ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1337/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Procedura derulată

Prin cererea înregistrată, la data de 20.07.2018, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate dintre indemnizațiile stabilite prin acordarea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției) și indemnizația efectiv încasată, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acțiunii, și pentru viitor, până la încetarea raportului de serviciu, actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective și obligarea pârâților să demareze procedurile corespunzătoare punerii în plată a acestor drepturi salariale recunoscute prin hotărârea ce se va pronunța.

Prin sentința civilă nr. 1687 din 24 octombrie 2018, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.

A admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții la plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu 17.07.2015 și pentru viitor, până la încetarea raportului de serviciu al reclamantului.

A obligat pârâții la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu 17.07.2015, actualizate cu rata inflației și dobânda legală de la data când trebuiau achitate și până la plata efectivă.

La data de 12.02.2019, reclamantul a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 1687/2018, respinsă prin sentința civilă nr. 556 din 28 martie 2019 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.

La data de 12.07.2019, reclamantul a formulat și cerere de lămurire a aceleiași sentințe, respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 20 februarie 2022 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să i se recunoască indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data de 01.01.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1083 din 26 octombrie 2020, Curtea a admis acțiunea reclamantului, a anulat Ordinul de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce-l privește pe reclamant, și a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantului începând cu 01.01.2020 și a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Minsiterul Justiției a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fsical la data de 03.02.2020.

Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 4600 din 13 octombrie 2022, Înalta Curtea a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1083 din 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Împotriva Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, solicitând, în principal, admiterea cererii și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sau, în subsidiar, anularea acestei hotărâri.

În drept, și-a întemeiat revizuirea pe motivele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (pe cererea principală) și pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pe cererea subsidiară).

După ce a prezentat situația de fapt, a susținut revizuentul că, în principal, apreciază că este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut. El a învestit Curtea de Apel București cu o contestație împotriva unui ordin al Ministrului Justiției, solicitând anularea acestuia pentru că la stabilirea indemnizației nu a fost calculat și sporul de fidelitate la care este îndreptățit până la încetarea raportului de serviciu, conform sentinței civile nr. 1687 din 24 octombrie 2018 a Tribunalului Dâmbovița.

După cum rezultă din motivarea soluției din recurs, Înalta Curte s-a pronunțat ca și cum ar fi fost învestită cu o acțiune în realizare (a decis că nu i se cuvine sporul de fidelitate) și și-a întemeiat soluția pe Decizia nr. 12/06.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, din dosarul x/2022, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., apreciind că asistenții judiciar nu mai pot fi remunerați decât prin raportare la tranșa de vechime în funcție 3-5 ani, și nu la una superioară. Or, obiectul acțiunii cu care a învestit Curtea de Apel București nu a fost o astfel de cerere.

Decizia pronunțată de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie, însă speța sa nu privea egalizarea la nivel maxim a indemnizației de asistent judiciar, ci cenzurarea unui act administrativ a cărui anexă a fost nelegal întocmită, în sensul că nu cuprindea sporul de fidelitate, drept salarial câștigat pe cale judiciară prin sentința Tribunalului Dâmbovița.

Consideră că Înalta Curte a confundat obiectul cererii de chemare în judecată, de vreme ce a invocat Decizia nr. 12/06.06.2022, și, astfel, s-a pronunțat pe ceea ce nu a fost solicitat. Deși s-a adresat Curții de Apel Bucuretși cu o cerere de cenzurare a actului administrativ reprezentat de ordinul de salarizare, Înalta Curte s-a pronunțat asupra dreptului său de a beneficia de egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari.

În subsidiar, revizuentul a susținut că este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că, prin Decizia nr. 4600 din 13 octombrie 2022, Înalta Curte a hotărât definitiv că nu are dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate, în timp ce Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1687/24.10.2018, definitivă prin respingerea apelurilor, a hotărât că are dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate de la data de 17.07.2015 până la încetarea raporturilor de serviciu. Astfel, la pronunțarea deciziei, Înalta Curte a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei sentințe.

Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat drepturile procesuale și obligațiile Ministerului Justiției.

Referitor la cererea de revizuire, a solicitat respingerea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondată, și respingerea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

1.1. Cererea de revizuire formulată de A. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ., solicitându-se revizuirea Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru că instanța s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut și, respectiv, pentru că decizia menționată ar fi în contrarietate față de sentința nr. 1687 din 24 octombrie 2018 a Tribunalului Dâmbovița, încălcând autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepția tardivității, față de caracterul său peremptoriu și de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 din același cod, "Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: (...) în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri."

Cererea de revizuire a fost formulată la data de 30.06.2023 (data poștei, care rezultă din ștampila aplicată pe plicul prin care a fost înaintată cererea), iar ultima hotărâre, a cărei revizuire se solicită, a fost pronunțată la data de 13.10.2022, dată la care aceasta a devenit și definitivă.

Astfel, cererea de revizuire ar fi trebuit introdusă în termenul prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii, termen care s-a împlinit la data de 13.11.2022.

Or, revizuentul a promovat calea de atac cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege, la data de 30.06.2023.

Prin răspunsul la întâmpinare, revizuentul a solicitat a se constata că a fost în imposibilitate obiectivă de a introduce cererea de revizuire în termenul de o lună prevăzut de art. 511 C. proc. civ., pentru că a luat cunoștință de existența motivului de revizuire constând în existența a două hotărâri contradictorii la momentul comunicării deciziei ÎCCJ din recurs.

