ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2774/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 29.08.2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

i.începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;

ii.începând cu data de 01.04.2015 și în continuare, raportat la un coeficient de multiplicare 19.000, in vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;

iii.începând cu data de 01.01.2018 cu aplicarea modului de calcul prevăzut de Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, cap. 1 lit. A) și cap. VIII, secțiunea I, art. 4 și art. 5, respectiv acordarea sporurilor cuvenite (sporul de 25% pentru risc și solicitare neuropsihicâ, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secțiunea I, Anexa V. sporul de 5% pentru păstrarea confidențialității, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secțiunea I, Anexa V și sporul de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, prevăzut la art. 4 cap. VIII. secțiunea I, Anexa V) prin raportare la indemnizația de încadrare ce reprezintă maximul grilei de salarizare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru funcția deținută (Anexa nr. V, cap. I. lit. A) nr. crt. 2 -judecător de curte de apel, gradația 5, cu o vechime în funcție de peste 20 de ani); cu consecința:

Prin sentința civilă nr. 363 din 18 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova -, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării cererii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului București; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea De Apel București, Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispus anularea parțială a Ordinului M.J. nr. 401/C din 07.02.2022, în privința mențiunilor inserate la art. 1 referitoare atât la data de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 de RON, cât și mențiunile inserate privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 și, în consecință:

A obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea parțială a art. 1 din Ordinul nr. 401/C din 07.02.2022 în sensul atât a modificării datei de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 1 august 2016 cât și a înlăturării mențiunii privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017.

De asemenea, a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea art. 1 din Ordinul MJ nr. 401/C/2022 și a anexei referitoare la judecătorii Curții de Apel București în sensul stabilirii indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor cuvenite reclamanților pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01 august iar începând cu 01.04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cât și, începând cu data de 01.01.2018, a menționării majorării sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității în raport de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară astfel cum a fost stabilită mai sus.

A obligat pe pârâtele Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanții începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și înghețarea sporurilor și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 363 din 18 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Tribunalul București, solicitând admiterea acestuia și casarea sentinței recurate, în sensul respingerii pretențiilor formulate de reclamanți, ca fiind neîntemeiate.

În susținerea cererii de recurs, a pretins că, față de data la care se solicită recalcularea și plata drepturilor salariale, instanța trebuia să dea relevanță prescripției dreptului material la acțiune. În plus, prin raportare la Ordinul nr. 959/l din 12.04.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, a considerat că perioada relevantă este cea menționată în cadrul acestuia, deci, începând cu 12.04.2023, astfel că, instanța de fond, în mod greșit a dispus ca drepturile salariale aferente valorii de referință sectorială 605,225 să fie plătite începând cu data de 01.08.2016, până la data prevăzută în ordin, iar începând cu 01,04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, fiind aplicabile disp.art. 38 alin. (6) din Legea-cadrunr. 153/2017. De asemenea, a considerat că, deoarece dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu au fost abrogate și nici declarate neconstituționale, instanțele nu ar fi putut să le înlăture de la aplicare și să oblige pârâții, să stabilească indemnizații de încadrare fără să ia în considerare aceste prevederi legale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Împotriva aceleiași sentințe, a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, admiterea excepției tardivității, admiterea excepției prescripției dreptului material si respingerea acțiunii ca prescrisă, admiterea excepției lipsei parțiale de obiect a capătului de cerere referitor la emiterea unor noi ordine în care indemnizația de încadrare a reclamanților să fie stabilită începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, raportat la o valoare de referința sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea cererii de recurs, a precizat că, în mod greșit, prima instanță a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, cu ignorarea procedurii speciale de contestare a ordinelor de salarizare prevăzută de art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în condițiile în care intimații-reclamanți nu au contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației prin actele administrative de salarizare anterioare.

În continuare, a pretins că, în mod eronat instanța de fond a respins excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, în contextul în care reclamanții au solicitat drepturi salariale începând cu data de 01.04.2015 și 01.08.2016, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29.08.2022 depășind termenul de 3 ani prevăzut de art. 171 alin. (1) din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, a arătat că, întrucât a constatat incidența unei anumite stări de fapt și de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor. Aceasta nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depășind și termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. Este de neconceput ca un act emis în favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripție, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2016.

