ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 03 octombrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 28 din data de 09 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de către procuror.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul B., trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata S.C. C. S.R.L., trimisă în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a disjuns latura civilă de latura penală soluționată prin prezenta hotărâre și s-a dispus formarea unui nou dosar cu termen de judecată la data de 06.04.2023, cu citarea părților.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menținute:

- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța din data de 02.11.2018 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra imobilelor deținute de inculpatul A. constând în: - apartament compus din 3 camere situat în Reșița,b-dul x, nr. 26, et, 2. ap. 9, jud, Caraș-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reșița; - apartament compus din 2 camere situat în Reșița, str. x jud. Caraș-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reșița; - unitate individuală alimentară situată în jud. Caraș-Severin, înscris în cartea funciară nr. x Reșița.;

- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța din data de 19.11.2018 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra conturilor bancare, în Ici, valută, respectiv depozite deschise de persoana juridică S.C. C. S.R.L. la D. S.A., E. S.A. și F. și prin ordonanța din data de 15.01.2019, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra imobilelor aparținând persoanei juridice S.C. C. S.R.L., constând în: teren curți - construcții, intravilan, în suprafață-de 2.614 m,p. și construcția CI - pavilion administrativ, cu o suprafață construită la sol de 514 m.p, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară ni. x UAT Codlea deținut de inculpata S.C. C. S.R.L. -CUI - x, nr. înregistrare O.R.C. - x până Ia concurența sumei de 1.038.209 euro;

- măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța din data de 21.10.2019 prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, asupra imobilelor deținute de inculpatul B., respectiv bunuri mobile și imobile (asupra cotelor deținute) aflate în proprietatea tabulară a acestuia, respectiv;

- unitate individuală constând în apartamentul 3 camere, dependințe și teren intravilan aferent, situat în Reșița, Str. x, ap, 9, jud. Caras Severin, înscris în cartea funciara nr. x.

- unitate individuală constând în apartament 1 cameră, dependințe și teren intravilan aferent, situai în localitatea Văliug, jud. Caras Severin, înscris în cartea funciară nr. x,

- unitate individuală constând în casă nr. C393, anexe și teren intravilan în suprafață de 360 mp, situată în localitatea Sichevița, jud. Caras Severin, înscrisă în cartea funciară nr. x

- părți sociale în cadrul următoarelor persoane juridice:

- S.C. G. S.R.L. - cu sediul îu jud. Caraș-Severin. respectiv un număr dc 2 părți sociale cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 9,09%;

- S.C. H. S.R.L. -/. cu sediul în jud. Caraș-Severin, respectiv un număr de 20 părți sociale cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 100%;

- S.C. I. S.R.L. - cu sediul în jud. Caraș-Severin, respectiv un număr de 7 părți sociale cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 8,75%.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

Prin decizia penală nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a respins apelul declarat de DNA - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva sentinței penale nr. 28 din data de 09.03.2023 a Tribunalului Caraș-Severin, ca nefondat.

Împotriva deciziei penale nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA Serviciul Teritorial Timișoara, la data de 27 iunie 2023.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 19 iulie 2023, când s-a stabilit termen la data de 19 septembrie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

În cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA Serviciul Teritorial Timișoara a formulat cerere de recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 503/A din 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

I. Cererea de recurs în casație

În susținerea cererii de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA Serviciul Teritorial Timișoara a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

În acest sens, a arătat că în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpații A., B., S.C. C. S.R.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., pe considerentele că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

A considerat că instanța de apel a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

De asemenea, a precizat că termenul de prescripție pentru infracțiunile deduse judecății este de 10 ani, conform dispozițiilor art. 154 alin. (1), lit. b) C. pen., termen de prescripție care începe sa curgă din anul 2012, data săvârșirii infracțiunii, ulterior a fost întrerupt la data de 12.10.2018, respectiv 15.10.2019, de la această dată curgând un nou termen de prescripție.

În acest sens, a învederat că din jurisprudența Curții Constituționale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 și 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripție, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerințele echității substanțiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivității legii penale mai favorabile, între normele privind prescripția și cele care definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. Dacă în discuție nu este reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripție nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenție (Decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Totodată, Curtea Europeană de Justiție consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripție poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanța internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripției speciale, cu excepția cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că legiuitorul național prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) și C-42/17 (Taricco II).

A susținut că, deși prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, instituția întreruperii reprezintă în esență unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituțională tratează în mod distinct cele două instituții. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

Astfel, este de precizat că în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul în care consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție.

Or, în acest context faptic și normativ, este evident că prin prisma jurisprudenței C.J.U.E. (cauzele Tarico I și II și Euro Box Promotion) și având în vedere Ordonanța dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu același obiect referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR ar fi conformă dreptului comunitar și dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naționale în materie de prescripție aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale, pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislației naționale privind prescripția specială a răspunderii penale, făcându-se abstracție de interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018.

Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupție, evaziune fiscală și contrabandă), potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, deciziile instanței constituționale care afectează aceste interese devin inaplicabile.

A apreciat că se impunea ca instanța de control judiciar să acorde prioritate principiului supremației dreptului Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei C.J.U.E. din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al I.C.C.J. a lăsat neaplicată o altă decizie a CCR, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41, pronunțată la data de 07.04.2022 în dosarul x/2018 al I. C. civ..J)

Față de aspectele menționate, a considerat că în cauză, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspectului/inculpatului și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, casarea deciziei penale, prin care s-a dispus, în mod greșit încetarea procesului penal față de inculpații A., B., S.C. C. S.R.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., pe considerentele că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

II. Cererea de sesizare a CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

întrebare preliminară (I):

Art. 325 TFUE, Decizia 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penate mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli naționale (decizia Curții Constituționale a României și Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 67/25.10.2022) cu caracter retroactiv privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului prescripției, dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?

În același domeniu și în aceleași condiții ar trebui lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate să rezulte din decizia unei jurisdicții constituționale și nu din voința legiuitorului.

întrebare preliminară (2):

Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 și art. 49 alin. (1) teza a III-a CFR (principiul retroactivității legii penale, mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție, dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale și a H.P. nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat Decizia Curții Constituționale a României nr. 358/2022 și nu din voința legiuitorului și dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate în cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?

În același domeniu și în aceleași condiții ar trebui de asemenea lămurit dacă aplicarea regulii prevăzute de art. 49 alin. (1) teza ultimă din CFR poate rezulta din interpretarea conținutului unei norme de către jurisdicția constituțională contrar interpretării date până în acel moment de către instanța supremă, interpretare care era la rândul ei conformă cu jurisprudența anterioară a jurisdicției constituționale.

întrebare preliminară (3):

Art. 325 TFUE, Decizia nr. 2006/928 si art. 49 alin. (1) teza a III a CFR (principiul retroactivității legii penale mai favorabile) trebuie interpretate în sensul că nu se opun lăsării neaplicate a unei reguli retroactive privind inexistența cazurilor de întrerupere a cursului de prescripție dacă această regulă rezultă din jurisprudența Curții Constituționale contrară jurisprudenței constante a instanței supreme (care interpreta legea în sensul existenței cazurilor de întrerupere și în conformitate cu o jurisprudența anterioară a Curții Constituționale nr. 297/2018) dacă aplicarea acestei reguli este de natură să conducă la un risc sistemic de impunitate in cazuri de fraudă împotriva intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA?

întrebare preliminară (4):

Art. 325 TFUE și Decizia nr. 2006/928 trebuie interpretate că se opun unei practici naționale rezultate din jurisprudența Curții Constituționale a României și a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a interpretat decizia Curții Constituționale a României potrivit căreia curgerea termenelor generale de prescripție nu poate fi întreruptă (cu consecința creării unui risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, de corupție sau fraudă cu TVA), în condițiile în care împlinirea termenului general de prescripție este ea însăși rezultatul nerespectării art. 325 TFUE și a Deciziei 2006/928 astfel cum au fost interpretate prin decizia Marii Camere din 21 decembrie 2021 (C 357/2019, Euro Box Promotion)?

Prin încheierea din 19 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. s-a admis în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de față, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpaților A., B., S.C. C. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În concret, instanța de apel a reținut, față de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Așadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripției răspunderii penale.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, Curtea de Apel a constatat, în raport de infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, respectiv folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene prevăzută de art. 18

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, prin raportare la dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., că termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii și s-a împlinit în vara anului 2022.

Examinând criticile formulate în recurs în casație Înalta Curte de Casație și Justiție va efectua examenul de legalitate al deciziei recurate dintr-o dublă perspectivă:

- a incidenței, ratione materiae, a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023), precum și a jurisprudenței anterioare a Curții;

- a respectării cadrului legal de către instanța de apel atunci când a constatat că răspunderea penală este înlăturată ca efect al intervenirii prescripției.

Înalta Curte constată că în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 întrucât o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

Curtea de Apel Timișoara a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea 78/2000, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă în luna iunie 2012, data consumării infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, în luna august 2020, având în vedere și suspendarea cursului termenului prescripției pe durata stării de urgență instituite pe teritoriul României în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, în baza art. 43 alin. (2) și (8) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 64 alin. (5), (13) din Decretul nr. 240/2020, astfel că soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme la care am făcut referire.

Cu privire la invocarea hotărârii pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Înalta Curte notează că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare din data de 30 mai 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, în raport de calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

Acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanță națională a standardului național de protecție care repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, punctul 212).

Cât privește obligativitatea deciziei menționate care impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Înalta Curte reține totodată că primează principiul securității raporturilor juridice și cel al autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

În ceea ce privește cererea de sesizare a CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE, față de precizările Parchetului de la termenul din data de 03 octombrie 2023, în sensul renunțării la cererea de sesizare a CJUE, Înalta Curte, va lua act de renunțarea la cererea de sesizare CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

Va respinge recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Ia act de renunțarea la cererea de sesizare CJUE în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

II. Respinge recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 503/A din data de 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 octombrie 2023.