ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2274/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 14.01.2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, revizuentul C.M.I Dr. A. reprezentat prin A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței nr. 178 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din data de 3 martie 2020 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia 1242/15.12.2020, solicitând admiterea cererii de revizuire și anularea în totalitate a hotărârii atacate.

Prin sentința civilă nr. 462 din data de 23 aprilie 2021, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 17.05.2021.

Prin Decizia nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal a respins cerera de revizuire formulată de revizuentul C.M.I Dr. A. reprezentat prin A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, ca nefondată.

Împotriva Deciziei nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs revizuentul Cabinet Medical Individual Dr. A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în integralitate a deciziei atacate, cu consecința anulării sentinței civile nr. 178 din 3 martie 2020 pronunțate în dosarul nr. x/2019, întrucât este potrivnică sentinței civile nr. 710 din 29 mai 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2019 și trimiterii cauzei către instanța civilă competentă pentru judecarea dosarului nr. x/2019, cu respectarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 710 din data de 29 mai 2019 prin care s-a statuat că notificările a căror anulare se solicită sunt acte civile.

Totodată, a solicitat sesizarea Înaltei Curți, în vederea pronunțării unui recurs în interesul legii, conform art. 514 și art. 515 alin. (1) din C. proc. civ., pentru aplicarea unitară de către instanțele civile a art. 255 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 în acele cauze ce au ca obiect contractele de furnizare de servicii medicale dintre cabinetele de medicina familiei și casele de asigurări de sănătate, respectiv pentru a se evita asimilarea greșită a unor acte emise într-un contract civil, încheiat între un cabinet de medicina familiei și CAS Prahova, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 cu actele administrative. A susținut că această problemă a fost interpretată în mod neunitar de către Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești, deși în cadrul celor două dosare (nr. x/2019 și nr. y/2019) se invocau aceleași notificări de reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale și a convenției de eliberare de certificate medicale nr. 2285 și nr. 2286 emise de CAS Prahova la data de 29 martie 2019.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a susținut revizuentul că judecarea cererii de revizuire a fost făcută de un complet în componența căruia au intrat 2 judecători care au participat anterior la judecarea dosarelor în care s-au pronunțat hotările judecătorești nr. 178/03.03.2020 și nr. 710/29.05.2019. În concret, din componența completului de judecată a făcut parte domnul judecător B., care a participat la judecarea recursului în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunțat hotărârea 178/3.03.2020, rămasă definitivă prin decizia 1242/15.12.2020.

De asemenea, din componența completului de judecată a făcut parte și domnul judecător C., care a participat la judecarea recursului în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunțat hotărârea nr. 710/29.05.2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 888/22.08.2019 și care este potrivnică hotărârii nr. 178/3.03.2020 a cărei revizuire se solicită.

Dacă ar fi admis cererea de revizuire, aceștia ar fi trebuit să accepte că au statuat greșit in considerentele hotărârilor pronunțate anterior cu privire la natura juridică a notificărilor de reziliere nr. 2285 si 2286 din 29.03.2019 și la instanța competentă să soluționeze cererea dedusă judecății.

Așadar, potrivit art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., cei doi judecători erau incompatibili absolut pentru judecarea cererii de revizuire a hotărârii 178/3.03.2020. Prin urmare, completul de judecată nu a fost alcătuit potrivit dispozițiilor legale, ceea ce încadrează prezentul recurs la art. 488 alin. (1) punctul 1 din C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut, în dezvoltarea motivelor de recurs și faptul că hotărârea nr. 1086/21.09.2021 încalcă principiile ce guvernează dreptul procesual civil, respectiv dreptul la apărare al revizuentului, stipulat de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalității, prevăzut de art. 7 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., precum și principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 20 și art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) și (7) din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea anterior menționată produce o vătămare gravă a revizuentului, de natură a conduce la nulitatea actelor procedurale și la încadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În speța de față, însă, completul de judecată al Curții de Apel Ploiești nu a fost alcătuit potrivit dispozițiilor legale deoarece domnii judecători B. și C. au fost pusi în situația de a-și evalua propriile decizii cu privire la natura juridică a notificărilor nr. 2285 si nr. 2286 din 29.03.2019. Această chestiune litigioasă fusese deja tranșată, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea nr. 710 din data de 29 mai 2019, prin care s-a statuat că, cele două notificări sunt acte civile emise în baza unui contract civil încheiat prin legea părților, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Recurentul a mai susținut, în dezvoltarea motivelor de recurs și faptul că hotărârea nr. 1086/21.09.2021 încalcă principiile ce guvernează dreptul procesual civil, respectiv dreptul la apărare al revizuentului, stipulat de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalității, prevăzut de art. 7 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., precum și principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 20 și art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) și (7) din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea anterior menționată produce o vătămare gravă a revizuentului, de natură a conduce la nulitatea actelor procedurale și la încadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța nu a avut în vedere faptul că problema legală statuată cu autoritate de lucru judecat a hotărârii nr. 178 din data de 3 martie 2020, a asimilării notificărilor nr. 2285 și 2286 din data de 29 martie 2019 ca acte administrative este potrivnică celor statuate prin hotărârea nr. 710 din data de 29 mai 2020, în cadrul căreia s-a statuat că aceleași notificări reprezintă acte civile emise în baza unui contract civil.

De asemenea, instanța a nesocotit regulile de procedură a judecării revizuirii prin evitarea comparării conform judecății finalizate a celor 2 hotărâri potrivnice, prin evitarea judecării stricte a admisibilității cererii de revizuire, prin compararea strictă a statuărilor potrivnice și prin evaluarea greșită ca în cazul unui recurs propriu zis în dosarul nr. x/2018 și nu a hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Recurentul a susținut că instanța nu a respectat următoarele prevederile legale:

- dispozițiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cărora atunci când există hotărâri potrivnice hotărârii a cărei revizuire se solicită, aceasta din urmă trebuie anulată;

- dispozițiile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 actualizată care prevăd că este civil contractul în care s-au emis cele 2 notificări de reziliere a căror anulare se solicită în dosarul nr. x/2019;

- dispozițiile art. 131 alin. (1) și ale art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora instanța trebuie să-și verifice competența din oficiu și este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă, astfel: în cazul cererii de revizuire, nu revizuentul urmărește rejudecarea cauzei de către o instanță civilă, ci aceasta se dispune din oficiu de către instanța care judecă cererea de revizuire, iar în cazul dosarului nr. x/2019, chiar dacă reclamantul a ales să investească instanța de contencios administrativ cu judecarea litigiului, aceasta ar fi trebuit să-și decline din oficiu competența;

- dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prin care se recunoaște dreptul revizuentului de a opune în cadrul cererii de revizuire lucrul anterior judecat într-un litigiu;

- dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) din C. proc. civ., instanța reținând că hotărârea nr. 710/29.05.2019 nu evoca fondul.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, astfel:

- au fost comparate în bloc cele două hotărâri, respectiv sentința nr. 178/03.03.2020 și sentința nr. 710/29.05.2019 și nu cele două chestiuni litigioase stabilite potrivnic în cuprinsul acestora cu privire la natura juridică a celor două notificări;

- instanța a judecat în mod greșit un nou recurs la hotărârea nr. 178/03.03.2020, examinând legalitatea analizei făcute pe fondul cauzei, de către prima instanță, în dosarul nr. x/2019, trasând astfel limite în judecarea cauzei, care au fost urmarea incompatibilității absolute a celor doi judecători B. și C.;

- instanța a reținut că nu este justificată cererea de revizuire a sentinței civile nr. 178/03.03.2020, deoarece hotărârea potrivnică nr. 710/29.05.2019 nu evocă fondul, deși legiuitorul a stipulat în mod clar că nu se pune problema evocării fondului la aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- instanța a reținut că revizuentul, prin cererea de revizuire, urmărește obținerea rejudecării cauzei de către o altă instanță competentă funcțional, deși, în opinia revizuentului, aceasta este chiar o cerință legală pe care legiuitorul a prevăzut-o în cuprinsul C. proc. civ., respectiv, în cazul în care cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se admite, hotărârea nr. 178/03.03.2020 ar trebui anulată;

- în cuprinsul considerentelor, s-a consemnat că revizuentul "tinde către obținerea unei soluții asupra unei excepții de necompetență", deși îi revenea instanței sarcina să verifice, din oficiu, competența, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care prevede că sunt civile contractele de furnizare de servicii medicale;

- instanța a mai reținut în motivarea soluției de respingere a cererii de revizuire că ar trebui să se pronunțe tardiv și nepermis de art. 131 din C. proc. civ. asupra competenței funcționale a instanței care a pronunțat sentința civilă nr. 178/03.03.2020, făcând trimitere în acest sens și la Decizia nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Recurentul a mai arătat că instanța a considerat că interpretarea dată prin sentința civilă nr. 710/29.05.2019 nu i-a cauzat acestuia nicio vătămare, întrucât din considerentele sentinței civile nr. 178/03.03.2020, astfel cum a fost menținută de către instanța de recurs, se poate constata că nu a fost îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a opera suspendarea potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instanța a confundat revizuirea hotărârii nr. 178/03.03.2020 cu revizuirea hotărârii nr. 710/29.05.2019 care are autoritate de lucru judecat, precum și decizia nr. 888/22.08.2019 prin care s-a admis recursul la hotărârea nr. 710/29.05.2019 cu decizia nr. 1242/15.12.2020 prin care s-a respins recursul la hotărârea nr. 178/03.03.2020 și afirmă fals că nu s-a produs nicio vătămare părții prin judecarea dosarului nr. x/2019 de către instanța de contencios, deși nu au fost avute în vedere prevederile art. 255 alin. (1), art. 312 lit. d), art. 313 lit. b), art. 314 și 315 din Legea nr. 95/2006, completate cu prevederile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (7), art. 17 și art. 19 din O.G. nr. 2/2001, în baza cărora ar fi trebuit să se constate că, cele două notificări sunt nule, întrucât nu a fost făcut un proces-verbal clar în prezența doamnei doctor D., prin care să se stabilească faptul obiectiv că aceasta a refuzat să prezinte actele la controlul inițiat de CAS Prahova.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia nr. 1086 din data de 21.09.2021 a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și cu încălcarea art. 430 alin. (1) și (2) și a art. 431 alin. (2) din același act normativ, instanța reținând în mod eronat că autoritatea de lucru judecat se referă la dispozitivul și la considerentele hotărârii a cărei revizuire se solicită, nu și la o singură chestiune litigioasă tranșată, respectiv la natura notificărilor de reziliere nr. 2285 și 2286 din 29 martie 2019.

Articolul 431 din C. proc. civ. consacră 2 forme de manifestare a efectelor lucrului judecat, respectiv: efectul negativ sau extinctiv care presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și cel pozitiv, potrivit căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerentele cu valoare decizională, deoarece ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Mai mult decât atât, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, permițând valorificarea aspectelor anterior dezlegate de către o instanță de judecată, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nefiind necesară îndeplinirea condiției de identitate de obiect sau cauză.

În situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța ar fi trebuit să anuleze sentința nr. 178/03.03.2020 și să procedeze la rejudecarea dosarului nr. x/2019, cu respectarea a ceea ce s-a tranșat deja prin hotărârea nr. 710/29.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, adică cu respectarea naturii civile a celor două notificări de reziliere.

Refuzând să anuleze hotărârea nr. 178/03.03.2020 pe motiv că revizuentul tinde la obținerea rejudecării cauzei de către o altă instanță competentă funcțional, instanța a încălcat art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, alin. (3) al aceluiași articol, care prevede că soluționarea se face în baza principiilor generale ale dreptului și ținând seama de principiile echității, precum și art. 6 din CEDO.

De asemenea, instanța a nesocotit prevederile C. proc. civ. care stabilesc că se poate cere și revizuirea unor hotărâri care nu evocă fondul în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În plus, instanța a analizat în considerente modul în care s-a judecat dosarul nr. x/2019 și nu hotărârea nr. 178/03.03.2020, încălcând astfel prevederile art. 513 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, a considerat că, în condițiile în care revizuentul a înțeles să investească instanța de contencios cu litigiul dedus judecății, nu mai era necesară verificarea din oficiu de către Tribunalul Prahova, a competenței conform art. 131 din C. proc. civ. și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind astfel încălcate principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la apărare al revizuentului, la un proces echitabil, legalitatea procesului civil și principiile stipulate la art. 20 și art. 22 alin. (1), (2),(4),(6) și (7) din C. proc. civ.).

Decizia recurată a fost dată și cu încălcarea prevederilor art. 513 alin. (3) deoarece instanța nu a limitat dezbaterile la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază, ci a comparat în bloc cele două sentințe, a analizat așa-zisa tendință a revizuentului de a obține o soluție asupra unei excepții de necompetență utilizând în mod eronat dispozițiile art. 131 din C. proc. civ. și decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și afirmând fals că "scopul căii de atac a revizuirii, voința legiuitorului și rațiunea esențială a adoptării fiind subsumată imperativului unor derogări limitate și exprese de la principiul securității raporturilor juridice" și că nu s-a produs nicio vătămare părții prin judecarea de către instanța de contencios a dosarului nr. x/2019

Instanța nu s-a referit strict la ceea ce s-a cerut prin cererea de revizuire, respectiv la compararea lucrului judecat anterior prin hotărârea nr. 710/29.05.2019 cu lucrul judecat reținut prin hotărârea nr. 178/03.03.2020, încălcând și prevederile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de revizuire, revizuentul a solicitat, în contradictoriu cu intimata CAS Prahova, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea sentinței civile nr. 178 din data de 3 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1242 din data de 15 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuentul invocând faptul că sentința civilă nr. 178 din data de 3 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019 ar fi trebuit să fie anulată întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 710 din data de 3 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 888 din data de 22 august 2019 a Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia civilă nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios adminstrativ și fiscal a respins cererea de revizuire, ca nefondată, iar împotriva acestei soluții, revizuentul s-a îndreptat cu recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

II.1. Prealabil analizării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că revizuentul Cabinet Medical Individual Dr. A. a formulat, în cuprinsul cererii de recurs, o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui recurs în interesul legii, conform art. 514 și art. 515 din C. proc. civ., pentru aplicarea unitară a prevederilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Potrivit art. 514 din C. proc. civ.: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești", iar potrivit art. 515 din același act normativ: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferite prin hotărâri definitive, care se anexează cererii".

Față de aceste prevederi legale, instanța de control judiciar constată că recursul în interesul legii reprezintă un mecanism de unificare a practicii judiciare care nu are legătură cu o pricină aflată pe rolul instanțelor judecătorești, ci vizează existența unor hotărâri judecătorești definitive care să ateste rezolvări diferite cu privire la aceeași problemă de drept, iar sesizarea Înaltei Curți cu un recurs în interes legii nu se poate face de către orice persoană care ia cunoștință despre existența unei practici neunitare, ci doar de persoanele și instituțiile expres menționate de legiuitor.

Prin urmare, demersul judiciar inițiat de către recurent în acest sens este inadmisibil în litigiul pendinte.

În continuare, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs invocate.

II.2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurentul a criticat nelegala alcătuire a completului de judecată ce a pronunțat decizia recurată în prezenta cauză, respectiv faptul că, la soluționarea cererii de revizuire au participat domnii judecători B. și C., care au soluționat anterior recursurile declarate împotriva sentințelor pe care revizuentul le apreciază ca fiind potrivnice. Înalta Curte constată că, prin încheierea din cameră de consiliu din data de 28 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploiești a respins declarația de abținere formulată de către domnul judecător B., care a pronunțat decizia nr. 1242/15.12.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care a fost respins recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Individual Doctor A. împotriva sentinței nr. 178 din data de 3 martie 2020 pronunțată de Trribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, revizuentul a formulat cerere de recuzare a domnilor judecători C. și B., iar prin încheierea din cameră de consiliu, din data de 29 iunie 2021, această cerere a fost anulată, pentru netimbrare, dobândind caracter definitiv prin nerecurare.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de revizuire a fost alcătuită cu respectarea prevederilor legale, întrucât pretinsa incompatibilitate a făcut obiectul unei declarații de abținere, respectiv unei cereri de recuzare și a fost tranșată prin hotărâri definitive ce se opun și în prezenta cauză.

Cu toate acestea, chiar dacă recurentul nu a atacat în mod formal încheierea de anulare a cererii de recuzare, ca netimbrată și chiar dacă incompatibilitatea judecătorilor reprezintă o chestiune distinctă de problema nelegalei alcătuiri a completului de judecată, Înalta Curte, având în vedere criticile acestuia cu privire la incidența cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 din C. proc. civ., constată că niciunul dintre judecătorii menționați anterior nu a făcut parte din compunerea completului de judecată care a soluționat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Existența sau nu a unui caz de incompatibilitate se apreciază și după cum, în calea extraordinară de atac promovată, este repusă sau nu în discuție problema de drept soluționată anterior. Or, în cauza de față, domnii judecători B. și C. nu au fost puși în situația de a se pronunța asupra chestiunilor deja dezlegate prin recursurile pronunțate de către aceștia, ci au fost chemați să se pronunțe strict asupra incidenței motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv asupra existenței unei hotărâri potrivnice (sentința civilă nr. 178/03.03.2020), care încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 710 din data de 29.05.2019.

II.3. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speță, Înalta Curte constată că recurentul s-a limitat la a enumera drepturile procesuale și principiile pretins încălcate de către instanța de revizuire, respectiv dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. și principiile stipulate de art. 7 alin. (1) și (2) și art. 20, art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) și (7) din C. proc. civ., fără a arăta în mod concret care sunt criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate cu privire la acestea. Așadar, din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost invocat strict formal, neputând fiind decelate critici circumscrise acestuia.

Recurentul a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 și alin. (2), art. 513 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură, coroborate cu art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (1) și (2) din același act normativ, care reglementează procedura de soluționare a cererii de revizuire prin care se invocă existența unei hotărâri potrivnice.

Înalta Curte reține că nemulțumirea generică a recurentului legată de procedura de soluționare a cererii de revizuire din perspectiva analizării condițiilor de admisibilitate a acesteia, subsumate unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă o chestiune care să determine reformarea hotărârii sau să demonstreze nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de casare invocat.

Întrucât aceste critici de nelegalitate au fost reiterate în cuprinsul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le trata în mod unitar la momentul examinării acestuia.

Înalta Curte observă că recurentul a mai susținut în dezvoltarea motivelor de recurs și faptul că, pe de o parte, decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care reglementează natura civilă a contractului în legătură cu care au fost emise cele două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., cu referire la instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2019, care ar fi trebuit, în opinia recurentului, să-și decline, din oficiu, competența, conform art. 22 din C. proc. civ. și art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte nu va analiza însă aceste două critici de nelegalitate întrucât exced cadrului procesual cu care a fost învestită, chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentei cauze fiind reprezentată exclusiv de existența sau inexistența unei hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri definitive prin care a fost tranșată aceeași problemă de drept, respectiv dacă este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte reține că prima instanță a respectat regulile de procedură incidente speței, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.4. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul a susținut, printr-o serie de argumente, că hotărârea recurată se întemeiază pe motive străine de natura cauzei.

Printr-o primă critică, recurentul a apreciat că se încadrează în noțiunea de "motive străine de natura cauzei" faptul că instanța a comparat "în bloc" cele două hotărâri pretins potrivnice, în loc să analizeze cele două chestiuni litigioase stabilite potrivnic în cuprinsul acestora, cu privire la natura juridică a celor două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentei cauze.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că o prezentare "în bloc" a considerentelor și dispozitivelor pretinselor sentințe contradictorii nu echivalează cu o nesoluționare a cauzei de către instanța învestită.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., respectând garanțiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O. referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu și explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat elementele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, arătând care este raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză.

Înalta Curte reține că, pentru a fi incidentă teza evidențiată de către recurent, hotărârea recurată ar fi trebuit să se întemeieze numai pe motive străine, or, în speța de față, se observă că instanța a examinat obiectul dedus judecății, respectiv condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire și faptele pe care aceasta se întemeiază și a arătat care este silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate. Este adevărat că instanța a folosit și argumente suplimentare menite să întărească soluția pronunțată, însă Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt de natură a conduce la reformarea deciziei recurate, câtă vreme, din lecturarea considerentelor acesteia, rezultă cu ușurință motivele care au stat la baza soluției pronunțate.

În concluzie, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

II.4. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar amintește că, prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Potrivit art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., "revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru incidența acestui motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri potrivnice, hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleași părți, același obiect, aceeași cauză, hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepția și să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Prin hotărâri definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea pronunțată în primul dosar.

Legătura dintre litigii trebuie să fie una concretă și se impune ca aspectul dezlegat să vizeze raporturile dintre părți, existența unei identități de părți fiind esențială pentru reținerea oricăreia dintre valențele lucrului judecat întrucât, relevantă, în aprecierea stării de contradicție, privită prin prisma efectului pozitiv de lucru judecat (evocat de revizuent), este împrejurarea dezlegării, cu putere de lucru judecat, a unor aspecte tranșate prin prima hotărâre în privința raporturilor dintre părțile celei de-a doua judecăți, spre a fi împiedicată reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional între acestea, dacă o astfel de chestiune are legătură cu procesul ulterior.

Or, rezolvarea diferită, dată în alte cauze, a unor chestiuni litigioase similare nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Chiar dacă problemele de drept supuse controlului judiciar sunt similare, nu se poate susține existența atributelor lucrului judecat (în oricare dintre formele acesteia de manifestare), hotărârile putând fi considerate, cel mult, ca exprimând o practică judiciară neunitară la nivelul instanțelor, a cărei unificare se face prin mecanismele prevăzute de lege, iar nu prin calea extraordinară de atac a revizuirii.

Înalta Curte reține că, în reglementarea noțiunii de autoritate de lucru judecat, inclusiv în planul fundamentării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relevant este principiul respectării unei hotărâri judecătorești anterioare, în care s-au judecat chestiuni litigioase supuse controlului judecătoresc. Scopul unui astfel de mecanism este acela de a proteja principiul securității juridice din perspectiva sancționării cazului în care a doua hotărâre încalcă aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin prima hotărâre, însă un astfel de mecanism nu poate fi extins dincolo de ipotezele particulare pe care le reglementează, o astfel de reglementare fiind intrinsec legată de notele distinctive ale actului de justiție realizat în cadrul litigiului concret soluționat pe cale judiciară.

Or, rezolvarea unei chestiuni de drept pe calea unei hotărâri în cadrul unor litigii cu obiecte diferite, nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în speța de față, nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorități, hotărârea pe care revizuentul o circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., neîndeplinind condițiile expuse în paragrafele anterioare, spre a fi calificată drept hotărâre potrivnică.

Obiectul dosarului nr. x/2019 a fost reprezentat de cererea reclamantului formulată în temeiul art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004, prin care acesta a solicitat suspendarea executării notificării de reziliere nr. x/29.03.2019 privind rezilierea contractului nr. x/2018 și a notificării nr. x/29.03.2019 privind rezilierea convenției privind eliberarea certificatelor de concediu medical nr. 336/01.04.2016 până la soluționarea acțiunii în anulare.

Înalta Curte observă atât diferența de obiect dintre dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, dar și diferența de cauză dintre acestea, mai precis acțiune în anularea unui act administrativ întemeiată pe prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv cerere de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe prevederile art. 14 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte nu poate ignora nici specificul litigiilor ce au drept obiect cererile întemeiate pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cadrul cărora instanța este chemată să realizeze o analiză de aparență a legalității, fără a influența și afecta fondul cauzei. În pronunțarea unei soluții într-o speță de natura celei reglementate de antereferitul text normativ, judecătorul este îndreptățit să "pipăie" fondul litigiului, spre a analiza în favoarea cui funcționează aparența de legalitate, verificând doar dacă există un indiciu temeinic de nelegalitate, care să creeze o îndoiala rezonabilă privind prezumția de legalitate de care se bucura actul administrativ, fără a fi necesar a răsturna această prezumție, răsturnare care se poate petrece în fața instanței care examinează cererea în anularea actului administrativ.

În raport de astfel de aspecte, puterea de lucru judecat atașată elementelor dezlegate în cadrul unui litigiu având drept obiect o cerere întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 poate fi opusă doar unei cauze având același rol de temporizare a efectelor actului administrativ, dar nu și în cadrul unui litigiu în care este analizată însăși legalitatea actului administrativ. De altfel, se reține că suspendarea se dispune, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea cauzei privind anularea actului administrativ vizat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorități, nefiind incident cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât toate cerințele de admisibilitate a căii extraordinare de atac trebuie îndeplinite cumulativ și absența uneia conduce la soluția de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară analizarea restului criticilor formulate de către recurent cu privire la condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva deciziei civile nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.