., "comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate".

Înalta Curte reține însă că, în acord cu art. 14 alin. (2) din C. civ., buna-credință este prezumată relativ de lege, astfel că, pentru a putea reține aplicabilitatea cazului exonerator de răspundere al comitentului, s-ar fi impus ca acesta din urmă să răstoarne prezumția de bună-credință instituită, dovedind că victima cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască, la data săvârșirii faptei prepusului, că acesta a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor încredințate.

Or, simpla împrejurare că, aflat în timpul serviciului, intimatul C. i-a aplicat reclamantului lovituri, nu este de natură să antreneze aplicarea în cauză a art. 1373 alin. (3) C. civ., de vreme ce condiția e îndeplinită și atunci când prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea atribuțiilor care intră în conținutul funcției și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia, cu condiția ca fapta săvârșită să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate sau să fi existat cel puțin aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor respective.

Astfel cum s-a statuat în doctrină, legătura dintre fapta prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor sale poate fi de timp, de loc sau de mijloace folosite (era în timpul serviciului, la locul de muncă sau se folosea de un bun al comitentului pentru îndeplinirea atribuțiilor funcției).

Instanța de apel a reținut că a fost răsturnată prezumția legală relativă a bunei credințe a reclamantului, în raport de circumstanțele în care a avut loc evenimentul analizat în cauză, arătând că reclamantul putea cel puțin să cunoască că modul de a acționa al pârâtului C. nu a avut nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, concluzia instanței de apel fiind grefată pe existența sentinței penale nr. 12/2021 a Tribunalului Militar Cluj, prin care intimatul C. a fost condamnat definitiv pentru fapta de a-i fi aplicat reclamantului lovituri cu pumnul în zona abdomenului și a feței.

Așadar, din considerentele decizie recurate, sub acest aspect, reiese că instanța de apel nu a realizat analiza celei de-a doua condiții speciale - aceea ca fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului să fie săvârșită în legătură cu atribuțiile sau funcțiile încredințate, din perspectiva împrejurării că prepusul a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea atribuțiilor care intră în conținutul funcției și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia, cu condiția ca fapta săvârșită să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

În consecință, Înalta Curte urmează să admită criticile formulate de recurent privind greșita aplicare a art. 1373 alin. (3) C. civ., urmând ca în rejudecare, instanța de apel să analizeze excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." Cluj-Napoca în legătură cu răspunderea în calitate de comitent pentru fapta prepusului C., din perspectiva îndrumărilor de mai sus.

Înalta Curte urmează să respingă celelalte critici ce fac obiectul recursului pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se critică încălcarea efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a reținut în ce îi privește pe intimații D., E. și Gruparea de Jandarmi Mobilă "B." că nu există faptă ilicită, în vreme ce prin calea de atac exercitată, aceștia au criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul lipsei vinovăției pentru săvârșirea faptei.

Contrar celor evocate pe calea recursului, din analiza memoriului de apel formulat de către intimații D. și E., reiese că aceștia au formulat pe calea apelului critici care converg la contestarea întrunirii, în persoana acestora, a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, inclusiv din perspectiva existenței faptei ilicite ("nu se poate reține în sarcina subsemnaților faptul că nu au intervenit pentru stoparea agresiunii exercitate de colegul lor" - pag. 16 vol. I dosar apel). Vinovăția este evocată pe calea apelului celor doi intimați pentru a menționa că atitudinea agresivă a reclamantului a reprezentat condiția sine qua non pentru derularea evenimentelor ce fac obiectul prezentului dosar, arătând că "vinovăția îi aparține în totalitate reclamantului".

În considerarea acestor aspecte, instanța de apel a procedat la analiza primei condiții, dintre cele patru cumulativ prevăzute de art. 1357 C. civ. (săvârșirea unei fapte ilicite, vinovăția autorului faptei ilicite, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu), analiză în urma căreia a rezultat că nu există faptă ilicită în persoana intimaților D. și E..

Întrucât, în economia reglementării răspunderii civile delictuale, absența unei singure condiții dintre cele patru cumulativ prevăzute este suficientă pentru a nu putea antrena acest mecanism de răspundere civilă, în mod corect instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond sub acest aspect, fără a mai proceda la analiza celorlalte condiții.

Nefondată este și critica formulată din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se invocă existența unor motive străine de pricină, respectiv a unor motive contradictorii referitoare la lipsa faptei ilicite, prin aceea că deși instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită a intimaților D. și E., motivarea privește, mai degrabă, o lipsă de culpă a intimaților, întemeiată pe o aparentă imposibilitate de a reacționa mai devreme decât au făcut-o, motivele reținute fiind străine de soluția adoptată.

