ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului în casație, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 85 din 15 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost încetat procesul penal împotriva inculpatei A. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

S-a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desființate înscrisurile falsificate respectiv decizia înregistrată sub nr. x/12.08.2013, procesul-verbal nr. x/12.08.2013 și anunțul de selecție nr. x/10.07.2013.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările acuzatei, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatei A. care, în calitate de director al Școlii Gimnaziale nr. 1 Râmnicu Sărat și manager de proiect (x - "Câte pot să fac cu ce am învățat"), a depus la Autoritatea contractantă, O.I.P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului Educației Naționale, la data de 19 august 2013, cererea de finanțare nr. x/19.08.2013, prin care a urmărit obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, cu valoare totală eligibilă de 2.110.772,29 RON, din care finanțare nerambursabilă în sumă de 2.098.118,96 RON (98% din totalul eligibil), activitate care nu s-a mai concretizat, conform deciziei de reziliere a contractului de finanțare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

În continuare, s-a arătat că, prin decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022, s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale.

Ulterior, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 C. pen.

Judecătorul de la fond a reținut că, în cauză, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale este cel de 8 ani prevăzut de dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19 august 2013, împlinindu-se la data de 19 august 2021, anterior publicării O.U.G. nr. 71/2022 în Monitorul Oficial nr. 531 din data de 30 mai 2022.

Având în vedere cele reținute mai sus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. (f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., prima instanță a încetat procesul penal împotriva inculpatei A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Instanța de fond a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă, iar, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea înscrisurilor falsificate, respectiv decizia înregistrată sub nr. x/12.08.2013, procesul-verbal nr. x/12.08.2013 și anunțul de selecție nr. x/10.07.2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, învederând, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal prin greșita constatare a intervenției prescripției răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, împotriva sentinței penale nr. 85 din 15 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău privind pe inculpata A..

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În acest sens, procedând la examinarea cauzei sub aspectul soluționării acțiunii penale, deci a antrenării răspunderii penale a inculpatei A. pentru infracțiunea dedusă judecății (astfel cum încadrarea juridică a fost schimbată prin încheierea instanței de fond din data de 03 noiembrie 2022) față de solicitarea inculpatei de încetare și nu de continuare a procesului penal, exprimată la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fond la primul grad de jurisdicție (8 decembrie 2022), Curtea a reținut că, în mod judicios, instanța de fond a observat că prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

În mod identic, prin decizia de neconstituționalitate nr. 358 din 26 mai 2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022 s-a statuat, de asemenea, că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale. A subliniat că, în considerentele acestei decizii s-a arătat, printre altele, că "în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, o astfel de consecință fiind rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligațiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale și a pasivității sale, chiar și în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenției legislative."

Curtea a mai observat că, anterior pronunțării sentinței atacate, în procedura prevăzută de art. 475 - art. 477

1

C. proc. pen., a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 67 din 25 octombrie2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, care a stabilit că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.."

Curtea a constatat că, raportat la aceste decizii obligatorii ale instanței supreme și ale Curții Constituționale, împlinirea/întreruperea cursului prescripției reprezintă o problemă de aplicare a legii penale mai favorabile, care trebuie examinată în conformitate cu dispozițiile art. 5 C. pen., ce reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

,

statuând că,,(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile."

Prin urmare, a reținut că intimata inculpată A. a fost dedusă judecății pentru comiterea infractiunii prevăzută de art. 32 raportat la 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000 (eliminându-se din încadrarea juridică a faptei dispozițiile art. 35 alin. (1) C. pen., așa cum s-a dispus prin încheierea de schimbare a încadrării juridice a faptei din 03 noiembrie 2022 pronunțată de judecătorul fondului), faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, astfel că prima instanță a reținut, în mod corect, faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani, conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19 august 2013 și a fost împlinit la data de 19 august 2021, anterior deci dispunerii soluției atacate.

Așadar, aplicând dispozițiile instanței supreme și ale instanței de contencios constituțional, precum și normele ce reglementează legea penală mai favorabilă, raportat la natura juridică a prescripției și la dispozițiile art. 5 C. pen., art. 155 alin. (1) C. pen. (așa cum acestea au fost statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională prin deciziile menționate) și față de termenele de prescripție prevăzute de art. 154 C. pen., Curtea a constatat că apelul nu este fondat, întrucât în cauză nu mai poate opera antrenarea răspunderii penale a intimatei inculpate pentru infracțiunea dedusă judecății.

S-a subliniat că, sub acest aspect, instanța de fond a realizat o legală și judicioasă aplicare a dispozițiilor legale și a deciziilor de neconstituționalitate și a deciziei instanței supreme, ce reglementează câmpul de aplicare al prescripției drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, decizii care au forța juridică prevăzută de lege, cu efect de înlăturare a răspunderii penale.

Curtea a constatat că este nefondat și motivul de apel care vizează încălcarea principiului supremației dreptului Uniunii și solicitarea de a lăsa neaplicate dispozițiile interne cu caracter retroactiv privind prescripția, continuarea procesului penal față de inculpata intimată A. și dispunerea unei soluții de condamnare pentru infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată apărând ca inadmisibilă, pentru că ar fi pronunțată cu încălcarea dreptului intern aplicabil, respectiv art. 155 alin. (1) C. pen., decizia pronunțată de Curtea Constituțională a României 358 din 26 mai 2022, decizia nr. 67/2022 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, și art. 20 alin. (2) din Constituția României, care stipulează că, dacă există neconcordanțe între Pactele și tratatele Fundamentale ale Drepturilor Omului, în care România este parte, și legile interne, au prioritate în reglementările internaționale cu excepția situației în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, s-a arătat că deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 nu se află în conflict cu standardele comunitare privitoare la prescripția răspunderii penale și nu este necesară lămurirea acestei compatibilități de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, s-a apreciat că interpretarea dată legislației naționale prin cele două decizii ale instanței de contencios constituțional este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din prisma duratei termenelor de prescripție a răspunderii penale, întrucât, potrivit art. 12 alin. (2) și (3) din Directiva 1371/2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF):

"(2) În cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 care sunt pasibile de o pedeapsă maximă de cel puțin patru ani de închisoare, statele membre iau măsurile necesare pentru a permite investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești pentru o perioadă de cel puțin cinci ani de la săvârșirea infracțiunii respective. (3) Prin derogare de la alin. (2), statele membre pot stabili un termen de prescripție mai redus de cinci ani, dar de minimum trei ani, cu condiția să garanteze că termenul poate fi întrerupt sau suspendat în cazul unor acte specifice".

Așadar, chiar legiuitorul european, în marja sa de apreciere, a calificat drept aptă a proteja efectiv interesele financiare ale Uniunii Europene instituirea unor termene de prescripție a răspunderii penale de 5 ani, atunci când legislația națională nu prevede cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, ori de 3 ani atunci când sunt susceptibile de întrerupere termenele de prescripție.

Comparând acest regim al prescripției răspunderii penale, instituit cu caracter imperativ la nivel comunitar european, cu cel incident în dreptul național în contextul aplicării ca lege penală mai favorabilă a celei în vigoare între 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) și 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022), care nu prevedea niciun caz de întrerupere a cursului termenului prescripției răspunderii penale, instanța de apel a constatat că sunt satisfăcute standardele de protecție a intereselor financiare ale Uniunii Europene împotriva fraudelor grave care le aduc atingere. Aceasta deoarece, în materia infracțiunilor care intră în aria de reglementare a Directivei PIF, termenele de prescripție prevăzute în dreptul intern sunt de 10 ani (art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.), respectiv 8 ani (art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.), raportat la pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18

1

- art. 18

3

din Legea nr. 78/2000), adică mult superioare termenelor minime recomandate de art. 12 din Directiva PIF.

A apreciat că, în considerarea acestui status quo legislativ, în mod pertinent s-a accentuat în practica judiciară că "având în vedere durata acestor termene generale de prescripție, nu se poate considera că, prin aplicarea principiilor legii penale mai favorabile consecutiv deciziilor Curții Constituționale și reținerea - în raport de termenul de prescripție generală - a unei durate aproape duble față de standardul minim unional, se ajunge la o încălcare a dreptului Uniunii Europene".

Așadar, s-a constatat armonizarea cu dreptul Uniunii Europene a prevederilor din legislația națională privitoare la prescripția răspunderii penale, inclusiv în contextul deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022 și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022, chiar durata termenelor generale de prescripție fiind sensibil mai mare decât standardul minimal impus de dreptul comunitar.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că nu există un "risc sistemic de impunitate" ca urmare a aplicării deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și a deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, strict prin aplicarea ca lege penală mai favorabilă numai a termenelor de prescripție generală.

În primul rând, s-a observat că noțiunea de "risc sistemic de impunitate" nu este definită legal nici în legislația internă, nici în cea europeană sau internațională, fiind utilizată recent de C.J.U.E. în Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunțată în Cauza B. și alții (C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19), și anume în materia sancționării, prin mijloace de drept penal, a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, atunci când anumite evenimente produse ar putea angaja imposibilitatea tragerii la răspundere penală.

Făcând referire la acest element subsumat răspunderii penale - caracterul punitiv/punitatea - "riscul sistemic de impunitate" se leagă indisolubil de regula fundamentală ce guvernează procesul penal, respectiv anterior referitul principiu al legalității incriminării și a pedepselor (art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene).

Drept urmare, aprecierile privitoare la existența acestui "risc sistemic de impunitate" nu pot face abstracție de comandamentul universal nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali, care este în toate cazurile prevalent oricărui pericol de nepedepsire a unor fapte îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Curtea a considerat că nu se poate face abstracție nici de cele statuate prin hotărârea din 14 octombrie 2021 a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-360/20, în sensul că "Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune unei instanțe naționale să dea dispozițiilor dreptului național o interpretare conformă cu obligațiile care decurg din articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE citit în lumina articolului 1 alin. (1) litera (a) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995, cu condiția ca o astfel de interpretare să nu determine o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor."

Or, prin această hotărâre s-a mai statuat că "dacă instanța națională ar ajunge să considere că o interpretare conformă a dispozițiilor naționale contravine principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor, ea nu ar fi ținută să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii."

S-a apreciat că, din statuările Curții de la Luxemburg, reiese că, în toate cazurile, orice risc de impunitate intervenit ca urmare a unei reglementări naționale nu poate înlătura de la aplicare această reglementare internă, chiar dacă ea este contrarie dreptului Uniunii Europene, dacă prin excluderea reglementării s-ar încălca principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor, exact ipoteza care ar interveni dacă s-ar înlătura legea mai favorabilă privitoare la prescripție, incluzând impunitatea generată de intervenția acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale.

În condiții precum cea în discuție în cauza pendinte, în care identitatea constituțională națională include prescripția răspunderii penale și regimul acesteia în domeniul legalității incriminării și pedepselor, aceasta va prevala în fața oricărui "risc de impunitate" în materia infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, consecință asumată expressis verbis de instanța de contencios european.

De altfel, chiar prevederile alin. (2) al art. 325 din TFUE stipulează că "pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare", de unde rezultă a fortiori că un regim al prescripției răspunderii penale nediscriminatoriu între faptele care aduc atingere intereselor financiare ale U.E. și faptele care vatămă intereselor financiare naționale este unul conform dispoziției comunitare referite.

Concluzionând, Curtea a reținut că, atâta vreme cât legea penală mai favorabilă în vigoare în plan național în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022 nu generează un regim diferit al prescripției răspunderii penale între infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale U.E. față de celelalte fapte incriminate de legea penală, devine irelevant contextual "riscul sistemic de impunitate" invocat, acesta prezentând interes pentru Curtea de Justiție a Uniunii Europene exclusiv atunci când este prezent discriminatoriu în cazul infracțiunilor avute în vedere de art. 325 TFUE.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 17 mai 2023, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești (prin procuror șef serviciu C.), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. față de inculpata A., reținându-se împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a procedat, în mod greșit, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale, instanța de contencios constituțional a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei face parte din cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

Astfel, s-a arătat că, din jurisprudența Curții Constituționale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (deciziile nr. 511/2013 și nr. 341/2014), rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripție, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerințele echității substanțiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la principiul neretroactivitații legii penale mai favorabile, între normele privind prescripția și cele care definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. Dacă în discuție nu este reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripție nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenție (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Curtea Europeană de Justiție a considerat că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripție poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanța internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripției speciale, cu excepția situației în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că legiuitorul național prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) și C-42/17 (Taricco II).

Deși prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, instituția întreruperii reprezintă, în esență, unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituțională a tratat în mod distinct cele două instituții. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

Făcând un scurt istoric al reglementărilor și deciziilor Curții Constituționale privind prescripția, parchetul a subliniat că și după emiterea deciziei nr. 297/2018, în considerentele căreia s-a menționat că reglementarea din vechiul C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale satisfăcea toate exigențele de constituționalitate, în legislație a fost prevăzută această instituție, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la aplicarea art. 155 C. pen., apreciind, în mod constant, că întreruperea prescripției se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Deși Curtea Constituțională, prin decizia nr. 358/2022, a declarat încă o dată neconstituțional textul art. 155 C. pen., reținând în considerente că între 2018 și 2022 în legislație nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, înainte de publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României (nr. 565 din 09 iunie 2022), respectivul text de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 30 mai 2022), în sensul că "termenul de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului", aceeași formă din art. 124 C. pen. (1969), corespunzătoare celor statuate prin decizia nr. 297/2018 și interpretării constante și unanime a instanței supreme timp de aproape 4 ani. Cum, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării ele sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, s-a apreciat că decizia nr. 358/2022 nu a putut produce efecte, de vreme ce textul declarat neconstituțional a fost reformat anterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial.

Sesizată conform art. 477

1

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia nr. 67/2022, printre altele, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 C. pen.

S-a subliniat că înlăturarea termenului special de prescripție a răspunderii penale, prin decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale, este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național, nu doar pentru infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și de corupție, ci pentru toate infracțiunile cu excepția celor imprescriptibile. Procedurile penale referitoare la infracțiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea din cauză, implică anchete greoaie și complexe, mai ales datorită faptului că organele de urmărire penală sunt sesizate după mulți ani de la data săvârșirii respectivelor fapte.

În plus, s-a arătat că această înlăturare a termenului special de prescripție a răspunderii penale nu reprezintă voința legiuitorului constituant sau delegat, ci consecința deciziei Curții Constituționale, instituție situată în afara sistemului judiciar, ai cărei membri sunt numiți în proporție de o treime de președintele țării și 2 treimi de puterea legislativă.

S-a mai menționat că, în cauze precum cea de față, sunt incidente aspectele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza B. și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), întrucât, prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europenană, România s-a obligat să combată infracțiunile de corupție, inclusiv cele din cadrul administrației locale.

S-a apreciat că, potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiuni de fraudă care aduc atingerea intereselor financiare ale Uniunii, corupție, evaziune fiscală și contrabandă) deciziile instanței constituționale care afectează aceste interese devin inaplicabile.

Ca urmare, s-a considerat că, în cauză, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în speță.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Cu titlu prealabil, se constată că exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în casație urmărește verificarea de către instanța supremă a conformității hotărârii penale definitive cu acele regulile de drept, care se circumscriu cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., nefiind permisă în această fază o reapreciere a situației de fapt, stabilită cu autoritate de lucru judecată de către instanța de apel, sau o reevaluare a încadrării juridice dată faptelor în sensul schimbării/dispunerii asupra acesteia, ci doar înlăturarea acelor încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare în textul anterior menționat.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a invocat incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciind că în cauză, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal în privința inculpatei A., având în vedere că la momentul pronunțării deciziei atacate, 25 aprilie 2023, nu era împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, raportat la dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care întreruperea cursului prescripției se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, și în condițiile în care în cauze precum cea care face obiectul judecății (vizând o infracțiune ce aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii), potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii, neputând fi, așadar, aplicate, în speță, aspectele statuate prin deciziile nr. 358/2022 și nr. 297/2018 ale Curții Constituționale și nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În argumentarea acestei teze, suplimentar Ministerul Public a solicitat să fie avută în vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023, în cauza nr. C-107/23, precum și jurisprudența anterioară a instanței de la Luxemburg (cauza B. și alții).

Înalta Curte notează sfera de aplicare a cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și legislativ.

Premergător analizării criticilor formulate de parchet, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, nu se analizează corectitudinea reținerii, prin hotărârea recurată, a legii penale mai favorabile. În acest sens, este și jurisprudența constantă a instanței supreme (cu titlu exemplificativ: deciziile nr. 289/RC din 30 octombrie 2014, nr. 193/RC din 23 septembrie 2014, nr. 55/RC din 10 februarie 2015, nr. 202/RC din 02 iunie 2016, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 98/RC din 23 martie 2018, nr. 140/RC din 18 aprilie 2019, nr. 188/RC din 22 mai 2019, încheierea din 11 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, încheierea din 25 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022 și altele), în care s-a statuat că stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite cu soluționarea unei căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casație, întrucât o asemenea chestiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se analizează doar dacă a fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel, prin raportare la legea reținută prin hotărârea definitivă recurată.

Verificând, prin raportare la aceste considerații teoretice, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în speță instanța de apel, în contextul în care inculpata nu a solicitat continuarea procesului penal, a reținut, prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023, cu titlu definitiv, situația de fapt stabilită de prima instanță potrivit căreia, inculpata A., în calitate de director al Școlii Gimnaziale nr. 1 Râmnicu Sărat și manager de proiect (x - "Câte pot să fac cu ce am învățat"), a depus la Autoritatea contractantă, O.I.P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului Educatiei Naționale, la data de 19.08.2013, cererea de finanțare nr. x/19.08.2013 prin care a urmărit obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, cu valoare totală eligibilă de 2.110.772,29 RON, din care finanțare nerambursabilă în sumă de 2.098.118,96 RON (98% din totalul eligibil), activitate care nu s-a mai concretizat, conform deciziei de reziliere a contractului de finanțare.

Reținând că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea infracțiunii de prev. de art. 32 rap. la 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 18

4

din Legea nr. 78/2000, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, Curtea de Apel Ploiești a constatat că (...) termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani prevăzut de dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă la data de 19.08.2013 și a fost împlinit la data de 19.08.2021, anterior dispunerii soluției atacate.

Ca atare, curtea de apel a constatat că în speța dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și ale art. 5 C. pen., iar termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit raportat la aspectele indicate anterior, la data de 19.08.2021 pentru forma tentată a infracțiunii incriminate și pedepsite de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, instanțele ordinare au reținut că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2022).

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește condițiile de tragere la răspundere penală, C. pen., în forma intrată în vigoare la 01 februarie 2014, prevedea în art. 155 alin. (1) C. pen., a cărui incidență în cauză o susține parchetul, "cursul termenului de prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură".

Prin decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională. În considerentele acestei decizii s-a reținut că respectivele dispoziții sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Curtea a constatat, de asemenea, că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34).

Ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022), s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, în considerentele acestei hotărâri subliniindu-se că, "deși în anumite cazuri o decizie a Curții Constituționale poate fi aplicată la speța dedusă judecății într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenția legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligației acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare." (paragraful 52). Totodată, s-a reținut că:

"... în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (paragraful 73).

Până la momentul publicării acestei decizii, la data de 09 iunie 2022, în Monitorul Oficial, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022, prin care a pus în acord dispozițiile care reglementează cursul prescripției răspunderii penale cu normele constituționale, sens în care a reglementat că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

"cursul termenului de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Pe de altă parte, se reține că, subsecvent deciziilor anterior menționate și modificărilor legislative intervenite în materia întreruperii cursului răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, a stabilit, cu caracter obligatoriu, că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen..".

Astfel, în cadrul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2021, în care s-a pronunțat decizia penală recurată în prezenta cauză, instanțele de fond și apel au valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 352/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Cu alte cuvinte, în raport de aspectele statuate prin deciziile instanței de contencios constituțional, instanțele de fond și de apel văzând natura juridică a prescripției, precum și data săvârșirii faptei, au constatat că în cauză nu mai fi antrenată răspunderea penală a inculpatei A..

În acest sens, s-a arătat că evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei se face în raport cu termenele generale de prescripție, prevăzute de art. 154 C. pen., efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate acesteia neputând fi valorificate în cauză.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor anterior menționate și situația de fapt reținută cu titlu definitiv prin hotărârea atacată și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, Înalta Curte constată că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, începând să curgă de la momentul săvârșirii faptei (19.08.2013, când inculpata a depus la autoritatea contractantă cererea de finanțare) și s-a împlinit la data de 19.08.2021.

În ceea ce privește susținerile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, privind incidența în cauză a hotărârii pronunțațe de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, Înalta Curte reamintește că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 C. proc. pen., de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive C. proc. pen. prevăzând alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare sau contestația în anulare.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și legislativ. În cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, în condițiile în care hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, așadar, ulterior rămânerii definitive a soluției de încetare a procesului penal, prin decizia penală nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunțată de Curea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, respectiva hotărâre a instanței de contencios european nu are incidență în prezenta cale extraordinară de atac, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice și s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat.

Referitor la importanța pe care o are acest principiu, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun "ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă" (hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Rezultă, așadar, că analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei din apel, instanța de casare nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene intervenită ulterior datei la care hotărârea a rămas definitivă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, împotriva deciziei penale nr. 658 din 25 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel