ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2457/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Cai Ferate "CFR" - S.A. a chemat în judecată pârâții Societatea "A." S.A., B. S.A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, solicitând anularea în parte a Certificatului de proprietate seria x nr. x pe care pârâta Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului l-a eliberat la data de 13.02.2006 pentru pârâta "A." S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni-București, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum și terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M și 2M și semnalul luminos de manevră 2MC și sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate de CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 3558 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei A. S.A. și a respins în consecință acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă; a admis excepția tardivității acțiunii și astfel a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs principal reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A. și recursuri incidente pârâta B. S.A. și reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., iar prin decizia nr. 4344 din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă; a admis recursul principal declarat de reclamantă și recursul incident declarat de pârâtă, a casat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond; a menținut dispoziția privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei A. S.A. și respingerea, în consecință, a acțiunii față de aceasta; a respins recursul incident formulat de recurenta-reclamantă, ca inadmisibil.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 decembrie 2019, sub dosar nr. x/2016.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 424 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a admis excepția tardivității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., ca tardiv formulată. Totodată, a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON către pârâta B. S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., iar prin decizia nr. 543 din 2 februarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată din oficiu; a respins excepția de nelegalitate a Certificatului de proprietate seria x nr. x, ca inadmisibilă; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A., Ministerul Economiei și intervenientul Ministerul Finanțelor; a dispus anularea, în parte, a Certificatului de proprietate seria x nr. x eliberat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului la data de 13.02.2006 în favoarea A. S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni - București, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum și terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1 M și 2M și semnalul luminos de manevră 2M C și sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002; a admis cererea de intervenție forțată a Ministerului Finanțelor; a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 260 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, către reclamantă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, la data de 9.10.2023, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., solicitând anularea deciziei menționate la pct. I.2. sbp. 2.2., în sensul rejudecării fondului cauzei, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea învederează că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale săvârșite de instanța de recurs care, în considerentul de la pag. 4 a deciziei contestate, a menționat că "Așa cum a arătat reclamanta în cererea de chemare în judecată, terenul în litigiu a intrat în proprietatea publică a statului român, în baza Decretului nr. 125/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 17.01.1942, Partea I, prin care au fost declarate de utilitate publică și de urgență, în interesul apărării țării, lucrările de construire a liniei ferate, tronson "Halta Cotroceni - București Vest-Progresul", doar că, în anul 1942 nu a existat un decret care să se refere la terenul în litigiu.

Această reținere, ca de altfel întreg raționamentul judiciar bazat pe eroarea materială privind anul existenței lucrărilor de cale ferată pe terenul în litigiu, sunt hotărâtoare, determinante, pe baza lor fiind dezlegată pricina și pronunțată soluția în cauză.

În cauză, regimul juridic corect ce trebuia aplicat terenului în litigiu este cel reglementat de art. 8 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționalea Căilor Ferate Române, text de lege ce prevede în mod clar și diferențiat că, "Infrastructura feroviară cuprinde infrastructura feroviară proprietate publică a statului, denumită în continuare infrastructură feroviară publică, precum și cea aflată în proprietate privată, denumită în continuare infrastructură feroviară privată."

Așadar, nu orice cale ferată aparține statului pentru că reprezintă "infrastructură" și, dacă nu ar fi fost indusă în eroare de greșeala materială care a făcut-o să raporteze situația de fapt la anul 1942, instanța de recurs ar fi dezlegat pricina pe baza unui raționament judiciar întemeiat pe probele existente la dosarul cauzei și textele de lege aplicabile în această materie, și nu pe ignorarea completă a acestora.

În continuarea demersului său procesual, contestatoarea susține că, aspectul că judecata cauzei s-a bazat pe confuzia creată de respectiva eroare materială este confirmat și de considerentul instanței de recurs ce conține raționamentul judiciar potrivit căruia, "apărarea principală ce o formează în cauză, respectiv existența a două linii de cale ferată, una aparținând reclamantei, iar cealaltă pârâtei, nu schimbă datele problemei, fiind fără putință de tăgadă că terenul disputat se afla în domeniul public al statului român".

Or, instanța de recurs a ignorat pur și simplu apărarea sa principală, constând în existența celor două căi ferate paralele, probată cu numeroase înscrisuri doveditoare - sub pretextul că oricum nu schimbă datele problemei. În realitate, le schimbă, și încă în mod fundamental.

Dacă instanța de recurs nu și-ar fi întemeiat judecata pe o eroare materială, ar fi constatat că la dosar nu exista niciun act de trecere în proprietatea statului și niciun titlu de proprietate a statului asupra căii ferate private deținută de contestatoare (și construită cu 18 ani mai târziu decât anul la care s-a raportat instanța) și ar fi dezlegat pricina prin respingerea ca neîntemeiată a cererii intimatei-reclamante.

Invocă și dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române - text de lege care prevede, în mod expres și imperativ, că "(2) Elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, prevăzute la alin. (1), se stabilesc prin hotărâre a Guvernului" - or, în speță, intimații nu au depus la dosarul cauzei absolut nicio dovadă că linia ferată și terenul în litigiu ar fi fost prevăzute de vreo hotărâre de guvern ca făcând parte din infrastructura feroviară publică. Iar legea stabilește clar cum se face dovada, respectiv cu hotărârea de guvern, și nu cu contracte de concesiune.

În același sens prevede și art. 13 din Ordonanța de urgență nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, respectiv că "Listele secțiilor de circulație ale infrastructurii feroviare ce constituie infrastructură feroviară interoperabilă sau neinteroperabilă se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului". În speță, însă, la dosarul cauzei nu există nici aceste liste cerute de lege, în mod expres.

În fine, contestatoarea susține că instanța de recurs, urmare directă a raționamentului judiciar bazat pe eroarea materială indicată, a judecat cauza pe fond, ignorând toate apărările și probele sale, i-a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare prevăzut și garantat în art. 13 C. proc. civ., art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a privat-o și de un grad de jurisdicție.

Așadar, decizia pronunțată de instanța de recurs fiind rezultatul unei erori materiale, se impune admiterea prezentei contestații în anulare așa cum a fost formulată.

4.1. Intimatul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului (fost Ministerul Economiei) a formulat întâmpinare, prin care solicită în principal, respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare și în subsidiar, respingerea ca nefondată a acesteia și menținerea ca temeinică și legală a deciziei contestate, pentru apărările dezvoltate la dosar.

4.2. Intimata Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A. nu a formulat întâmpinare față de contestația în anulare formulată în cauză, însă prin notele scrise depuse la dosar, aceasta solicitat în principal, respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare și în subsidiar, respingerea ca nefondată.

4.3. Prin întâmpinarea sa, intimatul Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform căruia:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; (...)"

Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Acest motiv de anulare nu poate viza aspecte ce țin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greșită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale, astfel de chestiuni putându-se circumscrie, eventual, unor greșeli de judecată, care nu pot fi subsumate noțiunii de eroare materială, specifică contestației în anulare speciale.

Pornind de la aceste considerații, referitor la criticile contestatoarei privind dezlegările instanței de recurs afectate de erori materiale, instanța supremă reține că, întrucât textul art. 503 din C. proc. civ. vizează exclusiv situații în care se confundă sau se omit date importante ale cauzei, textul de lege nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma reaprecierii probatoriului, a situației de fapt sau a aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

În speță, se constată că eroarea materială invocată de către contestatoare ca fiind săvârșită de instanță nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluția criticată de aceasta nu este rezultatul unei simple și evidente erori materiale, ci a modului în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale în speță, contestatoarea invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanței de recurs.

Reține Înalta Curte faptul că, atunci când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, într-un "recurs la recurs" ceea ce este inadmisibil, contestația în anulare impunând a fi justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, securitatea raporturilor juridice având o dimensiune esențială.

Astfel, constatând că în cuprinsul motivelor contestației în anulare sunt reiterate și argumente expuse în fața instanțelor de fond și de recurs, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatoarea tinde să obțină o reapreciere a probelor și o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006 etc).

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., criticile formulate de contestatoare neputând fi circumscrise motivului prevăzut de acest text de lege, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității și va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de B. S.A. împotriva deciziei nr. 534 din 2 februarie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 25 aprilie 2024.