ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4344/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 reclamanta Compania Naționala de Cai Ferate "CFR" - S.A. a chemat în judecată pârâții S.C. A. S.A., S.C. B. S.A. și MINISTERUL ECONOMIEI, COMERȚULUI Șl TURISMULUI, solicitând anularea în parte a Certificatului de proprietate seria x nr. x pe care pârâta Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului l-a eliberat la data de 13.02.2006 pentru pârâta S.C. A. S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni -București, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum și terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M și 2M și semnalul luminos de manevră 2MC și sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate de CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

Prin sentința civilă nr. 3558 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S.C. A. S.A. și a respins în consecință acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis excepția tardivității acțiunii și astfel a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" -S.A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., MINISTERUL ECONOMIEI, COMERȚULUI ȘI TURISMULUI și intervenientul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 3558 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea rejudecării, iar în subsidiar să se respingă excepția tardivității ca neîntemeiată, iar pe fondul cauzei să se admită acțiunea formulată de reclamantă.

În drept, recurenta-reclamantă Compania Naționala de Căi Ferate "CFR" - S.A. a dezvoltat critici ce se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, reclamanta arată că:

În calitate de concesionar al infrastructurii feroviare publice a solicitat instanței să dispună anularea în parte a Certificatului de proprietate seria x nr. x pe care intimata pârâtă Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului l-a eliberat la data de 13.02.2006 pentru intimata pârâtă S.C. A. S.A., în parte însemnând terenul aferent liniei Cotroceni - București, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum și terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M și 2M și semnalul luminos de manevră 2MC și sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate de CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

Întrucât infrastructura feroviară publică este proprietatea Statului român, a solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenient forțat, a reprezentantului Statului român, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 14.11.2016,intervenientul Ministerul Finanțelor Publice a cerut instanței de fond să-i fie comunicate actele dosarului, respectiv cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În aceste condiții consideră că instanța de fond în mod greșit s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a cererii fără ca intervenientului Ministerul Finanțelor Publice să-i fie comunicate actele dosarului, încălcându-se astfel prevederile art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta menționează și faptul că nu are calitatea de proprietar al imobilului pentru care a fost emis actul litigios ci doar calitatea de concesionar, proprietarul imobilului fiind Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Arată și că potrivit art. 873 alin. (1) C. civ.:

"Apărarea în justiție a dreptului de concesiune revine concesionarului".

Necomunicarea cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte aflate la dosarul cauzei intervenientului Ministerul Finanțelor Publice încalcă și principiul contradictorialității consacrat de art. 14 C. proc. civ. care constă tocmai în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, de a formula cereri, propune și administra probe și de a formula concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a litigiului.

În acest sens invocă și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție reflectată prin Decizia nr. 325/21 ianuarie 2011 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal.

Într-un alt motiv de recurs s-a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și să se contate că acțiunea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 11 din Legea 554/2004 avându-se în vedere că titularul dreptului de proprietate este Statul român iar potrivit art. 861 C. civ.:

"(1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

(2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile" și conform art. 136 Constituție.

Astfel consideră că, justa soluționare a excepției în discuție presupunea ca titularul dreptului prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, să fie în măsură să își formuleze propria apărare.

În cazul în care se va aprecia că termenul prevăzut de art. 11 din Legea 554/2004 trebuie calculat de la data la care recurenta reclamantă a luat cunoștință de existența actului litigios solicită să se observe că a luat cunoștință de actul contestat la data de 25.08.2015, când intimata pârâtă S.C. B. S.A. a pretins că are calitatea de proprietar asupra terenului aferent liniei Cotroceni - București, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum și terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M și 2M și semnalul luminos de manevră 2MC și sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, calitate pe care a dobândit-o prin cumpărare de la pârâta S.C. A. S.A. prezentând în acest sens certificatul de proprietate contestat.

Astfel susține că termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004 trebuie calculat de când a luat cunoștință despre existența actelor litigioase, respectiv de la data de 25.08.2015.

Arată și că a formulat plângere prealabilă la data de 17.09.2015,deci în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1), (3) și (7) din Legea 554/2004.

S-a invocat și Decizia nr. 797/2007 a Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea art. 7 alin. (7) din Legea 554/2004.

Arată și că termenele de 30 de zile respectiv de 1 an de la data înscrierii în cartea funciară nu sunt aplicabile întrucât din art. 7 alin. (3) in Legea 554/2004 rezultă că termenul pentru declanșarea procedurii prealabile începe să curgă "din momentul în care a luat cunoștință de actul a cărui anulare o solicită, în speță de la data de 25.08.2015.

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat recurs incident împotriva sentinței civile nr. 3558 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a solicitat să se dispună casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește cheltuielile de judecată și, rejudecând cauza să se dispună admiterea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată de către reclamantă.

În drept, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. republicat.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat următoarele critici:

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei" iar art. 453 alin. (1) C. proc. civ. arată că:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Consideră că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cheltuielile de judecată este urmarea aplicării eronate a acestor dispoziții legale în cauză deoarece reclamanta, care a pierdut procesul, îi datorează cheltuieli de judecată.

Soluția criticată susține că este urmare a aplicării greșite a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. deoarece instanța nu motivează reducerea cheltuielilor de judecată așa cum impune textul legal mai sus citat.

Pe de altă parte arată că valoarea cauzei este evidentă în condițiile în care are ca obiect anularea unui titlu de proprietate emis pentru o cale ferată a cărei valoare este extrem de mare, la fel ca și veniturile pe care le generează.

Relativ la complexitatea cauzei a arătat aceasta presupune studierea unor acte normative specifice și nu foarte uzuale. Simplul fapt că dosarul a fost soluționat în baza unei excepții invocate chiar de avocat, nu poate constitui motiv de considerare a cauzei ca fiind necomplexă câtă vreme avocatul s-a pregătit și pentru soluționarea fondului acesteia.

Prin cererea intitulată "întâmpinare și cerere de recurs incident" recurenta reclamantă arată că înțelege să formuleze recurs incident împotriva sentinței civile nr. 3558/16.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în prezenta cauză relativ la recursul incident formulat de pârâta S.C. B. S.A. prin care se pune în discuție reducerea onorariului avocatului pârâtei care a formulat recursul incident, arătând la rândul său că suma acordată de prima instanță, de 5.000 RON este excesivă în raport cu activitatea prestată de avocat, nu este necesară și nici rezonabilă astfel că se impune a fi micșorată.

În drept invocă dispozițiile art. 491 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 07 aprilie 2017, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat în principal excepția tardivității și excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Motivând excepția tardivității recursului susține că acesta a fost declarat cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004. Astfel intimata susține că termenul legal de formulare a recursului s-a împlinit la data de 20.01.2017 iar recurenta reclamantă a formulat recursul principal la data 21.02.2017, cu depășirea acestui termen.

Relativ la excepția nulității recursului principal intimata pârâtă susține că motivele invocate de recurenta reclamantă nu se subscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

În subsidiar cu privire la motivele de recurs arată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs potrivit căruia în mod greșit instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a cererii fără ca intervenientului Ministerul Finanțelor Publice să-i fie comunicate actele dosarului, arată că este nefondat deoarece deși recurenta reclamantă arată că proprietarul imobilului în litigiu este Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, reclamanta a înțeles să cheme în cauză în calitate de intervenient forțat Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Se arată și că recurenta reclamantă se referă prin motivele de recurs la intervenientul forțat ca având calitatea de pârât, deși acesta dobândea potrivit art. 70 C. proc. civ., calitatea de reclamant.

Mai susține și că prin intermediul acestui motiv de recurs recurenta reclamantă își invocă propria turpitudine, deoarece a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de intervenient forțat a Ministerului Finanțelor Publice, fără ca această cerere să fie însoțită de înscrisurile la care face referire prin cererea de recurs.

Într-o altă argumentare se arată că, în soluționarea cauzei, instanța de fond a procedat potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. pronunțându-se cu prioritate asupra excepției de tardivitate.

Mai mult, Ministerul Finanțelor publice nu a fost prejudiciat prin admiterea acestei excepții atâta vreme nu a avut calitate procesuală în cauză și chiar dacă ar fi fost introdus în cauză, excepția ar fi fost soluționată în același mod relativ la opozabilitatea erga omnes a Cărții funciare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs susține că și acesta este nefondat deoarece, așa cum rezultă din dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004, termenul maxim de introducere a cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea actului administrativ individual este de un an de la data luării la cunoștință.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat în cauză a fost adus la cunoștința terților la momentul înscrierii în Cartea funciară în conformitate cu art. 2 lit. c) din Legea 7/1996.

Intimata pârâtă arată că atât ea cât și S.C. A. S.A., de la care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, și-au înscris dreptul de proprietate în Cartea funciară, astfel că recurenta a luat cunoștință de actul administrativ contestat cel mai târziu în anul 2008, ceea ce rezultă și din Documentul de avizare nr. x/31.10.2007, precum și di alte documente aflate la dosarul cauzei.

Intimatul-pârât Ministerul Economiei, reorganizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 1/2017 a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de reclamantă arătând că motivele invocate de aceasta în cererea de formulare a căii de atac nu se încadrează în cele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Intimatul susține pe fond că motivarea instanței este temeinică și legală astfel încât criticile formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate și că își menține punctul de vedere exprimat prin întâmpinarea depusă la instanța de fond cu privire la excepția tardivității.

Recurenta-reclamantă Compania Naționala de Cai Ferate "CFR" - S.A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs incident formulată de pârâta S.C. B. S.A. la data de 17 mai 2017 solicitând prin aceasta respingerea cererii de recurs ca fiind nefondată.

A invocat în acest sens Hotărârea CEDO pronunțată în cauza Cornelia Popa c. României potrivit căreia "un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil" precum și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

În cauză s-a întocmit raport privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea acestui raport către părți cu mențiunea de a formula puncte de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2018, instanța constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 01 octombrie 2019.

II. Soluția instanței de recurs

1) Relativ la excepțiile invocate în recurs.

Cu privire la tardivitatea recursului Înalta Curte reține că această excepție este nefondată deoarece, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004:

"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Termenul prevăzut de dispoziția legală mai sus citată fiind unul procedural se calculează potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe zile libere, fără a se lua în calcul ziua de la care acesta începe și nici ziua când acesta se împlinește.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale în speța dedusă judecății se constată că sentința recurată a fost comunicată recurentei reclamante la data de 3 februarie 2017 iar recursul a fost formulat de aceasta la data de 16 februarie 2017 (conform plicului de corespondență aflat la dosarului de recurs) cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004.

Față de excepția nulității recursului promovat de reclamantă, invocată de intimații pârâți S.C. B. S.A. și Ministerul Economiei se reține că așa cum arată dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor".

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ce reglementează motivele de casare, rezultă că nu toate motivele de nelegalitate sunt apte a conduce la reformarea în recurs a hotărârii instanței de fond, ci numai acele motive de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispoziția legală anterior precizată ca motive de casare.

Ca urmare se reține că, prin reglementarea actuală a C. proc. civ. legiuitorul face o diferențiere între noțiunile "motive de nelegalitate" și "motive de casare" utilizate în cuprinsul dispozițiilor legale ce reglementază recursul.

Diferențierea este una de natura gen proxim - categorie specifică în care genul proxim îl constituie noțiunea de "motive de nelegalitate" iar categoria specifică, ce se subsumează acestuia, este reprezentată de noțiunea "motive de casare".

Analizând din acest punct de vedere dispozițiile legale anterior indicate se reține că legiuitorul impune recurentului sub sancțiunea nulității cererii de recurs obligația de a indica "motive de nelegalitate" iar nu "motive de casare", încadrarea motivelor de nelegalitate invocate în motivele de casare reglementate expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. urmând a fi apreciată de instanța de recurs în raport de motivele invocate, așa cum dispune expres art. 489 alin. (2) C. proc. civ. care, interpretat per a contrario, arată că sancțiunea nulității recursului nu intervine în situația în care recurentul a prezentat motive de recurs, decât în ipoteza în care acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea celor mai sus arătate în speța dedusă judecății se reține că, recurenta reclamantă, prin cererea inițială denumită în mod greșit "apel", invocă aspecte de ordin procedural privind modul de soluționare a cererii sale de chemare în judecată a unei alte persoane cât și aspecte privind modul de soluționare a excepției tardivității acțiunii în temeiul căreia a fost respinsă acțiunea principală, motive de nelegalitate ce se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de altfel invocat de recurentă prin răspunsul la întâmpinări și în baza căruia va fi analizat recursul promovat în cauză.

Pentru aceste considerente se va respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți.

Relativ la excepția inadmisibilității recursului incident declarat de recurenta principală, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" -S. A., excepție invocată de intimata pârâtă S.C. B. S.A. prin întâmpinarea la acest recurs se reține că este întemeiată deoarece potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ. ce reglementează apelul incident și la care face referire art. 491 C. proc. civ. din materia recursului:

"Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."

Din această reglementare legală rezultă că recursul incident, ca și apelul incident, este o cale de atac deschisă numai intimatului iar nu și recurentului/apelantului principal care este ținut a prezenta toate criticile sale aduse sentinței recurate/apelate prin recursul/apelul principal.

Dacă s-ar accepta o interpretare contrară s-ar ajunge la situația în care ar trebui acceptat că recurentul principal este în drept să critice și alte aspecte ale hotărârii recurate pe care nu a înțeles să le critice pe calea recursului principal, cu nerespectarea termenelor privind declararea și motivarea căii de atac, reglementate ca termene de decădere.

Ca urmare recursul incident declarat în cauză de către recurenta principală, prin care se critică sentința recurată sub aspectul modului de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată cu privire la care nu s-au formulat critici prin recursul principal va fi respins ca fiind inadmisibil în temeiul art. 491 C. proc. civ. cu referire la art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Pornind de la analiza recursului principal formulat de reclamantă prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se reține că la termenul de judecată din data de 5 octombrie 2016 reclamanta a formulat și depus în scris la dosarul cauzei "cerere de introducere în cauză în calitate de intervenient forțat a Ministerului Finanțelor Publice" întemeiată în drept pe dispozițiile art. 68 - 70 C. proc. civ.

Deși din partea introductivă a cererii nu rezultă în mod direct calitatea procesuală a chematului în judecată, din argumentarea cererii rezultă însă că, în realitate, reclamanta înțelege să cheme în judecată ca intervenient forțat Statul român despre care arată că îi aparține dreptul de proprietate publică asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare se solicită prin acțiunea principală.

În aceste condiții instanța trebuia ca potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. civ. să procedeze la comunicarea cererii atât celui chemat în judecată cât și celorlalte părți din proces pentru ca ulterior să procedeze potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. civ. la care art. 69 alin. (3) C. proc. civ. la ascultarea intervenientului și a părților și încuviințarea în principiu a cererii.

Cu toate acestea, așa cum rezultă din practicaua hotărârii recurante, instanța de fond a apreciat că are prioritate în soluționarea cauzei excepția tardivității acțiunii, lăsând nesoluționată cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată de reclamantă.

În sens contrar, Înalta Curte, având în vedere situarea în cuprinsul C. proc. civ. a dispozițiilor privind participanții la procesul civil în raport de cele care reglementează excepțiile procesuale, precum și ordinea soluționării excepțiilor reglementată de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. reține că era prioritar în cauză a se statua asupra cererilor ce conduceau la stabilirea cadrului procesual, urmând ca numai apoi instanța să analizeze și să se pronunțe asupra excepțiilor peremptorii, care fac inutilă cercetarea fondului procesului.

Aceasta deoarece, așa cum este în cauza judecății, atât recurenta reclamantă cât și potențialul intervenient forțat indicat de aceasta aveau drept și interes să formuleze apărări cu privire la soluționarea unei excepții cum este cea a tardivității acțiunii în temeiul căreia s-a soluționat cauza.

Neprocedând astfel instanța de fond a încălcat regulile de procedură, neregularitatea prezentă în soluționarea cauzei neputând fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate, în raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

În rejudecare instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., va soluționa cu prioritate cererea de chemare în judecată a altei persoane și ulterior va trece la soluționarea celorlalte excepții, apărări și susțineri invocate de părțile litigiului.

În raport de soluția ce se impune cu privire la recursul principal se va admite și recursul incident declarat de pârâta S.C. B. S.A. ce pune în discuție modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, a cărui soluționare depinde de soluționarea acțiunii principale.

Se va menține dispoziția privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S.C. A. S.A. și respingerea, în consecință a acțiunii față de aceasta.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Admite recursul principal declarat de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" -S. A. împotriva sentinței civile nr. 3558 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Admite recursul incident declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3558 din 16 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Menține dispoziția privind admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S.C. A. S.A. și respingerea, în consecință a acțiunii față de aceasta.

Respinge recursul incident formulat de recurenta-reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A., ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2019.