ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2474/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 7/2021 emise de Departamentul XI, cu privire la aspectele contestate, și a încheierii nr. 7 din 22 iunie 2021, precum și suspendarea efectelor acestora.

Prin hotărârea nr. 775 din 18 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării sentinței recurate și admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește soluția referitoare la cererea de suspendare, recurentul-reclamant a învederat că sentința nu este motivată, întrucât instanța nu a reținut și nici nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, limitându-se doar la a prezenta în mod formal dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a analiza in concreto incidența căror împrejurări legate de starea de fapt și de drept specifice cauzei ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ.

Totodată, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cauză fiind îndeplinite atât condiția cazului bine justificat, cât și cea privind paguba iminentă.

În ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a învederat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că instanța de fond a omis cu desăvârșire să se pronunțe ori să analizeze actul administrativ atacat și prin raportare la o serie de aspecte extrem de importante, care au fost subliniate atât prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât și prezentate în fața instanței.

Așadar, nu a fost avută în vedere practica neunitară a instanțelor de judecată în litigii având ca obiect (obligarea la plata diurnelor în valută), aspecte dezvoltate pe larg (a se vedea pag 6 și 7 din cererea de chemare în judecată), de unde rezultă faptul că, la vremea respectivă existau mai multe litigii soluționate definitiv, ponderea celor în care instanțele de judecată au respins astfel de cereri fiind semnificativ mai mare decât cele în care solicitările reclamanților au fost admise.

De asemenea, a demonstrat faptul că la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi, deja efectuase cercetarea administrativă, dispusă prin măsura contestată, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, respectiv IMA/114/2013, de unde rezultă cu certitudine că măsura era lipsită de obiect.

Nici mențiunile privind modalitatea de îndeplinire a măsurii contestate, prin raportare la Decizia nr. 38/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie care nu era emisă la momentul efectuării misiunii de audit ori la data emiterii deciziei Curții de Conturi) nu au fost explicate de o manieră convingătoare, astfel cum nici efectele acesteia cu privire la stabilirea eventualului prejudiciu nu au o legătură de cauzalitate.

Nu în ultimul rând, deși a subliniat aceste chestiuni, instanța de fond nu a ținut seama nici de criticile aduse deciziei Curții de Conturi, prin care a subliniat faptul că, raportat la vechimea drepturilor solicitate, nu avea prerogativa repunerii reclamanților în termenul de prescripție, pentru ca abia apoi să se poată analiza fondul pretențiilor, context în care a arătat faptul că există la nivelul instituției recurente hotărâri definitive prin care reclamanții nici măcar nu au fost repuși de către instanțele de judecată în termenul de prescripție, cererile fiind respinse pentru aceste considerente. Aceste chestiuni au fost supuse atenției chiar prin prezentarea unui punct de vedere detaliat, atât pe durata misiunii de Audit, dar și cu ocazia contestației formulate, fără ca reprezentanții Curții de Conturi ori instanța de judecată să se pronunțe cu privire la acestea.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond a interpretat faptul că s-ar face vinovat pentru că nu a plătit la scadență drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, preluând totodată raționamentul Curții de Conturi cu privire la Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în curs de soluționare la acea dată (dosarul x/2021), făcând totodată trimitere, în mod formal la prevederile O.G. nr. 121/1998, respectiv IMA/114/2013.

Astfel, apreciază că mențiunile de mai sus nu întrunesc condițiile prevăzute de pct. 181 lit. b) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, conform cărora, în Decizie se înscriu concret, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le aducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate, în vederea dispunerii măsurilor necesare.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva soluției privind cererea de suspendare și să admită recursul declarat de acesta împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în limitele și pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere, inclusiv cu privire la cererea de suspendare formulată în cauză.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul temeiniciei actelor administrative contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 3 și art. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate.

În fapt, în perioada 02 februarie 2021 - 25 martie 2023, auditorii publici externi din cadrul Departamentului XI al Curții de Conturi a României au efectuat la reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (I.G.P.F.) un control cu tema "Auditul financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat pe anul 2020", pentru perioada 1 ianuarie 2020 - 31 decembrie 2020, ce a fost finalizat prin Raportul de audit financiar nr. x din 25 martie 2021, având ca anexă Procesul-verbal de constatare nr. x din 25 martie 2021.

Pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. x din 25 martie 2021, s-a emis Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2021, prin care s-au constatat un număr de 14 abateri, pentru care s-a dispus în sarcina conducerii instituției verificate mai multe măsuri de remediere, cu termen de realizare 25 octombrie 2021.

Reclamantul a contestat pe cale administrativă, în conformitate cu dispozițiile pct. 204 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, doar abaterea de la pct. 12 din partea constatativă a Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2021, respectiv:

"12. Neplata la scadență a drepturilor de diurnă și de facilitare a legăturilor cu familia și recreere cuvenite unui angajat, participant la misiuni desfășurate în afara teritoriului național, în zonele de operații, a creat obligația de reparare a pagubei produse bugetului de stat prin plata de daune - interese în sumă de 184.191,20 RON, solicitate de participant și admise prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Actul normativ încălcat:

Alin. (1) lit. a), b), alin. (2) și alin. (3) din H.G. nr. 1086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român (H.G. nr. 1086/2004) nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.", precum și măsurile de remediere stabilite pentru înlăturarea acestei abateri, menționate la pct. II.1 din decizie, respectiv:

"Pentru remedierea abaterii consemnate la punctul 12, în executarea deciziilor instanțelor de judecată ca urmare a litigiilor având ca obiect drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, conducerea Inspectoratului General al Poliției de Frontieră va aplica actele normative specifice familiei ocupaționale "Apărare Natională, Ordine Publică și Siguranță Natională", precum și actele normative cu caracter general, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului și va dispune măsuri pentru recuperarea acestuia, după caz, în funcție de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în curs de soluționare.

Termen de realizare: 25.10.2021"

Prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Departamentului XI al Curții de Conturi, contestația a fost respinsă, apreciindu-se că argumentele prezentate de reclamant nu sunt în măsură să infirme sau să modifice constatările echipei de audit, având în vedere dispozițiile alin. (1) lit. a), b), alin. (2) și alin. (3) din H.G. nr. 1086/2004.

Reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare parțială a Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2021 și a încheierii nr. 7 din 22 iunie 2021, precum și de suspendare a efectelor actelor administrative contestate, ca urmare a constatării inexistenței abaterii consemnate la pct. 12 și a netemeiniciei măsurii nr. II.1 din Decizie, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată de instanța de fond, care a reținut ca fiind nerelevant în cauză, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 94/1992, dacă există sau nu o culpă referitor la modul în care a pus în aplicare recurentul-reclamant dispozițiile H.G. nr. 1086/2004.

Înalta Curte nu împărtășește opinia instanței de fond, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamant sub acest aspect sunt fondate.

Astfel, așa cum s-a reținut și în actul de control, între autoritatea publică și angajatul acesteia A., ofițer de poliție, în calitate de participant la două misiuni de menținere a păcii, desfășurate în afara teritoriului național, sub egida O.N.U., s-a născut un litigiu legat de modul în care a înțeles recurentul-reclamant să aplice prevederile H.G. nr. 1086/2004.

Această situație a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, iar în urma soluționării definitive a acestuia, recurentul-reclamant a fost obligat la plata către A. a drepturilor prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, consecința economico-financiară fiind plata din bugetul de stat a sumei de 476.641,99 RON, inclusiv daune interese în sumă de 184.191,20 RON (dobânzi penalizatoare și actualizare cu rata inflației).

Instanța de recurs reține că, deși este adevărat că nu poate fi repus în discuție, în prezentul litigiu de contencios administrativ, modul în care reclamantul ar fi trebuit sau nu să aplice prevederile H.G. nr. 1086/2004 în ceea ce îl privește pe angajatul A., aceste aspecte fiind tranșate cu putere de lucru judecat prin hotărâre judecătorească definitivă (sentința civilă nr. 882 din 12 martie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, menținută în recurs prin decizia civilă nr. 2259 din 23 noiembrie 2020 a Curții de Apel București), trebuie analizat contextul care a culminat cu constatarea de către intimata-pârâtă, în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 94/1992, a unei abateri în sarcina recurentului-reclamant, inclusiv din perspectiva aplicării prevederilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, "Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public".

Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității, astfel cum statuează prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992.

De asemenea, conform art. 2 din O.G. nr. 121/1998, "Răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele provocate de militari sau de persoanele prevăzute la art. 9, cu vinovăție și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de Telecomunicații Speciale".

Din interpretarea logico-juridică dispozițiilor legale anterior enunțate, rezultă că, în cauză, se impune a fi analizată conduita autorității publice verificată cu privire la modul de întrebuințare a resurselor financiare ale statului inclusiv din perspectiva modului de aplicare a cadrului legislativ, aspect ce i-a fost imputat în cauză.

Înalta Curte reține că în Raportul de audit financiar întocmit la data de 25 martie 2021 de către Departamentul XI din cadrul Curții de Conturi, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 7/26.04.2021, emisă de pârâtă și menținută prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, precum și în Procesul-verbal de constatare încheiat la 25 martie 2021, s-a consemnat poziția entității verificate referitoare la practica neunitară a instanțelor de judecată cu privire la soluționarea litigiilor generate de modul de interpretare și aplicare a prevederilor H.G. nr. 1086/2004, fiind indicat inclusiv dosarul nr. x/2020, în care în mod definitiv a fost respinsă cererea formulată de către un alt angajat.

De altfel, și în cuprinsul acestui Proces-verbal de constatare din 25 martie 2021, la pagina 97, echipa de audit a luat act de faptul că a existat o practică neunitară în judecarea acestor cauze, fiind sesizată și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, tocmai pentru a fi înlăturat riscul apariției unei practici neunitare sub acest aspect.

Cu toate acestea, în acest Proces-verbal de constatare încheiat la 25 martie 2021, echipa de control a reținut că punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești a determinat ieșiri de fonduri publice din bugetul de stat, prin bugetul IGPF, pentru plata daunelor-interese în cuantum 184.191,20 RON cu nerespectarea principiilor de eficiență, eficacitate, economicitate în utilizarea fondurilor publice.

În aceste condiții, în dezacord cu opinia instanței de fond, instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținută în sarcina reclamantului o culpă în modul în care a înțeles să interpreteze și să pună în aplicare dispozițiile H.G. nr. 1086/2004, conduită ce a determinat ulterior înregistrarea pe rolul instanțelor judecătorești a litigiului soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă care, prin punerea sa în executare, a avut ca rezultat plata din bugetul de stat și a daunelor-interese în cuantum 184.191,20 RON, având în vedere că în litigiile de contencios administrativ care au avut ca obiect acordarea diurnei în valută și a sumelor privind facilitatea legăturii cu familia, a existat o practică judiciară neunitară, recurentul-reclamant fiind în situația în care în unele dosare i-a fost validat raționamentul, iar în altele nu.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu pot fi stabilite cu certitudine în prezenta speță deficiențe în activitatea autorității publice reclamante, cu referire la modul în care a utilizat fondurile publice în ceea ce privește acordarea diurnei în valută și a sumei pentru facilitarea legăturilor cu familia, prevăzute de H.G. nr. 1086/2004 pentru personalul care își desfășoară activitatea în cadrul său și, cu atât mai puțin, nu poate fi reținută ca fiind justificată măsura recuperării sumei, având în vedere că prudența de care trebuie să dea dovadă autoritatea publică în întrebuințarea resurselor financiare ale statului trebuie apreciată prin raportare la existența unor norme legale clare, care să nu suscite o interpretare neunitară, inclusiv la nivelul instanțelor judecătorești.

Or, neclaritatea normei legale care a generat litigiul între recurentul-reclamant și angajatul acestuia, a condus inclusiv la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care, atât prin Decizia nr. 38 din 7 iunie 2021, cât și prin Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, a respins sesizările formulate de instanțele judecătorești în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile privind modul de aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 1086/2004, ca inadmisibile.

Prin urmare, întrucât reclamantul nu a săvârșit abaterea constatată la punctul 12 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI Curtea de Conturi a României, urmare a misiunii de audit cu tema "Auditul financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat pe anul 2020" efectuată în perioada 02 februarie 2021 - 25 martie 2023, desfășurate la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (I.G.P.F.), se impune anularea parțială a acestui act administrativ de control contestat în speță.

De asemenea, menținerea acestei Decizii prin încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, emisă de intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României - Departamentul XI, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor punctelor 219 si 220 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curții de Conturi, având în vedere că la data emiterii acesteia, nu se putea stabili cu certitudine culpa reclamantului în diminuarea elementelor patrimoniale de activ și în majorarea datoriilor, în accepțiunea art. 6 din Instrucțiunile nr. 114/2013 emise de Ministerul Afacerilor Interne, astfel cum a reținut intimata-pârâtă în motivarea soluției de respingere a contestației recurentului-reclamant.

În acest context, în condițiile în care abaterea de la punctul 12 și măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI și încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, au fost anulate, admiterea cererii de suspendare a acestora nu mai prezintă niciun folos practic, asfel că recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva soluției privind cererea de suspendare se impune a fi respins.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva soluției privind cererea de suspendare, va admite recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa, în parte, sentința recurată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și va anula abaterea de la punctul 12 și măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI și încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021, menținând în rest sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva soluției privind cererea de suspendare.

Admite recursul declarat de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva hotărârii nr. 775 din 18 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Anulează abaterea de la punctul 12 și măsurile de remediere dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 7/2021, emisă de Departamentul XI și încheierea nr. 7 din 22 iunie 2021.

Menține în rest sentința atacată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.