ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4600/2022
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4600/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 13 octombrie 2022
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să îi stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data de 01.01.2020.
Hotărârea primei instanțe
Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1083 din 26 octombrie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Ordinul de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020, emis de pârât, în ceea ce îl privește pe reclamant.
Totodată, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantului începând din 1.01.2020 și a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.
3.1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susținut că prima instanță a soluționat mod greșit cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința nr. 1687/24.10.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 1851/2019 a Curții de Apel Ploiești, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.
Astfel, a apreciat că prima instanță a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât soluția pe care o critică a fost pronunțată în baza acestei prezumții, dar și dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.
În continuare, a arătat că sentința nr. 1687/24.10.2018 nu a obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la calculul și plata unor diferențe/despăgubiri salariale, astfel că în temeiul acestei hotărâri nu au fost emise noi acte de reîncadrare salariale în favoarea reclamantului.
Subsumat aceluiași motiv de recurs, deși nu a fost învestită cu un asemenea capăt de cerere, prima instanță a reținut că prin soluția dispusă prin sentința menționată, care recunoștea dreptul la calcularea și plata salariului prin includerea sporului începând cu 17.07.2015 până la data pronunțării - 24.10.2018 - a fost avut în vedere și sistemul de salarizare instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017 și în continuare. Or, conform art. 9 alin. (2) din Codul de procedură obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, prima instanță neavând posibilitatea de a-și extinde analiza cu privire la pretenții neformulate de reclamant prin acțiune.
În realitate, prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, ci a reținut numai sentința nr. 1687/2018 prin care reclamantului i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.
3.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile in materia salarizării asistenților judiciari, care prevăd că "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I Ut. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de ta 3 la 5 ani.".
A arătat că ordinului contestat a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare (..).
Potrivit dispozițiilor citate, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, conform 110 din Legea nr. 304/2004, fiind deci un mandat limitat, singurele tranșe de vechime în funcție aplicabile fiind de la 0 la 3 ani și, respectiv, de la 3 la 5 ani.
Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii însumate în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Argumentele de fapt și de drept relevante
Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere privind anularea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului prin care să îi stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu data de 01.01.2020.
Curte de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat ordinul contestat și a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantului începând din 1.01.2020 și a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției.
Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția dată de prima instanță, însă pentru motivele arătate în continuare.
1.1. În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se constată că sunt nefondate.
În esență, criticile recurentului se referă la faptul că în mod greșit prima instanță a soluționat cauza în baza prezumției puterii de lucru judecat, raportat la sentința nr. 1687/24.10.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. x/2018, fără să fie pusă în discuția părților, încălcându-se astfel principiile privind contradictorialitatea, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.
Contrar susținerilor recurentului, se reține că părțile din prezentul dosar au participat și la procedurile jurisdicționale anterioare, finalizate prin sentința civilă nr. 1687/24.10.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, așadar recurentul-pârât avea cunoștință despre această hotărâre, invocată în acțiune și în raport cu care a formulat apărări prin întâmpinarea depusă la dosar, la care a atașat hotărârile pronunțate în dosarul sus-menționat, printre care și respectiva sentință, așa încât având în vedere aceste aspecte și faptul că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă nu se poate reține încălcarea principiilor menționate.
Prin urmare, în cauză au fost respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, iar celelalte critici, care se referă la legalitatea ordinului contestat, privesc fondul cauzei deduse judecății, fiind subsumate celuilalt motiv de casare invocat de recurent.
1.2. Criticile recurentului circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sunt întemeiate.
Instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil în cauză, care prevede că indemnizația lunară de încadrare cuvenită asistenților judiciari se calculează exclusiv în funcție de două tranșe de vechime în funcție, de la 0 la 3 ani, precum și de la 3 la 5 ani.
Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în Dosarul nr. x/2022, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a statuat că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5
1
) și art. 5 alin. (1
1
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3
1
alin. (1) - (l
3
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."
Sunt esențiale din perspectiva subiectului analizat următoarele considerente reținute de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al instanței supreme:
"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.
Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente.
Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.
Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.
Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament.
Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat.
Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).
Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.
Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.
Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia.
De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.
Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.
Prin urmare, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată de prima instanță fiind greșită, se impune reformarea sentinței atacate.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta
Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1083 din 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și, în rejudecare, respinge acțiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.