Decizia nr. 3062/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2022, sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București "General de Brigadă D.", Inspectoratul General al Jandarmeriei Române și Ministerul Afacerilor Interne: 1. obligarea pârâților la ștergerea tuturor datelor cu caracter personal (nume, prenume, adresă, CNP, anul nașterii, Imaginii faciale, orice alte date ce duc la identificarea reclamanților, inclusiv a mențiunilor că sunt elemente antisociale) din baza de date E. aflată în gestionarea Jandarmeriei Române (IGJR, DGJMB, IJJ) și a oricărui alt istoric negativ; 2. obligarea tuturor pârâților la plata de daune morale pentru lezarea demnității, onoarei și reputației în cuantum de 4.000.000 RON, în solidar pentru fiecare reclamant în parte; 3. acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 4.000.000 RON, în solidar pentru fiecare reclamant în parte; 4. obligarea tuturor pârâților la publicarea hotărârii judecătorești în 5 (cinci) ziare de circulație națională; 5. plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces. Prin precizările formulate la data de 24.05.2022 la solicitarea instanței, reclamanții au arătat că solicită ștergerea datelor cu caracter personal ale reclamanților persoane fizice, care au fost sancționați contravențional fără a fi legitimați și ale căror date au fost introduse în baza de date E. gestionată de Jandarmeria Română fără acord, iar pârâții refuză ștergerea acestor date personale (nume, prenume, adresă, CNP, anul nașterii, imaginea facială, orice alte date care duc la identificare, inclusiv mențiunea că sunt elemente antisociale). La termenul de judecată din data de 8.05.2023 instanța a respins excepția nulității cererii pentru lipsa semnăturii, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a asociației și excepția de netimbrare, pentru motivele expuse în încheierea de ședință.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea de ședință din data de 13.03.2023 instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de terțul F. la data de 11.01.2023 pentru motivele expuse în încheierea de ședință. Prin sentința civilă nr. 1111 pronunțată la 19 iunie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins excepția lipsei calității de reprezentant invocată de reclamanți ca nefondată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a Asociației, invocată prin întâmpinare, ca nefondată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții MAI, IGJR ca nefondată, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată, a respins cererea de amendare a reclamanților pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București "General de Brigadă D.", Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză a) Împotriva sentinței civilă nr. 1111 pronunțată la 19 iunie 2023 de Curtea de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs B., A., F., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii. Criticile formulate în recurs de către reclamanți se concentrează, în primul rând, asupra nelegalității hotărârii prin raportare la competența instanței de fond. Astfel, părțile recurente arată că, potrivit art. 131 C. proc. civ., judecătorul era obligat ca la primul termen la care părțile au fost legal citate să verifice din oficiu competența generală, materială și teritorială a instanței și să consemneze această verificare într-o încheiere interlocutorie motivată, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ. În cauză, instanța nu a pus în discuție competența, nu a emis o încheiere motivată și nu a analizat temeiurile de drept incidente, ceea ce echivalează cu încălcarea unei proceduri obligatorii și atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.. Recurenții susțin că această omisiune a generat încălcarea principiilor contradictorialității și oralității, întrucât părțile nu au avut posibilitatea de a formula concluzii asupra competenței, iar instanța nu a respectat obligația de a supune dezbaterii chestiunile esențiale ale procesului. Recurenții arată că instanța nu a analizat necesitatea introducerii în cauză a CNCD și ANSPDCP, deși art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, art. 153 și art. 78 C. proc. civ. impuneau citarea acestora, iar calificarea cererii de introducere în cauză ca modificare a acțiunii contravine art. 204 C. proc. civ. și limitei investirii. În ceea ce privește principiile fundamentale ale procesului civil, părțile susțin încălcarea dispozițiilor art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 14, art. 15, art. 20, art. 22, art. 153 și art. 397 C. proc. civ. Arată că instanța nu a asigurat respectarea legalității, egalității, contradictorialității, oralității și disponibilității, întrucât nu a supus discuției părților cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate, nu a analizat temeiurile juridice prezentate în notele de ședință și în răspunsul la întâmpinare, nu a exercitat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și a modificat cadrul procesual în mod nejustificat. Susțin că instanța a depășit limitele investirii, a ignorat obligația de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și a pronunțat o hotărâre bazată pe motive străine de natura cauzei, ceea ce constituie denegare de dreptate. Invocată sub acest aspect jurisprudența Curții Supreme de Justiție (decizia nr. 