În continuare, a pretins că instanța de fond ar fi trebuit să respingă capătul de cerere privind recalcularea indemnizației reclamanților prin raportare la o VRS de 605,225 RON ca parțial rămas fără obiect, în contextul în care președintele înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023. Astfel, prin recunoașterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acțiunea pe acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

În ce privește acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a considerat că soluția primei instanțe a fost dată cu greșita aplicare a legii, în contextul Deciziei nr. 15/28.05.2021 de recurs în interesul legii, care se aplică mutantis-mutandis și judecătorilor.

În fine, a apreciat că, în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind stabilirea indemnizației lunare de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000. Coeficientul de multiplicare 19,000 se utilizează ca parte a unui calcul "istoric" de determinare a salariului, alături de valoarea sectorială de referință, însă utilitatea lui se oprește în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017. Mai mult, în sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor. Astfel, a considerat că este neîntemeiată solicitarea de stabilire a indemnizației "și în continuare" în funcție de coeficienții de multiplicare pentru procurorii DNA și DIICOT și ignorându-se plafonul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

De asemenea, împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susținerea cererii de recurs, a susținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri ce nu a fost solicitată de către reclamanți, respectiv obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la plata diferențelor dintre .drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanții începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și înghețarea sporurilor și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În continuare, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin, prin care să se dispună drepturile salariate prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016, instanța de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, parțial ca neîntemeiat și parțial ca rămas fără obiect având în vedere că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023 cu privire la drepturile salariale ale judecătoriilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor, care se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale ordinului respectiv. Ordinul în discuție s-a limitat exclusiv la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și nu a privit recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referință sectorială 605,225, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021) - și nici nu a vizat acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripției dreptului material la acțiune, a perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătorești ori prin act administrativ, a precizat recurenta.

A arătat și că, la data de 27.09.2023, președintele înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, care va sta la baza emiterii unor ordine individuale aferente fiecărui judecător. La emiterea acestora, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție va ține cont de considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut în vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, care au același scop, îndeplinesc aceleași funcții și atribuții și se situează la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123), a adăugat recurenta. Cum aceste ordine vor fi emise raportat inclusiv la Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 (neatacat în cauză) extinderea obiectului prezentului litigiu cu privire la modul în care urmează să fie stabilite, prin ordine individuale, pentru trecut, drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,22 neplafonată, este de neconceput din punct de vedere procedural, a mai apreciat recurenta.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin prin care să se dispună drepturile salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, a precizat că aceste drepturi le-au fost recunoscute reclamanților strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceaștia au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT. Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

În plus, obligarea la includerea, prin ordin al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție a acestor despăgubiri în baza de calcul a indemnizației de încadrare brute lunare, ar presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabilește organizarea judiciară (organizarea de tip ierahic), precum și prevederilor legale în materia salarizării.

De asemenea, Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (...) urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică."

Din perspectiva acestei decizii reiese că hotărârile judecătorești care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizației de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5%, 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații particulare, fără aplicabilitate generală), nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea.

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA/DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea/schimbarea indemnizațiilor de încadrare și, ca atare, decizia nu este aplicabilă în speță, a conchis recurenta.

În fine, în ceea ce privește acordarea sporurilor fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale. Astfel, a considerat că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale, iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este personalul încadrat în subordinea aceluiași ordonator de credite.

Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale, astfel că, în funcție de condițiile specifice și de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic.

În acest sens, a invocat și paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Prin note scrise, recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei de interes cu privire la anularea Ordinului nr. 401/C/2022, în sensul anulării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește VRS 605,225 față de emiterea de către președintele ÎCCJ a Ordinelor 959/I/12.04.2023 și nr. 2734/I/2023 în intervalul ulterior datei de 30.12.2021.

Intimații-reclamanți nu au formulat apărări.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22.05.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la anularea Ordinului nr. 401/C/2022, în sensul anulării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește VRS 605,225 față de emiterea de către președintele ÎCCJ a Ordinelor 959/I/12.04.2023 și nr. 2734/I/2023 în intervalul ulterior datei de 30.12.2021, aceasta a fost calificată de către instanță apărare de fond, după cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

De asemenea, Înalta Curte a ridicat din oficiu motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. referitor la excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile reclamanților având ca obiect obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor salariale.

6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul ministrului justiției nr. 401/C/07.02.2022, prin care, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamanților s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Reclamanții au pretins că sunt îndreptăți la stabilirea drepturilor lor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, însă cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dar și prin prisma faptului că drepturile respective trebuiau stabilite începând cu data de 1.08.2016 și în continuare. De asemenea, reclamanții au pretins că, începând cu 01.10.2015 aveau dreptul de a fi salarizați cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.00 stabilit prin anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13. În fine, reclamanții au solicitat anularea Ordinului 401C din 07.02.2022 și în ceea ce privește plafonarea sporurilor, solicitând emiterea unui nou ordin prin care să dispună majorarea acestora, cu consecința obligării la plata diferenței drepturilor salariale.

Prin sentința criticată, prima instanță a respins excepția tardivității formulării cererii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului București; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea De Apel București, Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție și a dispus anularea parțială a Ordinului M.J. nr. 401/C din 07.02.2022, în privința mențiunilor inserate la art. 1 referitoare atât la data de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 de RON, cât și mențiunile inserate privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 și, în consecință: a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea parțială a art. 1 din Ordinul nr. 401/C din 07.02.2022 în sensul atât a modificării datei de la care drepturile salariale se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON, aceasta urmând a fi data de 1 august 2016 cât și a înlăturării mențiunii privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017; a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui Ordin prin care să dispună modificarea art. 1 din Ordinul MJ nr. 401/C/2022 și a anexei referitoare la judecătorii Curții de Apel București în sensul stabilirii indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor cuvenite reclamanților pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01 august iar începând cu 01.04.2015 prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cât și, începând cu data de 01.01.2018, a menționării majorării sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității în raport de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară astfel cum a fost stabilită mai sus; a obligat pe pârâtele Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanții începând cu data de 01.04.2015, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și înghețarea sporurilor și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Pentru motivele rezumate mai sus (punctul 3) împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Tribunalul București.

6.2. Analiza recursului

Un prim motiv de casare ce urmează a fi cercetat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. și care a fost ridicat din oficiu de către instanța de recurs.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1). 7 C. proc. civ. "casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat,,. De asemenea, conform art. 432 prima teză C. proc. civ. "excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar în fața instanței de recurs,,.

După cum rezultă din prevederile art. 430-431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, în virtutea căruia un litigiu soluționat printr-o hotărâre judecătorească nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Astfel, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Pentru considerentele ce urmează a fi expuse, se constată că, în cauză era incidentă excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile reclamanților având ca obiect obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor salariale, astfel încât motivul de casare este fondat.

Astfel, Înalta Curte observă că, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, intimații-reclamanți din prezenta cauză au solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București (pârâți și în prezenta cauză) la plata începând cu 01.08.2016 a diferențelor dintre drepturile salariale la care s-au pretins îndreptățiți prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON și cele efectiv plătite. Prin sentința pronunțată în cauză, rămasă definitivă, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, reținând incidența excepției prescripției pentru perioada 01.08.2016-11.03.2017, a obligat pârâții să plătească reclamanților diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu 12.03.2017 și în continuare, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. De asemenea, a obligat pârâții să plătească și dobânda legală aferentă acestor diferențe. Cauza acțiunii, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătorești, a constituit-o existența unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaționale Justiție exista, începând cu 01.08.2016, personal salarizat corespunzător unei valori de referință sectoriale mai mari, în cuantum de 605,225 RON.

De asemenea, prin cererile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2019 (A.), respectiv 2494/120/2019 (B.) au solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București (pârâți și în prezenta cauză) la plata începând cu 01.10.2015 și în continuare a diferențelor salariale dintre cele la care s-au pretins îndreptățiți prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 și cele care le-au fost efectiv plătite, prin raportare la coeficiente de multiplicare inferioare. Prin sentințele pronunțate în cauză, rămase definitive, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, reținând incidența excepției prescripției pentru perioadele anterioare datelor de 06.11.2016, respectiv de 14.06.2016, a obligat pârâții să plătească reclamanților începând cu 06.11.2016, respectiv 14.06.2016, și în continuare, diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. De asemenea, a obligat pârâții să plătească și dobânda legală aferentă acestor diferențe. Cauza acțiunii, după cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătorești, a constituit-o existența unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaționale Justiție existau judecători salarizați superior, corespunzător unui coeficient de multiplicare 19,000 aferent procurorilor încadrați la D.N.A și D.I.I.C.O.T.

Așadar, în condițiile în care prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, fundamentată pe aceeași cauză (existența unei practici judiciare, prin care, la nivelul familiei ocupaționale Justiție existau judecători salarizați superior, corespunzător unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON sau, după caz, unui coeficient de multiplicare 19,000 aferent procurorilor încadrați la D.N.A și D.I.I.C.O.T.) reclamanții au solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata acelorași diferențe salariale ca acelea deduse judecății în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2020, y/2019 și 2494/120/2019, se constată că hotărârile pronunțate în aceste din urmă cauze împiedicau o nouă judecată realizată în contradictoriu cu acești pârâți, pentru autoritate de lucru judecat.

În continuare, vor fi analizate criticile invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției referitoare la soluțiile date excepțiilor de tardivitate și de prescripție și care corespund cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, se constată că acțiunea a vizat soluția comunicată la data 28.07.2022 de recurentul-pârât contestației intimaților-reclamanți privind modul de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022. În acest context, formularea cererii de chemare în judecată la data de 25.08.2022 (data poștei-dosar curte, vol) a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017. Faptul invocat de recurent, anume că, prin acțiunea dedusă judecății, s-ar urmări nesocotirea unor acte administrative anterioare de încadrare salarială, nu prezintă relevanță din perspectiva excepției de tardivitate, câtă vreme nu acestea din urmă formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Tot prin raportare la obiectul acțiunii, se reține că a fost corect soluționată de către prima instanță și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Aceasta, întrucât cererea de reparare a prejudiciului pretins de către reclamanți are natura unei pretenții accesorii celei referitoare la anularea ordinului emis de Ministerul Justiției, aceasta fiind deci formulată în temeiul prevederilor art. 8 și 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, iar nu în baza dispozițiilor Codului Muncii, cum în mod greșit a pretins recurentul. În cazul de față, chestiunea prescripției dreptului pretins de reclamanți pune în discuție doar componenta substanțială a instituției, urmând a se evalua pe fond eventualele limite determinate de prescripție în care îi revenea autorității recurent-pârâte obligația de a recunoaștere a drepturilor exhibate de intimații-reclamanți.

În ceea ce privește soluția dată de prima instanță fondului cererii de chemare în judecată au fost formulate critici de către recurenții Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., dispoziții legale potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material,,.

Motivul este fondat.

O primă critică a vizat soluția dată capătului de cerere privind obligarea recurentei la emiterea unui ordin, prin care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016.

În esență, recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a pretins că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, parțial ca neîntemeiat și parțial ca rămas fără obiect, având în vedere că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis Ordinele nr. 959/I din 12.04.2023 și 2734/I din 27.09.2023, prin care s-a dispus ca stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor începând cu data de 30.12.2021 să aibă în vedere o valoare de referință sectorială 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Deopotrivă, recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut că decizia sa de acordare a drepturilor salariale pentru viitor nu poate fi cenzurată de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depășind și termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective.

Înalta Curte reamintește că potrivit art. 1 din Ordinul ministrului justiției 6245/C/30.12.2021, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale reclamanților s-au stabilit prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Pentru punerea în aplicare a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 401/C/07.02.2022, prin care s-a dispus că "Începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel București prevăzuți în Anexele 1-29 la prezentul ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe."

Într-adevăr, după cum a punctat recurenta, se constată că, prin Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023, la art. 1, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare,,. Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizați din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimaților-reclamanți, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existența vătămării afirmate reprezintă o chestiune esențială a fondului raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, se constată că, pentru intervalul începând cu data de 30.12.2021, prin obligarea pârâtei la emiterea pentru reclamanți a unor noi ordine de salarizare, raportate la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pretențiile reclamanților fiind, începând cu momentul anterior menționat, neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.

Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea ordinului (01.08.2016-29.12.2021), se rețin următoarele:

În primul rând, contrar celor invocate de recurentă, se observă că Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a determinat dispariția vătămării produse reclamanților prin Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021 și pentru perioada anterioară acestei din urmă date. După cum s-a arătat anterior, dispoziția ordinului este clară și vizează exclusiv perioada care debutează cu data de 30 decembrie 2021. Această împrejurare nu face obiectul prezentului litigiu, circumscris doar Ordinului ministrului justiției nr. 401/C/07.02.2022. Pe de altă parte, nu trebuie omis că ordinul emis de ministrul justiției a dispus atât cu privire la data începând cu care judecătorii erau îndreptățiți la recunoașterea drepturilor salariale, raportate la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, cât și cu privire la chestiunea incidenței plafonării prevăzute de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, în mod corect, analiza primei instanțe a vizat aceste aspecte, nefiind vorba, așadar, despre o extindere a obiectului sau cauzei prezentului litigiu.

În continuare, după cum corect a reținut prima instanță, Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a stabilit că se impune egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad/trepte, gradații, vechimi în funcție sau în specialitate, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale. S-a reținut în paragraful 26 din decizia evocată că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b) și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale,,. Acesta este și cazul valorii de referință sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) și Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție.

Față de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deși a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanți. Astfel, deși a invocat o practică judiciară, dar și o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS 605,225 RON prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective, ministrul justiției a recunoscut dreptul doar începând cu data emiterii ordinului, fără să prezinte în preambulul ordinului o motivare pentru diferența de tratament pe care o aplică reclamanților.

Prin urmare, în acord cu prima instanță, se reține că, în condițiile în care dreptul la VRS 605,225 RON era constatat în practica judiciară începând cu data de 01.08.2016 nu exista rațiune pentru ca, în privința beneficiarilor ordinului contestat, recunoașterea acestuia să fie limitată la data de 30 decembrie 2021.

Pe de altă parte însă, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină din partea primei instanțe dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială, în baza ordinului contestat, era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.

Așadar, se constată că data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este, în privința reclamanților, 30.12.2018.

Faptul că reclamanții obținuseră prin sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 obligarea ordonatorilor de credite cu care se aflau în raporturi juridice să le plătească diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu un moment anterior, anume 12.03.2017, nu schimbă datele problemei. Din analiza hotărârii judecătorești în discuție, pronunțată în cadrul unui litigiu de muncă, rezultă că aceasta se referă doar la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele rezultate din aplicarea unor valori de referință sectoriale diferite. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraților reclamanți în privința cărora instanța a reținut că au fost supuși unui tratament discriminatoriu sub aspectul plății drepturilor salariale. Pe cale de consecință, aceste despăgubiri echivalente cu diferențele dintre drepturile încasate și drepturile calculate în funcție de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON nu au schimbat indemnizația de încadrare a intimaților-reclamanți și prin urmare nu poate justifica obligarea recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin producător de efecte juridice. Astfel, pentru intervalul 12.03-2017-29.12.2018, în privința reclamanților, își vor produce efecte strict prevederile art. 2 din Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de minstrul justiției potrivit cărora pentru perioada anterioară celei vizate de acesta drepturile acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de refereință sectorială se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește problema aplicării plafonului legal instituit de dispoziția cuprinsă la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în conformitate cu care, în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, se reamintește că, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024, s-a reținut că "elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale, (considerentul 71).

De altfel, după cum s-a arătat prin chiar cererea de recurs, prin Ordinul nr. 959/12.04.2023, emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerarea celor consfințite pe cale judecătorească, s-a recunoscut stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Cea de-a doua critică a fost referitoare la soluția dată capătului de cerere privind obligarea recurentei la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluționat un litigiu vizând recunoașterea stării de discriminare si repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la acest petit, prima instanță a admis acțiunea, reținând, în esență, că emitentul actului nu a respectat hotărârile judecătorești definitive de care reclamanții beneficiau și nici cele de la nivelul familiei ocupaționale, fiind încălcate principiile nediscriminării și egalității prevăzute de Legea 153/2017, dar și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 794/2016.

Referitor la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri,,. S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți