ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2290/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.05.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, anularea Ordinului nr. 802 din data de 10.03.2021 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, precum și a răspunsului nr. x/15.04.2021, cu obligarea pârâtului la plata indemnizației pentru limită de vârstă, sistată începând cu 27 februarie 2021, cu cheltuieli de judecată.

La data de 29.09.2021 reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021.

Prin sentința civilă nr. 5476 emisă la 29.09.2021 de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

La data de 18.02.2022 instanța a admis cererea reclamantului privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021 și a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea acestei excepții.

La data de 02.06.2022, reclamantul a solicitat reluarea judecării cauzei, menționând că prin Decizia nr. 261/5 mai 2022 Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021.

La termenul de judecată din 22.09.2022, reclamantul a precizat că micșorează câtimea obiectului pretențiilor, solicitând obligarea pârâtului la plata indemnizației pentru limita de vârstă numai pentru perioada 27.02.2021- 10.06.2021.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1671 din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1671 din 7 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța nu a procedat la o veritabilă analiză și motivare a argumentelor/apărărilor sale asupra fondului litigios, ci a preluat în sentință, aproape mot a mot, doar argumentele părții adverse așa cum aceasta le-a expus în întâmpinare și mai ales în concluziile scrise.

De exemplu, a precizat că nu este analizată apărarea sa potrivit căreia pct. 79 din Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 este în realitate unul care îi dă aplicabilitate deplină în prezenta cauză. Prin urmare, întrucât Legea nr. 7/2021 pe perioada sa de activitate se bucură de prezumția de constituționalitate, dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 96/2006 din punct de vedere normativ reintră în vigoare de la momentul publicării prezentei decizii. Totodată, complementar ipotezei normative precizate, decizia Curții se aplică și în privința situațiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile) și, în mod excepțional, acelor situații care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituțională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57).

Decizia CCR trebuia interpretată în sensul în care să producă efecte juridice cu privire la dosarele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, adică să conducă la admiterea cererii. Cu alte cuvinte, dacă în situația unui litigiu în care a fost sesizată neconstituționalitatea Legii nr. 7/2021, dar nu s-a dispus suspendarea, fiind definitiv soluționat, Curtea Constituțională a prevăzut explicit în considerentele sale posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii, a fortiori într-un dosar nesoluționat, trebuia dată eficiență soluției de declarare ca neconstituțională a Legii nr. 7/2021.

În continuare, exemplificând Decizia nr. 3235/21.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, recurentul-reclamant a arătat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru că judecătorul fondului nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa și nu a răspuns argumentelor care constituie cauza juridică a cererii de chemare în judecată, respectiv nu a procedat la motivarea înlăturării lor.

În susținerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a încălcat art. 11 din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituția României, apreciind nelegal că efectele Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022 nu se întind asupra perioadei 27.02.2021 - 10.06.2022.

Cu referire la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 normele din Legea nr. 7/24.02.2021 au fost suspendate expres, sens în care, rezultă că obligația de plată a indemnizației trebuia reluată. În plus, este clar că Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 (pct. 77 din decizie) a privit aplicarea sa și în procesele pendinte.

Dacă termenul obligatoriu este evident, prin termenul viitor se înțelege în practică orice litigiu început pendinte la pronunțarea respectivei decizii, privind acte și măsuri juridice care încă își produc efecte și a căror efecte implicit trebuie să înceteze de la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

A fortiori, o decizie a CCR care este una de interpretate, iar nu una de suprimare a normei examinate, are rolul de a corecta în practică acele aplicări legale neconforme cu Constituția României, pentru toate situațiile născute anterior deciziei dar care încă își produc efecte, dar și pentru cele nou ivite ulterior publicării deciziei.

Art. 147 alin. (4) din Constituție stabilește faptul că deciziile CCR au putere pentru viitor. Jurisprudența Curții a explicat noțiunea de viitor prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. Elementul central al acestei teorii este raportul juridic, mai bine spus, caracterul lui epuizat/consolidat, în desfășurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori se analizează efectele unei decizii a Curții asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui să se stabilească dacă acel raport juridic este sau nu epuizat, iar în cazul concret, nu era epuizat la data publicării Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022.

Mai ales în materia dreptului administrativ, în care predomină principiul legalității, legalitatea actelor administrative se examinează prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, ținând seama de principiul legalității și de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Așadar, dacă constatarea neconstituționalității legii în baza căreia a fost emis un act administrativ dă dreptul persoanei interesate să solicite anularea actului administrativ motivat chiar de declararea ulterioară a neconstituționalității legii, a fortiori se poate obține validarea unui act administrativ care susține interpretarea constituțională a normelor de drept.

În speță, Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 declară neconstituțională Legea nr. 7/2021 în integralitatea sa și chiar recunoaște aplicabilitatea facta praeterita, făcând trimitere la dosarele deja judecate, unde se poate formula cererea de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Dacă Curtea Constituțională a făcut referire la calea de atac a revizuirii, această referire a fost făcută în sensul producerii de efecte juridice, adică a admiterii revizuirii, cu consecința anulării unei hotărâri judecătorești care a constatat legalitatea unor acte administrative emise sub imperiul Legii nr. 7/2021.

A fortiori, când dosarele nu erau încă definitivate, instanțele erau obligate să constate nelegalitatea unor acte și măsuri administrative emise sub imperiul Legii nr. 7/2021 și să repare prejudiciul.

În speță, încălcând art. 8 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut în mod paradoxal faptul că sunt îndeplinite condițiile legale de încălcare/vătămare a drepturilor reclamantului (pentru perioada 27.02.2021 - 10.06.2022) întrucât intimata pârâtă ar fi acționat conform atribuțiilor legale din norma principală (Legea nr. 7/2021) și din normele inferioare: regulamente și ordine, însă a apreciat că intimatul nu ar fi avut nicio culpă.

Ceea ce a omis să observe instanța de fond este faptul că tot intimatul este cel care a emis norma neconstituțională, deci nu a acționat ca un simplu executant al unei norme emise de un terț. Cu alte cuvinte, culpa pentru emiterea unui act normativ care încalcă prevederile constituționale aparține tot intimatului, iar acest fapt a fost stabilit fără echivoc prin Decizia CCR nr. 261/05.05.2022, care este intrată în puterea lucrului judecat și se bucură de toate prerogativele art. 430 din C. proc. civ., text încălcat de instanța de fond când a reținut faptul că intimatul nu ar avea nici o culpă.

Contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul-reclamant a menționat că interesele sale legitime i-au fost vătămate atât timp cât a avut loc sistarea de la plată a drepturilor sale bănești. Mai mult, această sistare a fost operată în temeiul unei norme de drept vădit neconstituționale, (în raport cu care formulase plângere administrativă care conferea posibilitatea revocării/suspendării actului administrativ).

A mai menționat că trebuie avut în vedere și dezechilibrul dintre forțe, unde intimatul este atât autorul Legii nr. 7/2021, dar și executantul ei, precum și faptul că dacă reclamantul și alte persoane în situații identice nu ar fi promovat litigii și sesizarea CCR, Legea nr. 7/2021 ar fi fost încă în vigoare, astfel că Parlamentul României, autorul Legii nr. 7/2021 și imediat executantul ei, este sigurul culpabil de toate efectele juridice ale acestei legi, atât cele trecute și cele viitoare or pendite.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând litigiul în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost precizată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 07 martie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu analiza legalității Ordinului nr. 802 din data de 10.03.2021 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, solicitând anularea ordinului și obligarea pârâtului Parlamentul României la plata indemnizației pentru limită de vârstă care i-a fost sistată începând cu data de 27 februarie 2021.

După pronunțarea Deciziei nr. 261 din 05.05.2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 570 din 10.06.2022, reclamantul a precizat că micșorează câtimea obiectului pretențiilor, solicitând obligarea pârâtului la plata indemnizației pentru limita de vârstă numai pentru perioada 27.02.2021-10.06.2021.

Instanța de fond a respins acțiunea precizată de reclamant ca neîntemeiată, reținând, în esență, că declararea neconstituționalității Legii nr. 7/2021 la 5 mai 2021 nu afectează legalitatea actului administrativ contestat, ci produce efecte juridice numai în ceea ce privește eventuala aplicare a acestuia de către pârât după data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale nr. 261/05.05.2022.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a criticat sentința instanței de fond, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.. Ulterior, prin cererea depusă în ședința publică din 7 martie 2024, reprezentantul recurentului-reclamant a invocat, conform calificării date de acesta, un motiv de recurs de ordine publică privind necompetența materială a primei instanțe, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar va analiza punctual motivele invocate.

Referitor la criticile de nelegalitate privind necompetența materială a primei instanțe, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar calificării date de recurentul-reclamant, că acestea nu reprezintă un motiv de recurs de ordine publică, astfel cum prevăd dispozițiile legale și, în consecință, nu poate fi însușit și analizat de instanța de control judiciar.

În susținerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a încălcat art. 11 din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituția României, apreciind nelegal că efectele Deciziei CCR nr. 261/05.05.2022 nu se întind asupra perioadei 27.02.2021 - 10.06.2022.

Înalta Curte constată că aceste critici vizează, de fapt, modul în care prima instanță a interpretat și aplicat normele de drept material, în raport de efectele pe care le produce Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 în prezenta speță, criticile expuse încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere și analizate din perspectiva acestui din urmă motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare dezvoltat de recurentul-reclamant, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În acord cu și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de nelegalitate.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică, în esență, greșita interpretare și aplicare a normelor materiale referitoare la momentul de la care Decizia Curții Constituționale nr. 261/05.05.2022 își produce efectele.

În cauza de față, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării eronate a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Ordinul nr. 502 din data de 10.03.2021 prin care s-a dispus încetarea, începând cu data de 27.02.2021, a plății indemnizației pentru limită de vârstă, acordată recurentului-reclamantul a fost emis de către intimatul-pârât ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Prin Decizia nr. 261 din data de 05.05.2022 a Curții Constituționale a României, publicată în MO nr. 570 din data de 10.06.2022, a fost admisă excepția de constituționalitate, constatându-se că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor este neconstituțională.

Înalta Curte arată că efectele deciziei Curții Constituționale se răsfrâng, pe de o parte, direct și nemijlocit chiar în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, iar pe de altă parte, prin intermediul mecanismelor juridice prevăzute de art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și în alte cauze.

Excepția de neconstituționalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționării litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care să presupună aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci a unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În acord cu susținerile recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că jurisprudența Curții Constituționale a explicat noțiunea de "viitor" prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. Elementul central al acestei teorii este fără îndoială raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfășurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori se analizează efectele unei decizii a Curții Constituționale asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui stabilit daca acel raport juridic este sau nu epuizat. Va fi incidentă facta praeterita în toate situațiile în care la data publicării Deciziei Curții în Monitorul Oficial, raportul juridic este deja epuizat și deci deciziile nu își produc asupra acestora niciun fel de efecte. În mod excepțional însă, Deciziile CCR își vor produce efectele asupra situațiilor juridice epuizate, și anume, atunci când o cauză a fost soluționată definitiv înainte de publicarea Deciziei CCR, caz în care partea are acces la calea extraordinară de atac a revizuirii (art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), dacă însă invocase în cadrul litigiului excepția de neconstituționalitate.

Așadar, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, singura situație în care nu sunt aplicabile efectele deciziei de admitere a Curții Constituționale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, cauzele fiind soluționate până la acest moment și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță constatată neconstituțională.

Or, o astfel de situație de excepție nu este incidentă în speța dedusă judecății, întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 04.05.2021, reclamantul a formulat la data de 29.09.2021 cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 7/2021 care a fost admisă prin încheierea din 18.02.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fiind suspendată judecarea cauzei până la soluționarea acestei excepții, iar Decizia Curții Constituționale nr. 261/05.05.2022 a fost publicată în MO nr. 570 din 10 iunie 2022.

Mai reține instanța de control judiciar că, în chiar considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 261 din data de 05.05.2022, cu privire la efectele acesteia s-a reținut, în paragraful 79 că:

"(...) decizia Curții se aplică și în privința situațiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile) și, în mod excepțional, acelor situații care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituțională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57)."

Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 261/05.05.2022 publicată în MO nr. 570 din 10 iunie 2022, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor este neconstituțională, este pe deplin aplicabilă, prezenta cauză fiind pendinte la data publicării deciziei sus menționate, întrucât a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 04.05.2021, nefiind încă soluționată la data publicării deciziei sus menționate.

Concluzionând, în dezacord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că atâta vreme cât dispozițiile legale prin care s-a dispus încetarea acordării plății indemnizației au fost declarate neconstituționale, ordinul contestat este nelegal, urmând a se dispune anularea acestuia. Totodată, se impune și repararea prejudiciului suferit de recurentul-reclamant prin obligarea intimatului-pârât la plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022, având în vedere că recurentul-reclamant a fost repus în plată începând cu data de 10.06.2022, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 1338 din 23.06.2022, atașat la dosarul de fond - fila x verso.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României, va anula Ordinul nr. 802/10.03.2021 emis de Parlamentul României prin Secretarul General al Camerei Deputaților și va obliga pârâtul la plata către reclamant a indemnizațiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 7 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, în rejudecare:

Admite acțiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României.

Anulează Ordinul nr. 802/10.03.2021 emis de Parlamentul României prin Secretarul General al Camerei Deputaților.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a indemnizațiilor pentru limită de vârstă aferente perioadei 27.02.2021-09.06.2022.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.