Din simpla observare a considerentelor instanței de apel (pag. 16-18 din hotărârea recurată), reiese că aceasta a analizat faptele ilicite imputate celor doi pârâți persoane fizice din perspectiva celor arătate pe calea acțiunii introductive de instanță, corelat cu situația de fapt - astfel cum aceasta a fost stabilită de instanțele fondului în administrarea probatoriului - concluzionând că nu se poate reține în sarcina celor doi pârâți săvârșirea vreunei fapte ilicite, motiv pentru care nu a mai procedat ulterior la analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, deci nici a condiției vinovăției.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii penale în ce privește fapta ilicită săvârșită de către intimații E. și D..

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar potrivit alin. (3), hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

În cauză, se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în raport cu încheierea penală nr. 22/08.03.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, o încheiere a judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus efectuarea de cercetări suplimentare în vederea urmăririi penale. Din înscrisurile de la dosar reiese că în urma completării urmăririi penale, prin Ordonanța de clasare din 31.12.2021, Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Cluj a dispus o nouă soluție de clasare a cauzei cu privire la infracțiunea de purtare abuzivă privind pe intimații D. și E., soluție împotriva căreia s-a depus plângere de către reclamantul A., respinsă prin Ordonanța din 15.02.2022 în dosarul x/2022, prin care s-a reținut că cei doi inculpați nu au prevăzut sau acceptat ca persoana vătămată să fie agresată, ci au făcut demersuri concrete și reușite în scopul opririi agresiunii.

Din precizările formulate la termenul de judecată din 11 noiembrie 2025 în fața instanței de recurs de către reprezentantul convențional al reclamantului, reiese că împotriva Ordonanței din 15.02.2022 dispusă în dosarul x/2022, a fost exercitată o nouă plângere împotriva soluției de clasare, în fața judecătorului de drepturi și libertăți, în temeiul art. 340 C. proc. pen., care însă a fost respinsă, rămânând, așadar, definitivă soluția de clasare în privința celor doi pârâți.

Înalta Curte reține că potrivit art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, relevante în acest sens fiind paragrafele 17 și 18 din cadrul Deciziei Curții Constituționale nr. 526/2022 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 107 din 07 februarie 2023:

"17. Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. S-a reținut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din C. proc. pen., actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probațiunii, s-a reținut că în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din C. proc. pen., vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea.

Drept urmare, întrucât hotărârea în legătură cu care se afirmă o încălcare a autorității de lucru judecat emană de la judecătorul de cameră preliminară, care se pronunță fără a intra în cercetarea fondului cauzei, rolul său fiind de a verifica legalitatea sesizării instanței, a probelor și a actelor de urmărire penală, ulterior acesteia intervenind soluția de clasare în privința celor intimaților D. și E., care a rămas definitivă, Înalta Curte respinge motivul de recurs ca neîntemeiat.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită a dreptului material sub aspectul îndeplinirii condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale pentru intimații E. și D., fără a indica, în concret, ce dispoziții legale au fost încălcate și în mod.

Dimpotrivă, prin calea de atac exercitată, recurentul a evocat aspecte ce țin de reaprecierea probelor pentru a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în fața instanțelor de fond, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, prin calea de atac a recursului se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că nici imobilizarea sa și nici inacțiunea intimaților D. și E. față de împrejurarea că a fost lovit de colegul lor în timp ce era imobilizat nu ar constitui fapte ilicite. Intervenția tardivă, la un interval de 9 secunde după ce a început să fie lovit, comparativ cu cele 5 secunde invocate de intimați și cele 0,25 de secunde reprezentând timpul mediu de reacție, nu se încadrează în noțiunea de în cel mai scurt timp.

Înalta Curte constată că soluția instanței de apel cu privire la intimații E. și D. este corectă, având în vedere că în cadrul dosarului penal nr. x/2019 al Tribunalului Militar Cluj, în cadrul căruia aceștia au fost cercetați sub aspectul infracțiunii de purtare abuzivă, în calitate de coautori cu intimatul C., s-a dispus în mod definitiv soluția de clasare cu privire la cei doi intimați.

Înrâurirea pe care dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Militar Cluj o are în soluționarea cererii constituite în prezentul dosar a fost reținută, în mod corect, de către instanțele fondului. Astfel, prin înc