1810/1999). În acest context se înscriu și criticile recurentei interveniente F., care arată că instanța de fond a respins în mod nelegal și netemeinic cererea sa de intervenție principală, fără o motivare reală, încălcând art. 425 C. proc. civ. Recurenta susține că respingerea nu se întemeiază pe veritabile motive, întrucât avea un interes propriu, legitim, născut și actual, în sensul art. 32-33 C. proc. civ., fiind îndeplinite și condițiile art. 61-63 C. proc. civ. privind intervenția principală. Intervenienta arată că formulase plângeri prealabile în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 către intimații-pârâți, iar instanța nu a explicat din ce texte de lege ar rezulta raționamentul potrivit căruia nu există o legătură suficientă între raportul juridic dedus judecății prin cererea de intervenție și pretențiile formulate prin cererea principală. Motivarea instanței, potrivit căreia raporturile juridice ar fi distincte, nu este fundamentată în drept și nu este explicată, ceea ce atrage motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenții arată referitor la motivarea hotărârii, că aceasta a fost redactată și comunicată la un an de la pronunțare, deși practica instanțelor, inclusiv a Înaltei Curți, consideră că depășirea termenului de 6 luni afectează dreptul la un proces echitabil. Invocă art. 6 C. proc. civ., art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție, subliniind că întârzierea excesivă, coroborată cu lipsa unei motivări reale și cu existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. Părțile susțin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar motivarea tardivă echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. În ceea ce privește dreptul material, invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 21, art. 24, art. 31, art. 51, art. 124 și art. 126, arătând că instanța nu a asigurat respectarea statului de drept, a egalității în fața legii, a accesului liber la justiție și a controlului judecătoresc asupra actelor administrative. Mai mult, instanța nu a analizat temeiurile privind protecția datelor cu caracter personal, deși ANSPDCP are atribuții stabilite prin Regulamentul (UE) 679/2016 și Legea nr. 102/2005, iar pârâții au introdus datele reclamanților într-o bază de date nelegală, fără informare și fără posibilitatea de a solicita ștergerea acestora. Instanța de fond nu a analizat plângerea prealabilă și refuzul autorității de a soluționa cererea, ceea ce constituie încălcarea normelor de drept material și atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.b) La data de 5 septembrie 2024, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a depus recurs incident. Ministerul Afacerilor Interne menționează că recursul său vizează exclusiv soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, în raport cu dispozițiile art. 491 raportat la art. 472, art. 466 alin. (4), art. 494 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și art. 20 din Legea nr. 554/2004. Prima critică privește modul în care instanța de fond a apreciat îndeplinirea condiției calității procesuale pasive, reținând că simpla adresare a unei solicitări către Ministerul Afacerilor Interne ar fi suficientă pentru a justifica legitimarea procesuală a acestei autorități. Susține că raționamentul primei instanțe este eronat, întrucât ar conduce la concluzia că orice instituție publică ar dobândi calitate procesuală pasivă doar prin simpla menționare în cuprinsul unei cereri, indiferent de competența sa materială sau de existența vreunei legături cu raportul juridic dedus judecății. În realitate, potrivit art. 32 și art. 36 C. proc. civ., reclamantul are obligația de a indica în mod concret împrejurările de fapt care justifică chemarea în judecată a unei autorități publice, respectiv modul în care aceasta ar fi încălcat dreptul subiectiv pretins. Or, în cauză, nu s-a arătat în niciun moment în ce mod Ministerul Afacerilor Interne ar fi efectuat vreo prelucrare de date cu caracter personal sau ar fi emis ori refuzat emiterea unui act administrativ în legătură cu aplicația E.. A doua critică privește competența materială a autorității chemate în judecată. Susține că solicitarea părților reclamante din 20 decembrie 2021 vizând ștergerea datelor personale din aplicația E., nu intră în competența Ministerului Afacerilor Interne, întrucât această aplicație nu este gestionată sau administrată de MAI. În susținerea acestei afirmații invocă răspunsul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române nr. 237898/25.11.2021, din care rezultă că, în temeiul art. 19 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 550/2004, aplicația informatică E. funcționează la nivelul Jandarmeriei Române. În consecință, nu poate fi reținută existența unui refuz nejustificat imputabil MAI, întrucât această autoritate nu are atribuții în administrarea aplicației și, prin urmare, nu poate efectua operațiunile administrative solicitate de reclamanți. A treia critică vizează chiar considerentele instanței de fond, care a reținut că Ministerul Afacerilor Interne a comunicat reclamanților, prin adresa nr. x/19.01.2022, că petiția a fost transmisă spre soluționare Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, întrucât MAI nu utilizează și nu gestionează aplicația E.. Instanța de fond a constatat că reclamanții nu au formulat critici concrete împotriva acestui răspuns și nici nu au susținut că MAI ar fi prelucrat datele lor personale. În aceste condiții, apreciază că instanța ar fi trebuit să admită excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu există identitate între autoritatea pârâtă și autoritatea pretins obligată în raportul juridic dedus judecății, iar soluțiile prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi pronunțate în contradictoriu cu o autoritate care nu are atribuții în materia vizată. În concluzie, recurentul pârât susține că, în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor privind calitatea procesuală, capacitatea procesuală și existența unui interes, acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne. Prin urmare, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât Inspectoratul General al Jandarmeriei a depus întâmpinare la recursul principal, prin care, în principal, a invocat: excepția tardivității, excepția autorității de lucru judecat; nulitatea recursului, lipsa calității de reprezentant a semnatarului căii de atac; iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată; Iintimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere și Prelucrare a Datelor cu Caracter Personal a depus întâmpinare, prin care solicită în principal să se constate că nu are calitate procesuală în cauză și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond Recurenții-reclamanți și recurenta-intervenientă au depus întâmpinare la recursul incident, solicitând a se constata în principal: netimbrarea căii de atac, nulitatea recursului, lipsa interesului recurentei Ministerul Afacerilor Interne în a promova recursul, nulitatea întâmpinării (nu respectă forma dispusă de art. 205 din C. proc. civ.) și lipsa calității de reprezentant a semnatarului recursului incident. Au apreciat necesar amendarea instituției recurente pentru abuz de drept. În subsidiar, solicită respingerea recursului incident conform practicii, respectiv ca nefondat și, în cazul admiterii recursului incident, să se trimită cauza spre rejudecare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți La termenul de dezbateri din 15 mai 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a calificat excepția autorității de lucru judecat ca fiind o excepție de inadmisibilitate față de încheierea din 13.03.2023 și a rămas în pronunțare asupra excepțiilor invocate, asupra recursului principal și recursului incident, precum și asupra cererii de amendare a recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne formulată de recurentul-reclamant B.. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În prealabil instanța de recurs se va pronunța asupra excepțiilor invocate pe cale de întâmpinare de către părți. II.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenții-reclamanți și recurenta-intervenientă au invocat: excepțiile netimbrării căii de atac, nulității recursului, lipsei interesului recurentului-pârât în a promova recursul, nulității întâmpinării și lipsa calității de reprezentant a semnatarului recursului incident. Referitor la soluționarea excepțiilor, analizându-le în ordinea impusă de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., constată că cererea de recurs promovată de către instituția-pârâtă este timbrată, conform dovezii aflată la dosarul de recurs, motiv pentru care va respinge excepția netimbrării. În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte o respinge ca neîntemeiată, dat fiind faptul că din analiza cererii de recurs se identifică mai multe critici care pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., atât sub aspectul aplicării normelor de drept procesual, cât și sub aspectul aplicării normelor de drept substanțial. Sub aspectul interesului recurentului-pârât în a promova recursul Înalta Curte constată că acesta are interes în soluționarea căii sale de atac, fiind întrunite condițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii care trebuie să subziste pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac. Recurentul pârât a solicitat prin motivele de recurs să se constate că nu are calitate procesuală pasivă, excepție respinsă prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, context în care excepția invocată este neîntemeiată, partea având interes în promovarea căii de atac. Cu privire la excepția nulității întâmpinărilor, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că părțile pârâte au respectat în formularea ei dispozițiile art. 205 C. proc. civ. (dosar recurs). Totodată, nici excepția nulității pentru lipsa dovezii calității de reprezentant nu este fondată, reținând că toate cererile sunt semnate de către reprezentanții părților pârâte potrivit ordinelor și dispozițiilor legale. Totodată, instanța de recurs va respinge și solicitarea de anulare a întâmpinărilor formulate, având în vedere că în C. proc. civ. nu se prevede sancțiunea nulității pentru neindicarea elementelor prevederilor de art. 205 alin. (2), iar pentru aplicarea art. 175 din același act normativ este necesară producerea unei vătămări, aspect nedovedit de către partea solicitantă. Față de cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge excepțiile netimbrării căii de atac, nulității recursului, lipsei interesului recurentului-pârât în a promova recursul, nulității întâmpinării și lipsa calității de reprezentant a semnatarului recursului incident, invocate pe cale de întâmpinare de către recurenții reclamanți. II.2. Prin întâmpinarea depusă la recursul incident de către recurenții-reclamanți au solicitat amendarea recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne pentru abuz de drept. Înalta Curte va respinge cererea de aplicare a amenzii judiciare pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, constatând că promovarea căii de atac împotriva soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive pe calea recursului incident este reglementată de dispozițiile 472, art. 466 alin. (4) coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., iar în cauză nu au fost identificate aspecte care să contureze exercitarea cu rea-credință a dreptului de a recura hotărârea judecătorească, astfel cum impun dispozițiile art. 187 C. proc. civ. Având în vedere cele menționate, Înalta Curte va respinge cererea de amendare a recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne pentru abuz de drept. II.3. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-pârât a invocat excepțiile: tardivității, inadmisibilității, nulității și lipsei calității de reprezentant a semnatarului căii de atac. Este nefondată excepția tardivității recursului reclamanților având în vedere referatul magistratului-asistent din care rezultă data comunicării hotărârii, 27 iunie 2024 și 8 iulie 2024, data declarării recursului. În ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, instanța de recurs o va respinge, dat fiind faptul că cererea de recurs este semnată de persoanele fizice reclamante, iar potrivit statutului asociației, reclamantul B. este reprezentantul Asociației și are calitatea de a semna cererile în numele asociației. Totodată, respinge și excepția nulității pentru nemotivare, constatând că motivele de recurs se pot încadra în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este nefondată și excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că aceasta nu îmbracă forma propriu-zisă a unei excepții. Prin încheierea din data de 15 mai 2025, instanța de recurs a calificat-o ca fiind o excepție de inadmisibilitate față de încheierea din 13.03.2023, fără însă ca partea ce a invocat-o să solicite respingerea căii de atac promovate. Față de cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge excepțiile tardivității, inadmisibilității, nulității și lipsei calității de reprezentant a semnatarului căii de atac invocate pe cale de întâmpinare de către pârât. II.4 Examinând recursul declarat de intervenienta F. împotriva sentinței nr. 1111 din 19 iunie 2023 a Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul hotărârii. Norma consacră principiul legalității căilor de atac, care impune ca exercitarea acestora să se realizeze strict în limitele și formele prevăzute de lege, fără posibilitatea derogării prin voința părților sau prin aprecierea instanței. Această regulă are valoare constituțională, art. 129 din Constituția României stabilind că părțile pot exercita căile de atac numai în condițiile legii, ceea ce exclude recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele expres reglementate. În cauza de față, recurenta F. a declarat recurs direct împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea principală, fără a declara recurs împotriva încheierii din 13 martie 2023 prin care Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea sa de intervenție principală. Or, dispozițiile art. 64 alin. (2)-(4) din C. proc. civ. prevăd că instanța se pronunță asupra admisibilității în principiu a intervenției printr-o încheiere motivată, iar această încheiere nu poate fi atacată decât odată cu fondul. În cazul în care calea de atac exercitată împotriva încheierii de respingere este admisă, hotărârea pronunțată pe fond se desființează de drept, iar cauza se rejudecă de instanța în fața căreia s-a formulat cererea de intervenție, de la momentul discutării admisibilității în principiu. Rezultă că legiuitorul a instituit o procedură specială și exclusivă pentru contestarea încheierii de respingere a cererii de intervenție, în sensul că aceasta trebuie atacată în mod expres, odată cu fondul, printr-un recurs care să vizeze în mod direct încheierea respectivă. În speță, recurenta nu a formulat recurs împotriva încheierii din 13 martie 2023, ci a atacat doar sentința de soluționare a cererii principale, ceea ce face imposibilă examinarea criticilor referitoare la modul de soluționare a cererii sale de intervenție. În aceste condiții, Înalta Curte nu poate analiza susținerile recurentei privind pretinsa lipsă a unei motivări reale a încheierii, încălcarea art. 425 C. proc. civ., existența unui interes propriu, legitim, născut și actual în sensul art. 32-33 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor art. 61-63 C. proc. civ. privind intervenția principală sau caracterul nelegal al concluziei instanței de fond potrivit căreia raporturile juridice ar fi distincte. Toate aceste critici ar fi putut fi analizate numai în cadrul unui recurs declarat în mod corect împotriva încheierii de respingere a intervenției, nu în cadrul unui recurs îndreptat exclusiv împotriva sentinței. Mai mult, conform art. 65 alin. (1) din C. proc. civ., intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale. Întrucât cererea de intervenție a recurentei a fost respinsă ca inadmisibilă, aceasta nu a dobândit calitatea de parte în litigiul principal și, pe cale de consecință, nu poate formula recurs împotriva hotărârii de soluționare a cauzei. Singura cale procedurală deschisă era atacarea încheierii de respingere a intervenției, odată cu fondul, în condițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. Prin urmare, recursul declarat în cauză este inadmisibil, fiind exercitat cu nerespectarea regulilor imperative privind contestarea încheierii de respingere a cererii de intervenție și în lipsa calității procesuale a recurentei în raport cu hotărârea atacată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de F., ca inadmisibil. II.5. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către B. și A., este nefondat. În prealabil, Înalta Curte reține că, prin calea de atac exercitată, părțile recurente s-au limitat la a evoca, cu titlu general, texte normative, dar nu au formulat, în mod concret, critici care să vizeze modul în care acestea ar fi fost aplicate sau interpretate de prima instanță. Or, motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu argumentele prezentate de instanța de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost concret încălcate sau greșit aplicate de către prima instanță, nu prezintă structura necesară spre a fi calificată drept critică de nelegalitate. Totodată, nu pot fi valorificate nici pasajele din cererea de recurs care se rezumă la reiterarea susținerilor sau apărărilor formulate în fața instanței de fond, fără a fi avute în vedere cele statuate concret prin sentința recurată și fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod punctual și direct, raționamentul efectiv urmat de instanța de fond pentru pronunțarea soluției criticate. În continuare, Înalta Curte observă că părțile recurente au dezvoltat criticile în recurs într-o manieră nestructurată, recurgând la o modalitate de expunere în care au imputat sentinței atacate diverse vicii pretinse de legalitate, pe care le-au raportat apoi la unul sau mai multe dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar reamintește că, în recurs, hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică posibilitatea părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Prin urmare, vor fi înlăturate acele critici ce vizează netemeinicia fondului cauzei, precum și acele trimiteri la prevederi legale sau la doctrină, în cuprinsul cărora nu se regăsește o critică efectivă de nelegalitate la adresa sentinței recurate. Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurenți, intervine atunci când instanța, soluționând cauza, își arogă atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătorești. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, precum în situația dedusă judecății, când se pune în discuție imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. Nu se poate reține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, având în vedere că instanța de fond s-a limitat la a analiza legalitatea refuzului pârâților de a șterge datele cu caracter personal, în limitele investirii, fără a substitui autoritățile administrative și fără a crea norme juridice noi. Mai mult, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă nicio critică care să poată fi circumstanțiată acestui caz de casare, cu atât mai mult cu cât încălcarea limitelor competenței judecătorești este invocată în raport de un presupus refuz de a soluționa cauza, care implică, prin definiție, o inacțiune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se reține că acesta vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă". Nulitatea prevăzută în art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, ceea ce nu se probează în cauză. Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., instanța se pronunță cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Din interpretarea dispozițiilor alin. (2) ale aceluiași articol, rezultă că se impune ca instanța să analizeze excepțiile în raport de efectele pe care soluționarea acestora le-ar avea asupra soluționării cauzei, impunându-se în mod natural ca în rezolvarea excepțiilor astfel invocate, să fie examinate, mai întâi, cele legate de învestirea instanței și doar după aceea, aspecte care privesc fondul raportului juridic dedus judecății. Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a soluționat cu prioritate excepțiile din cauză și apoi fondul cauzei. Părțile recurente invocă încălcarea dispozițiilor art. 5, 7, 8, 9, 14, 15, 20, 22, 153 și 397 C. proc. civ., susținând că instanța nu ar fi supus dezbaterii cererile și excepțiile, nu ar fi analizat temeiurile juridice invocate și ar fi depășit limitele investirii. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate. Din analiza sentinței rezultă că instanța de fond a analizat în mod detaliat toate excepțiile invocate, a examinat calitatea procesuală activă și pasivă, a analizat apărările părților și a motivat soluția în raport cu dispozițiile legale incidente. Recurenții nu indică niciun element concret care să demonstreze că instanța ar fi omis să supună dezbaterii vreo chestiune esențială sau că ar fi modificat cadrul procesual. Nu se poate reține nici încălcarea rolului activ prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., întrucât instanța nu are obligația de a suplini lipsurile cererii introductive sau de a identifica din oficiu alte temeiuri juridice decât cele invocate de părți. Astfel cum s-a arătat anterior, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiilor contradictorialității, oralității și disponibilității, Înalta Curte observă că instanța de fond a pus în discuția părților toate excepțiile și apărările, a analizat înscrisurile depuse și a respectat limitele cererii introductive, astfel cum a fost precizată. Recurenții nu indică niciun moment procesual concret în care instanța ar fi refuzat dezbaterea unei chestiuni relevante sau ar fi soluționat cauza pe un motiv nepus în discuție. Totodată părțile recurente susțin că instanța de fond nu a fi pus în discuția părților și verificat competența materială și teritorială, încălcând dispozițiile art. 131 și art. 132 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce ar atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. Instanța de recurs constată că și aceste critici sunt nefondate. Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., verificarea competenței se realizează la primul termen la care părțile sunt legal citate. Din analiza actelor dosarului rezultă că instanța de fond a procedat la verificarea competenței odată cu înregistrarea cauzei, fără a identifica vreun motiv de necompetență materială sau teritorială. În lipsa unor elemente care să impună declinarea competenței, instanța nu era obligată să pronunțe o încheiere motivată, această obligație intervenind doar în situația în care competența ar fi fost contestată sau ar fi existat indicii de necompetență. Competența materială și funcțională a Curții de Apel București în materia contenciosului administrativ rezultă direct și este stabilită în mod expres prin dispozițiile Legii nr. 554/2004, în special prin art. 10 din lege. Părțile recurente nu au contestat acest aspect la instanța de fond, iar în cuprinsul motivelor de recurs nu indică niciun element concret care să pună în discuție competența Curții de Apel București în soluționarea litigiului având ca obiect obligarea unor autorități publice centrale la ștergerea datelor cu caracter personal, litigiu ce intră în mod evident în competența instanței de contencios administrativ conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 131-132 C. proc. civ. și nici vreo vătămare procesuală care să atragă sancțiunea casării. Sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți sub aspectul calificării eronate de către instanța de fond a cererii de introducere în cauză a ANSPDCP și CNCD, ca fiind o modificare a cererii introductive și că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 78 C. proc. civ. Judecătorul fondului a analizat cererea de introducere în cauză a Autorității Naționale de Sipraveghere a Prelucrării Datelor cu caracter personal (ANSPDCP) și a constatat, în mod corect, că reclamanții nu au formulat niciun petit concret împotriva acestei autorități, neindicând raportul juridic dedus judecății și neîntemeind cererea pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 102/2005 sau art. 78 din Regulamentul (UE) 2016/679. În lipsa unui petit și a unei critici privind legalitatea răspunsurilor ANSPDCP, instanța a reținut legal lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții. În ceea ce privește CNCD, instanța de fond a observat corect că simpla menționare a acestei autorități în cuprinsul cererii nu echivalează cu formularea unui capăt de cerere împotriva sa. Recurenții nu au indicat niciun act pretins discriminatoriu, niciun raport juridic și nicio dispoziție legală care să justifice introducerea în cauză a CNCD. Prin urmare, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și nu a încălcat dispozițiile art. 78 C. proc. civ., nefiind întrunite condițiile introducerii din oficiu a altor persoane în cauză. Înalta Curte constată că este lipsită de suport susținerea recurenților-reclamanți în sensul că instanța de fond ar fi considerat în mod greșit că aceștia au modificat cererea introductivă la termenul din 14 noiembrie 2022. Prima instanța nu a reținut că reclamanții ar fi modificat cererea introductivă în sensul art. 204 C. proc. civ., ci a analizat cererile formulate la acel termen pentru a stabili dacă acestea conțin pretenții noi sau simple clarificări. Judecătorul fondului a constatat că cererea de introducere în cauză a ANSPDCP nu conține un petit și nu poate fi calificată drept modificare a cererii introductive, motiv pentru care a analizat-o în limitele dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți nu indică niciun act procesual prin care instanța ar fi schimbat obiectul sau cauza cererii, iar analiza instanței de fond nu relevă o astfel de situație. Judecătorul fondului a respectat limitele investirii și nu a depășit cadrul procesual stabilit de reclamanți. Verificând sentința atacată, din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea este motivată și respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care stabilesc că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Recurenții au mai susțin că redactarea hotărârii la un an de la pronunțare ar constitui motiv de casare, critică pe care Înalta Curte o constată nefondată. Depășirea termenului de redactare prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu atrage nulitatea hotărârii și nu constituie motiv de casare. Termenul are caracter de recomandare, iar nerespectarea lui nu afectează valabilitatea hotărârii, în lipsa unei vătămări concrete, care nu a fost dovedită. Jurisprudența CEDO invocată de recurenți privește durata totală a procedurilor, nu termenul intern de redactare a hotărârii. În speță, recurenții nu au demonstrat că întârzierea redactării ar fi afectat exercitarea dreptului la recurs sau alte drepturi procesuale. Nefondate sunt și criticile recurenților-reclamanți formulate pe fondul cauzei, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de drept material. Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond nu ar fi analizat temeiurile constituționale și legale privind protecția datelor cu caracter personal și ar fi ignorat dispozițiile Regulamentului (UE) 2016/679 și ale Legii nr. 102/2005, critici pe care Înalta Curte le consideră nefondate. Instanța de fond a analizat în mod detaliat dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. e) și art. 17 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) 2016/679, reținând că prelucrarea datelor de către pârâții IGJR și DGJMB este legală, fiind necesară pentru îndeplinirea unei sarcini de interes public. Art. 19 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 550/2004 instituie obligația Jandarmeriei de a constitui baze de date de interes operativ, iar această obligație reprezintă temeiul legal al prelucrării datelor. În acest sens a fost și Decizia Curții Constituționale nr. 198/2025 care a statuat că "măsura creării de către Jandarmeria Română a unei baze de date de interes operativ intră în marja de apreciere a statului, iar dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 550/2004 nu reprezintă o atingere disproporționată a dreptului la respectarea vieții private și nici nu constituie o măsură legislativă". În acest contex, în mod legal a constatat că dreptul la ștergere a datelor nu este aplicabil atunci când prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei obligații legale sau a unei sarcini de interes public, astfel cum prevede art. 17 alin. (3) lit. b) GDPR. Recurenții-reclamanți nu indică nicio normă de drept material care ar fi fost aplicată greșit, ci doar exprimă dezacordul cu soluția de fond, ceea ce excede controlului de legalitate exercitat în recurs. Părțile recurente susțin încălcarea drepturilor fundamentale statuate prin art. 6 CEDO, art. 21 și art. 24 din Constituție, precum și a altor dispoziții constituționale. Înalta Curte constată că aceste critici sunt formulate în termeni generali, fără a indica în concret în ce mod soluția instanței de fond ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil sau accesul la justiție. Judecătorul fondului a analizat toate apărările, a motivat soluția și a respectat garanțiile procesuale. Durata redactării hotărârii nu afectează legalitatea acesteia, iar jurisprudența CEDO invocată de recurenți nu este aplicabilă în lipsa unui prejudiciu concret și a unei vătămări reale în exercitarea drepturilor procesuale. Simplul fapt al depășirii termenului de redactare nu atrage nulitatea hotărârii și nu constituie motiv de casare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4-6 C. proc. civ. Nu se poate reține nici încălcarea principiului egalității sau a altor dispoziții constituționale, întrucât recurenții nu au demonstrat existența unui tratament diferențiat față de alte persoane aflate în situații similare. Instanța de fond a aplicat în mod uniform normele de drept material și procesual, iar critica privind pretinsa discriminare este lipsită de fundament. Recurenții-reclamanții au mai susțin și că instanța de fond i-ar fi discriminat și ar fi săvârșit denegare de dreptate, critici pe care Înalta Curte le consideră lipsite de orice fundament având în vedere că aceștia nu indică nicio situație comparabilă în care alte persoane ar fi beneficiat de un tratament diferit. Instanța de fond a analizat cauza în limitele investirii, a motivat soluția și a aplicat normele legale în mod uniform. Simplul fapt că soluția nu este favorabilă recurenților nu echivalează cu discriminarea sau denegarea de dreptate. Nu se identifică nicio conduită a instanței care să sugereze refuzul de a judeca, tergiversarea nejustificată sau aplicarea diferențiată a legii. Criticile privind pretinsa discriminare, încălcarea libertății de exprimare, obligativitatea măștii sau vaccinării, precum și invocarea Deciziei CCR nr. 50/2022 sunt corect calificate de instanța de fond ca fiind străine obiectului cauzei, neexistând nicio legătură între aceste aspecte și refuzul autorităților de a șterge datele cu caracter personal. Părțile recurente nu indică în ce mod aceste aspecte ar influența legalitatea prelucrării datelor sau ar justifica admiterea cererii de chemare în judecată. Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu se încadrează în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 4-6 și 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond este legală sub toate aspectele criticate, sens în care va respinge recursul declarat de B. și A., împotriva sentinței civile nr. 1111 pronunțate la 19 iunie 2023 de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. II.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către Ministerul Afacerilor Interne, este nefondat. În esență, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât Ministerul Afacerilor Interne nu ar avea nicio atribuție în administrarea aplicației E., nu ar fi efectuat vreo prelucrare de date cu caracter personal și nu ar fi emis sau refuzat emiterea unui act administrativ în legătură cu solicitarea reclamanților. De asemenea, a arătat că simpla adresare a unei cereri către o autoritate publică nu este suficientă pentru a justifica legitimarea procesuală pasivă, iar instanța de fond ar fi confundat condițiile de admisibilitate cu aspecte ce țin de fondul cauzei. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează. În ceea ce privește prima critică, referitoare la pretinsa aplicare eronată a dispozițiilor art. 32 și art. 36 C. proc. civ., instanța de recurs reține că prima instanță a făcut o corectă distincție între condițiile privind calitatea procesuală pasivă și aspectele ce țin de temeinicia pretențiilor formulate. În speță, reclamanții au arătat că s-au adresat Ministerului Afacerilor Interne cu o cerere de ștergere a datelor cu caracter personal și că această autoritate ar fi refuzat soluționarea cererii, redirecționând-o către Inspectoratul General al Jandarmeriei Române. Instanța de fond a reținut că, în raport cu aceste susțineri, Ministerul Afacerilor Interne este parte în raportul juridic dedus judecății, întrucât reclamanții au pretins existența unui refuz imputabil acestei autorități. Faptul că, în realitate, Ministerul Afacerilor Interne nu gestionează aplicația E. și nu prelucrează datele reclamanților reprezintă o apărare de fond, care a fost analizată ca atare și care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată, dar nu poate fundamenta lipsa calității procesuale pasive. În ceea ce privește a doua critică, referitoare la competența materială a Ministerului Afacerilor Interne, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită. Judecătorul fondului a reținut în mod legal că aspectele privind competența autorității chemate în judecată de a soluționa cererea prealabilă sau de a efectua operațiunile administrative solicitate țin de fondul cauzei și nu de calitatea procesuală pasivă. În speță, instanța de fond a reținut că Ministerul Afacerilor Interne a răspuns cererii reclamanților, comunicând redirecționarea acesteia către Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, și că reclamanții nu au formulat critici concrete împotriva acestui răspuns. Totodată, instanța a constatat că Ministerul Afacerilor Interne nu prelucrează datele reclamanților în modalitatea invocată și nu gestionează aplicația E., motiv pentru care a și respins acțiunea, ca neîntemeiată. În ceea ce privește a treia critică, referitoare la pretinsa contradicție dintre considerentele instanței de fond și soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată. Prima instanță a analizat în mod distinct condițiile privind calitatea procesuală pasivă și temeinicia acțiunii, reținând că, deși Ministerul Afacerilor Interne nu gestionează aplicația E. și nu prelucrează datele reclamanților, acesta a fost sesizat cu o cerere prealabilă și a emis un răspuns, ceea ce justifică calitatea sa procesuală pasivă. Ulterior, instanța a constatat că refuzul pârâților IGJR și DGJMB este justificat în temeiul art. 17 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) 2016/679, iar în ceea ce privește Ministerul Afacerilor Interne, a reținut că nu există o prelucrare imputabilă acestei autorități. Înalta Curte apreciază că raționamentul judecătorului fondului este corect și în concordanță cu dispozițiile legale incidente. Calitatea procesuală pasivă se verifică în raport cu susținerile reclamantului, dispozițiile legale și actele depuse în dovedire. Faptul că instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată nu conduce la concluzia că excepția lipsei calității procesuale pasive ar fi trebuit admisă, întrucât cele două instituții juridice au natură și finalitate diferite. Instanța de control judiciar constată că motivele de recurs formulate de Ministerul Afacerilor Interne nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nu pot conduce la modificarea soluției instanței de fond. Sentința recurată cuprinde o motivare completă, coerentă și conformă cu dispozițiile legale aplicabile, iar soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive este legală. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că recurentul-pârât nu a prezentat critici apte să conducă la reformarea soluției primei instanțe, nefiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat. Având în vedere toate cele expuse anterior, Înalta Curte va respinge excepțiile netimbrării căii de atac, nulității recursului, lipsei interesului recurentului-pârât în a promova recursul, nulității întâmpinării și lipsa calității de reprezentant a semnatarului recursului incident, invocate pe cale de întâmpinare de către recurenții reclamanți; va respinge cererea de amendare a recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne pentru abuz de drept, ca nefondată; va respinge excepțiile tardivității, inadmisibilității, nulității și lipsei calității de reprezentant a semnatarului căii de atac invocate pe cale de întâmpinare de către recurentul-pârât; va respinge recursul declarat de F., ca inadmisibil; va respinge recursul declarat de B. și A., ca nefondat și va respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondat