ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2040/2024

Cererea de chemare în judecată La data de 7 decembrie 2017 A. a formulat o cerere de intervenție principală, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. și cu pârâții B. S.R.L., Societatea Feroviară de Turism SFT CFR S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor solicitând să se constate că terenul adjudecat prin actul de adjudecare din data de 27 iunie 2008 este proprietatea autorului său C.; să se constate că Statul Român în mod greșit a făcut exproprierea pe numele lui D.; să fie obligat Statul Român să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. x, compus din teren în suprafață de 609,92 mp.; să stabilească instanța alte masuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 704 din19 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de intervenție principală pe care a respins-o ca inadmisibilă și a respins capătul de cerere privind stabilirea unor măsuri prin echivalent ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe a formulat apel intervenientul A. și cerere de aderare la apel pârâta S.C. B. S.R.L.. Prin decizia civilă nr. 917 A din 20 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins ca tardiv apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L.. A admis apelul formulat de apelantul-intervenient A., a anulat în parte sentința și evocând fondul a respins cererea de intervenție precizată, ca nefondată.

Calea de atac formulată și motivele de recurs Împotriva deciziei nr. 917 A din 20 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, a formulat recurs intervenientul A., care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 vechiul C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Se arată că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca nefondată, considerând că cererea de restituire în natură, înregistrată sub nr. x din 12 martie 1991, la Primăria Sector 1 București, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 22 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001. În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că cererea nu putea îndeplini condițiile prevăzute de Legea 10/2001, deoarece a fost depusă în anul 1991 la Primăria Sector 1, care trebuia să o transmită către Primăria Municipiului București în vederea constituirii unui dosar administrativ privind finalizarea procedurii de restituire în natură sau echivalent a terenului. Consideră că cererea din 1991, cât și cea depusă personal la Primăria Municipiului București sub nr. x din 26 ianuarie 1995 sunt echivalente unor notificări. Instanța trebuia să aibă în vedere cererea precizatoare depusă la termenul din 20 ianuarie 2022, iar în baza art. 29 din Legea 10/2001 să constate că avea dreptul la despăgubiri, ca urmare a trecerii terenului în administrarea Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor. Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, întrucât nu a dispus efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului în suprafață de 609,9 m 2 , în condițiile în care intimata pârâtă B. S.R.L. a obținut doar un Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra activului E. potrivit H.G. nr. 834/1991, dar nu și asupra terenului liber de construcție. Instanța de apel în mod greșit a respins cererea sa de intervenție în interes propriu pe drept comun potrivit art. 480 vechiul C. civ., pe motiv că opțiunea formulată pe Legea 10/2001 exclude posibilitatea de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ. A menționat că a formulat cerere întemeiată atât pe dreptul comun, cât și pe Legea 10/2001, deoarece nu știa dacă terenul este liber de construcții și se află în proprietatea statului sau se află sub E. și este în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Terenul a fost expropriat nelegal prin Decretul nr. 312/1952 și Decizia nr. 2324/1957, în vederea construirii Căminului Feroviar. De asemenea, deși la dosarul nr. x/2017 din care a fost disjuns prezentul dosar, se află extrasul de carte funciară emis la 13 iulie 2021, instanțele de fond nu au introdus în cauza actualii proprietari F. și S.C. G. S.A. care au cumpărat în anul 2010 de la fostul proprietar B. S.R.L.. Împrejurarea că terenul aferent hotelului E. e revendicat potrivit Legii nr. 10/2001 și de către alți notificatori nu înlătură titlul de proprietate de care se prevalează recurentul.

Apărările formulate în cauză Intimata pârâtă Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului, menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate. A arătat că recurentul intervenient nu a respectat procedura de restituire prevăzută de Legea 10/2001 și s-a adresat direct instanței de judecată. În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, intimata pârâtă a arătat că este nefondat întrucât în actualul context legislativ recurentul ar fi trebuit să dețină o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterioară prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar, sau o decizie administrativă de restituire, în lipsa acestora, titlul din 1952 invocat de recurent nemaiavând forța juridică necesară probării dreptului de proprietate într-o acțiune pe dreptul comun. II. Decizia și considerentele Înaltei Curți Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Potrivit art. 304 vechiul C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de acest text de lege. Recurentul intervenient a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctul 8 și punctul 9 din vechiul C. proc. civ. fără a preciza care dintre motive se încadrează în motivul de modificare întemeiat pe art. 304 punctul 8 vechiul C. proc. civ. și care e motivul prevăzut de art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ. Articolul 304 punctul 8 vechiul C. proc. civ. vizează situația în care instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ. are în vedere ipotezele în care hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În sinteză, recurentul intervenient a criticat faptul că instanța de apel a respins cererea sa de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe motiv că nici cererea sa nr. 5099 din 12 martie 1991, depusă la Primăria Sector 1 București și nici cererea nr. x depusă la Primăria Municipiului București la 26.01.1995 nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 22 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001, precum și faptul că în mod greșit i s-a respins cererea de revendicare pe dreptul comun, pe motiv că a optat pentru soluționarea pe Legea 10/2001. Înalta Curte reține că ambele motive de recurs se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 punctul 9 vechiul C. proc. civ., având în vedere că recurentul a susținut greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001, precum și a dispozițiilor art. 480 din vechiul C. civ., normele pretins a fi încălcate fiind norme de drept material. De asemenea, deși nu rezultă explicit, recurentul și-a încadrat inclusiv în dispozițiile art. 304 punctul 8 din vechiul C. proc. civ., criticile referitoare la neîndeplinirea condițiilor necesare unei notificări conforme Legii nr. 10/2001 prin cererile adresate de către recurent Primăriei sector 1, respectiv Primăriei Municipiului București, aceste acte (cererile de restituire sau despăgubiri) fiind cele a căror natură a fost greșit interpretată. Se constată că instanța de fond, Tribunalul București, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în limita temeiului de drept reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, considerând tardivă completarea acțiunii referitoare la întemeierea cererii de restituire și pe dreptul comun, art. 480 vechiul C. civ., soluție ulterior anulată de către instanța de apel în considerarea faptului că precizările ulterioare, considerate tardive, nu făceau decât să dezvolte temeiurile inițiale implicite ale acțiunii, iar la termenul din 6 iunie 2023 intervenientul și-a motivat cererea atât pe dreptul comun, cât și pe prevederile art. 21, 29 din Legea 10/2001 și pe cele ale art. 1 alin. (2) din Legea 165/2013. Anulând acțiunea și evocând fondul, Curtea de Apel București a soluționat și analizat cauza sub ambele temeiuri de drept invocat de recurentul intervenient. Instanța de apel nu a respins cererea de intervenție pe motiv că acțiunea formulată pe Legea 10/2001 exclude posibilitatea de a opta pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării, așa cum susține recurentul intervenient, ci dimpotrivă, curtea de apel a reținut că o acțiune în revendicare nu este de plano inadmisibilă, în speță. Analizând soluțiile date de instanța de apel pe primul dintre cele două temeiuri, respectiv pe revendicarea de drept comun, se constată că în mod judicios s-a pornit în analiză de la Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în legătură cu problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, Legea 10/2001, pe de o parte, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, de cealaltă parte, respectiv de la "faptul că de principiu persoanele nu pot opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării". Deși baza de plecare a fost bine aleasă, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit cele statuate în amintita decizie, dar soluția la care a ajuns, de respingere a acțiunii, este una corectă, doar argumentația urmând a fi schimbată, conform celor ce urmează. Astfel, potrivit celor stabilite prin decizia amintită pronunțată în interesul legii, " concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." Se reține în considerentele deciziei pronunțată în interesul legii că "persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ..". Se mai reține că "întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție" și că " adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze." Pe de altă parte, se reține în aceeași decizie o abordare diferită în ipoteza acțiunilor în revendicare formulate împotriva subdobânditorilor de bună credință care au cumpărat imobilul de la stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În speță, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul companiei naționale CNCF "CFR" - S.A., ceea ce înseamnă că la acel moment se încadra în dispozițiile art. 21 alin. (1) din legea specială, potrivit cu care "imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o ... societate sau companie națională ... vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare." Așadar, imobilul în dispută nu fusese înstrăinat unui terț anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci se afla în deținerea unei companii naționale, ce putea fi notificată potrivit procedurii speciale acolo prevăzută și care lăsa posibilitatea verificării în instanță a soluției date de entitatea notificată, situație ce exclude posibilitatea reclamantului de a opta pentru o acțiune în revendicare de drept comun, inadmisibilă în fața legii speciale potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii O acțiune în revendicare ar fi fost admisibilă doar în ipoteza în care bunul ar fi fost deja înstrăinat de către stat/compania națională către persoane private, anterior apariției Legii 10/2001, situație în care statul și companiile sale, nemaiavând în patrimoniul lor bunul, nu ar mai fi putut dispune cu privire la o eventuală restituire în natură, tocmai pentru că bunul ar fi fost deja deținut de un terț în numele căruia nu ar fi avut dreptul să decidă; entitățile menționate la art. 21 din lege nu pot dispune cu privire la restituirea unor bunuri ale altora, pe care nu le mai dețin. Numai că în speță nu ne aflăm în această din urmă ipoteză, ci în ipoteza tip în care imobilul se afla la data apariției legii în deținerea unei companii naționale, a unei societăți de stat, ceea ce făcea aplicabilă procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Soluția de mai sus nu înfrânge jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu se neagă dreptul reclamantului de a avea la îndemână o cale spre protejarea dreptului său, ci doar este înlăturată calea greșit aleasă de acesta. În speță, reclamantului i-a fost deschisă de legiuitor, în privința bunului a cărui restituire în natură a cerut-o și care se afla în deținerea unei companii naționale, calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, care exclude revendicarea de drept comun, aceasta fiind inadmisibilă. O eventuală ratare a termenului de acces la calea specială nu repune persoana îndreptățită în poziția de a recurge la dreptul comun, întrucât cele două căi nu sunt alternative și nu există un drept de opțiune. Așadar, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii și de situația particulară a reclamantului și a bunului revendicat, acțiunea în revendicare nu putea fi primită. În ceea ce privește celălalt temei al acțiunii - pretențiile fondate pe dispozițiile Legii 10/2001 - în mod corect a reținut instanța de apel că nu fost identificată o notificare formulată de recurent în temeiul acestei legi, care să fie analizată în substanța sa și corect s-a reținut că acele cereri din anii 1991 și 1995 de care se prevalează recurentul nu pot fi echivalate unei astfel de notificări. Într-adevăr, cereri formulate cu mult înaintea apariției Legii nr. 10/2001 și în afara condițiilor impuse de art. 22 din lege din punctul de vedere al termenului, conținutului, destinatarului și modului de comunicare nu pot fi pur și simplu echivalate unor notificări conforme, apte să declanșeze procedura specială. Sunt situații în care astfel de cereri, formulate anterior Legii nr. 10/2001 și fără îndeplinirea condițiilor necesare, au fost recalificate, asumate și reînregistrate de însăși entitatea destinatară ca echivalând unor notificări întemeiate pe Legea 10/2001, caz în care instanțele nu pot refuza petiționarului acest beneficiu; nu este însă cazul în speța de față. Argumentul recurentului că în mod greșit i s-a reproșat de către instanța de apel neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea 10/2001 pentru validitatea notificării, de vreme ce petițiile sale fuseseră înregistrate anterior acestei legi este un non-argument; prima obiecție de adus utilizării în proces a celor două cereri formulate în anii 1991 și 1995 pentru a se prevala de dispozițiile Legii 10/2001 este tocmai faptul că, fiind formulate anterior, nu puteau reprezenta notificări conform aceste legi. Recurentul trebuia să folosească acele căi existente la nivelul perioadei formulării celor două petiții pentru a obține soluționarea - fie cele civile, de fond funciar sau de contencios administrativ - dar nu le poate valorifica drept ceea ce nu sunt, adică notificări conforme Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, câtă vreme recurentul nu a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 și nu a declanșat procedura acestei legi, nu poate dobândi calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, fie ele în natură sau prin echivalent, cererea sa fiind în mod justificat respinsă de instanța de apel. Legat de criticile privitoare la neadministrarea unei expertize topografice în apel, pentru identificarea exactă a suprafeței de teren în dispută, acestea vor fi înlăturate, întrucât pe de o parte nu sunt chestiuni de nelegalitate apte de încadrare în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 vechiul C. proc. civ., iar pe de altă parte soluția dată acțiunii este rezultatul unor chestiuni de legalitate și de drept, nefiind influențate de identificarea exactă a terenului. Efectuarea unei expertize de identificare a terenului de 609,9 m 2 revendicat nu ar putea conferi intervenientului o situație juridică având calitățile necesare pentru a putea duce la opunerea cu succes a unui titlu într-o acțiune în revendicare. Referitor la critica privind neintroducerea în cauză a numiților F. și S.C. G. S.A., actualii proprietari ai imobilului, Înalta Curte reține în primul rând că recurentul intervenient însuși avea datoria de a-și formula acțiunea în contradictoriu cu persoanele cu care considera că trebuie să se afle în proces. În al doilea rând, introducerea în cauză a dobânditorilor prin acte între vii nu putea fi făcută de instanța de apel într-un stadiu atât de avansat al procedurii. În fine, eventuala introducere în cauză a terților dobânditori ai imobilului nu era de natură să poată influența soluția pronunțată în cauză, ținând cont de faptul că intervenientul nu a formulat o notificare conform Legii nr. 10/2001 spre a fi analizată în substanță, iar acțiunea sa în revendicare pe dreptul comun a unui bun aflat la momentul apariției acestei legi în deținerea unei companii naționale și pentru care se puteau solicita măsuri reparatorii fie prin restituirea în natură, fie prin echivalent, nu putea fi primită. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în nume propriu A. împotriva deciziei civile nr. 917 A din 20 iunie 2023 pronunțață de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.