ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2599/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost respins recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva deciziei civile nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Prin calea de atac extraordinară declarată împotriva deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. a invocat incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

A susținut contestatorul că decizia atacată este rezultatul unui cumul de erori materiale referitoare la susținerile recurentului și la afirmațiile instanței.

A menționat contestatorul că afirmația instanței de recurs reprezintă o eroare materială, întrucât a omis intenționat adevărul juridic potrivit căruia, pentru a judeca dacă hotărârile nr. 178/03.03.2020 și 710/29.05.2019 sunt potrivnice din punctul de vedere al chestiunii litigioase a caracterului notificărilor de reziliere rezolvate diferit și potrivnic în cele două hotărâri, chestiune litigioasă care rezolvată intră în noțiunea de autoritate de lucru judecat, așa cum este definită la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., domnii judecători B. și C. au fost puși în situația de a se pronunța asupra rezolvării diferite a acestei chestiuni litigioase prin deciziile la emiterea cărora au participat la Curtea de Apel Ploiești, adică au fost puși să-și evalueze propriile decizii.

Astfel, a apreciat contestatorul că este vorba despre o eroare materială a instanței de recurs în raport de susținerile recurentului, instanța de recurs evitând de fapt pronunțarea asupra motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, instanța de recurs face o afirmație care reprezintă eroare materială și care are ca urmare respingerea motivului de recurs încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a motivat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către instanța de revizuire prin încălcarea prevederilor unor articole din C. proc. civ. și din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, din punctul de vedere al motivării încadrării la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., afirmația instanței de recurs este o eroare materială care a dus la respingerea acestui motiv de recurs.

A susținut contestatorul că decizia atacată este rezultatul omiterii de către instanța de recurs a cercetării următoarelor motive de recurs invocate de recurent în termen, aspect ce atrage incidența dispozițiilor prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.: instanța de recurs a omis prin refuz al judecării cercetarea motivului de recurs reprezentat de nerespectarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 255 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, instanța de recurs a omis prin refuz al judecării cercetarea motivului de recurs reprezentat de nerespectarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivul de recurs reprezentat de încălcarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanța de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivul de recurs reprezentat de încălcarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 509 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulate în cauză

Preliminar, analizând cererea contestatorului privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța constată, prin raportare la dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de textul procedural menționat, urmând a respinge antemenționata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Așadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 din C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care "să se dea o rezolvare de principiu chestiunii litigioase reprezentate de modul în care trebuie definite, în funcție de art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 versus Legea nr. 554/2004, contractele de furnizare de servicii medicale și notificările emise în cursul derulării lor și stabilirea ca instanțele competente să judece litigiile apărute în cadrul derulării lor să fie civile, având în vedere că această chestiune legală litigioasă care are valoare de lucru judecat conform art. 430 alin. (2) a fost rezolvată diferit în considerentele a trei hotărâri judecătorești."

Înalta Curte reține că în cauză nu este îndeplinită condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată în litigiul pendinte să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât dispozițiile legale menționate nu au legătură cu condițiile de admisibilitate a contestației în anulare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute în dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea formulată de contestator privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., conform cărora:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

. . . . . . . . . .

Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestator, art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Înalta Curte reține că, prin intermediul contestației în anulare de față, partea a susținut că decizia atacată este rezultatul unui cumul de erori materiale referitoare la susținerile recurentului și la afirmațiile instanței, în ceea ce privește respingerea motivelor de recurs invocate de recurent, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și nu poate primi argumentele invocate în susținerea contestației în anulare, întrucât modul în care instanța de recurs a analizat calea de atac promovată, respectiv interpretarea dispozițiilor legale incidente și aplicarea lor la situația concretă din speță reprezintă, în mod evident, aspecte care privesc dezlegarea pe fond a pricinii, și nu erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

A susținut contestatorul că afirmația instanței de recurs reprezintă o eroare materială, întrucât a omis intenționat adevărul juridic potrivit căruia, pentru a judeca dacă hotărârile nr. 178/03.03.2020 și 710/29.05.2019 sunt potrivnice din punctul de vedere al chestiunii litigioase a caracterului notificărilor de reziliere rezolvată diferit și potrivnic în cele două hotărâri, chestiune litigioasă care rezolvată intră în noțiunea de autoritate de lucru judecat, așa cum este definită la art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., domnii judecători B. și C. au fost puși în situația de a se pronunța asupra rezolvării diferite a acestei chestiuni litigioase prin deciziile la emiterea cărora au participat la Curtea de Apel Ploiești, adică au fost puși să-și evalueze propriile decizii.

Astfel, a apreciat contestatorul că este vorba despre o eroare materială a instanței de recurs în raport de susținerile recurentului, instanța de recurs evitând de fapt pronunțarea asupra motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Totodată, a susținut contestatorul că instanța de recurs face o afirmație care reprezintă eroare materială și care are ca urmare respingerea motivului de recurs încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, recurentul a motivat încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil de către instanța de revizuire prin încălcarea prevederilor unor articole din C. proc. civ. și din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, din punctul de vedere al motivării încadrării la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., afirmația instanței de recurs este o eroare materială care a dus la respingerea acestui motiv de recurs.

Înalta Curte constată că eroarea materială invocată de către contestator ca fiind săvârșită de instanță nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluția criticată de acesta nu este rezultatul unei simple și evidente erori materiale, ci a modului în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale în speță, contestatorul invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanței de recurs.

De asemenea, constatând că în cuprinsul motivelor contestației în anulare sunt reiterate și argumente expuse în fața instanțelor de fond și de recurs, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatorul tinde să obțină o reapreciere a probelor și o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006 etc).

În ceea ce privește art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., trebuie precizat faptul că, pentru a fi incidentă ipoteza vizată de aceste dispoziții legale, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs.

De aceea, este necesară distincția între motive de casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., a susținut contestatorul că decizia atacată este rezultatul omiterii de către instanța de recurs a cercetării următoarelor motive de recurs invocate în termen:

- nerespectarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 255 alin. (2) din Legea nr. 95/2006;

- nerespectarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.

- încălcarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

- încălcarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 509 alin. (2) din C. proc. civ.

Lecturând decizia atacată, se reține că instanța de recurs a constatat următoarele:

"Înalta Curte observă că recurentul a mai susținut în dezvoltarea motivelor de recurs și faptul că, pe de o parte, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care reglementează natura civilă a contractului în legătură cu care au fost emise cele două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., cu referire la instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2019, care ar fi trebuit, în opinia recurentului, să-și decline, din oficiu, competența, conform art. 22 din C. proc. civ. și art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte nu va analiza însă aceste două critici de nelegalitate întrucât exced cadrului procesual cu care a fost învestită, chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentei cauze fiind reprezentată exclusiv de existența sau inexistența unei hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri definitive prin care a fost tranșată aceeași problemă de drept, respectiv dacă este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

În cadrul analizei motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că, în reglementarea noțiunii de autoritate de lucru judecat, inclusiv în planul fundamentării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., relevant este principiul respectării unei hotărâri judecătorești anterioare, în care s-au judecat chestiuni litigioase supuse controlului judecătoresc. Scopul unui astfel de mecanism este acela de a proteja principiul securității juridice din perspectiva sancționării cazului în care a doua hotărâre încalcă aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin prima hotărâre, însă un astfel de mecanism nu poate fi extins dincolo de ipotezele particulare pe care le reglementează, o astfel de reglementare fiind intrinsec legată de notele distinctive ale actului de justiție realizat în cadrul litigiului concret soluționat pe cale judiciară. Or, rezolvarea unei chestiuni de drept pe calea unei hotărâri în cadrul unor litigii cu obiecte diferite nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul soluționării recursului, Înalta Curte a apreciat că, în speță, nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorități, întrucât hotărârea pe care revizuentul o circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. nu îndeplinește condițiile prevăzute de textul legal spre a fi calificată drept hotărâre potrivnică.

A reținut instanța de recurs că puterea de lucru judecat atașată elementelor dezlegate în cadrul unui litigiu având drept obiect o cerere întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 poate fi opusă doar unei cauze având același rol de temporizare a efectelor actului administrativ, dar nu și în cadrul unui litigiu în care este analizată însăși legalitatea actului administrativ.

În aceste condiții, Înalta Curte a constatat că, în cauza de față, nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorități, nefiind incident cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost apreciat ca fiind nefondat.

Totodată, întrucât toate cerințele de admisibilitate a căii extraordinare de atac trebuie îndeplinite cumulativ și absența uneia conduce la soluția de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, Înalta Curte a apreciat că nu mai este necesară analizarea restului criticilor formulate de către recurent cu privire la condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Prin urmare, analizând considerentele deciziei contestate, Înalta Curte observă că instanța de recurs a răspuns motivelor de casare invocate de recurent, respectiv cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., neputându-se reține vreo omisiune în sensul prevăzut de legiuitor, iar faptul că nu a răspuns în sensul solicitat de acesta nu constituie motiv de contestație în anulare.

Din dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului și, prin urmare, doar nepronunțarea asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Nu poate constitui motiv de contestație în anulare necercetarea deliberată și nici neînsușirea motivului de casare de către instanța de recurs, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanța nu a omis să examineze motivul de casare.

A admite soluția contrară ar însemna transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în jurisprudența sa constantă, că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.

Totodată, cum s-a arătat anterior, pentru o apreciere completă a motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., este necesar a se face distincție între motive și argumente, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

II.2 Temeiul legal al soluției pronunțate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva Deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea contestatorului privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva Deciziei nr. 2274 din 3 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.