Răspunzând susținerilor revizuentului sub acest aspect, Înalta Curte reține că dispozițiile care reglementează termenul de exercitare a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu fac nicio distincție în acest sens, iar excepțiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute.

Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, respectiv de la pronunțarea deciziei de recurs, astfel încât este lipsită de relevanță cunoașterea considerentelor hotârii atacate din această perspectivă. De vreme ce dispoziția legală incidentă este clară, în sensul că momentul de început al termenului procedural de decădere este marcat exclusiv de data rămânerii definitive a acestei hotărâri, nu are nicio importanță că hotărârea atacată a fost comunicată la un termen ulterior pronunțării.

În acest context, trebuie amintit și faptul că, prin Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 27 mai 2020, Curtea Constituțională a statuat în sensul că dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt constituționale, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

În cuprinsul acestei decizii s-au reținut considerente care sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauză, respectiv:

"16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textul de lege criticat stabilește termenul în care poate fi introdusă o cerere de revizuire justificată de existența unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Acesta este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în condițiile în care, potrivit art. 634 alin. (2) din C. proc. civ., unele hotărâri devin definitive la data pronunțării (este vorba despre hotărârile date în recurs și cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs). Autoarele excepției de neconstituționalitate critică, în esență, faptul că, întrucât termenul de o lună prevăzut în acest sens începe să curgă de la momentul pronunțării celei de-a doua hotărâri, persoana interesată se află în imposibilitatea de a utiliza această cale de atac atunci când nerespectarea autorității de lucru judecat este determinată de contrarietatea considerentelor pe care se bazează hotărârile prin raportare la care se invocă motivul de revizuire menționat, deoarece nu poate lua cunoștință de acestea în timp util.

Reține Înalta Curte că aceeași soluție și motivare a adoptat Curtea Constituțională și prin alte decizii ale sale, cum ar fi Decizia nr. 346/16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 19 noiembrie 2020, Decizia nr. 495/25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 20 octombrie 2020 (paragrafele 19-22), Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 21 octombrie 2020 (paragrafele 16-20).

De asemenea, art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părților îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să își probeze pretențiile și apărările, precum și să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, fără întârziere.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată.

1.2. Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă "s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", Înalta Curte reține că acest text de lege privește ipoteza în care instanța judecătorească nu respectă dreptul de dispoziție al părților consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, vizând inadvertențele dintre obiectul procesului, stabilit în baza principiului disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., și ceea ce instanța a pronunțat.

În sensul acestui text, prin "lucru cerut" trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia si au stabilit obiectul pricinii deduse judecății, acest motiv de revizuire trebuind analizat prin raportare la fondul pretențiilor concrete deduse judecății de către reclamant și se referă la neconcordanța dintre petitul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată de instanță.

Deci, nesocotirea obiectului și limitelor procesului se poate concretiza într-una dintre cele trei ipoteze în care instanța s-a pronunțat în afara limitelor învestirii sale, respectiv extra petita, dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, minus petita, dacă a fost omisă pronunțarea asupra unui capăt de cerere, sau, ultima situație, plus petita, dacă instanța a oferit autorului cererii mai mult decât a cerut.

În prezenta cauză, ceea ce invocă revizuentul în susținerea acestui motiv de revizuire este că instanța s-ar fi pronunțat extra petita, asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Ca atare, incidența motivului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este condiționată de existența unor inadvertențe între obiectul pricinii supuse judecății și ceea ce instanța a hotărât, fiind vizat obiectul cererii (capetele de cerere care au învestit prima instanță), astfel cum a fost delimitat prin cererea de chemare în judecată.

Or, obiectul acțiunii, după cum rezultă din circumstanțele cauzei prezentate mai sus, a constat în anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C/18.02.2020 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să i se recunoască indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data de 01.01.2020.

Prin sentința de fond acțiunea a fost admisă, însă, prin Decizia nr. 4600 din 13 octombrie 2022, instanța de control judiciar a casat hotărârea de fond și, rejudecând, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Criticile revizuentului se referă, în esență, la faptul că instanța s-ar fi pronunțat ca și cum ar fi fost învestită cu o acțiune în realizare, apreciind că nu i se cuvine sporul de fidelitate, și că în mod eronat s-ar fi reținut incidența Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Însă, din considerentele de fapt și de drept ale deciziei criticate, rezultă fără echivoc faptul că instanța de recurs a reținut corect obiectul acțiunii și a analizat legalitatea hotărârii recurate în raport cu argumentele părților și cu dispozițiile legale aplicabile cauzei. Împrejurarea că a fost casată hotărârea de fond și a fost respinsă acțiunea formulată, în raport cu normele de drept incidente, nu are semnificația unei situații "extra petita".

De altfel, din motivele invocate de revizuent reiese că acestea privesc nemulțumiri de fond asupra considerentelor și asupra soluției instanței, încercând să combată argumentele reținute și modul în care instanța de control judiciar a procedat la analiza legalității hotărârii prin intermediul motivelor de recurs și să obțină, pe calea revizuirii, rejudecarea recursului prin reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Or, soluția pronunțată în recurs, din perspectiva rezolvării date criticilor de nelegalitate, nu mai poate fi antamată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți. Prin limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, legiuitorul a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare, nefiind permis a se repune în discuție o hotărâre judecătorească definitivă atunci când partea este nemulțumită de soluția pronunțată, în caz contrar stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești rămânând fără niciun fel de eficiență.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică" implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52, Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24).

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 511 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca tardivă, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și ca nefondată, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 4600 din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosarul nr. x/2020 ca tardivă, în ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și ca nefondată, în ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă, în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.