ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Bacău, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 288 din 23 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2018, s-a dispus condamnarea inculpatului A., astfel:

- pentru comiterea instigării la infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 4 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.;

- pentru comiterea infracțiunii constând în fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplinește pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesnește efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 3 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 45 C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului A., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an și 2 luni închisoare, inculpatul având de executat în final pedeapsa principală rezultantă de 6 ani și 2 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen., pe durata a 4 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen. după rămânerea definitivă a sentinței penale și până când pedeapsa privativă de libertate aplicată va fi executată sau considerată ca executată.

S-a mai dispus condamnarea inculpatului B., pentru comiterea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen., pe o durată de 4 ani și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a fost condamnată inculpata C. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) din C. pen.

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bacău, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. (b) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să frecventeze un program de reintegrare socială, derulat de către Serviciul de Probațiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Bacău - Serviciul Public de Salubritate și Spații Verzi Bacău sau în cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău - D., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., în sensul că, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, instanța va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 19 C. proc. pen.. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și urm. C. civ., s-a admis acțiunea civilă și au fost obligați inculpații A. și B., în solidar, la plata sumei de 178.840 RON, cu titlu de daune materiale, către parte civilă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

În baza art. 19 C. proc. pen.. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și urm. C. civ., s-a admis acțiunea civilă și a fost obligată inculpata C. la plata sumei de 178.840 RON, cu titlu de daune materiale, către parte civilă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menținut sechestrul asigurător dispusă prin Ordonanța procurorului nr. 70/P/2016 din 31.05.2017 asupra bunurilor proprietatea inculpatei C., în vederea luării măsurii confiscării speciale și a confiscării extinse și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare ori despăgubirii persoanelor vătămate.

În temeiul art. 162 C. proc. pen.., s-a dispus păstrarea, până la soluționarea definitivă a cauzei, a mijloacelor materiale de probă, ridicate cu ocazia cercetărilor penale, aflate și înregistrate în Registrul de corpuri delicte din cadrul Tribunalului Bacău - cf. procesului-verbal aflat la dosar - urmând ca la rămânerea definitiva a hotărârii bunurile, să fie restituite persoanelor de la care au fost ridicate și indicate în procesul-verbal, iar celelalte urmând a fi conservate și/sau distruse în condițiile legii.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., au fost obligați inculpații A. și B. la plata sumei de 4.000 RON fiecare, iar pe inculpata C. la plata sumei de 2.000 RON, (din care suma de 1.000 RON, de fiecare, reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

S-a constatat că inculpații au fost asistați de avocați aleși.

Prin Decizia penală nr. 196 din 02 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile declarate de apelanții inculpați A., B. și C. împotriva Sentinței penale nr. 288/D din 23 octombrie 2020 a Tribunalului Bacău, dată în Dosarul nr. x/2018 cu privire la modul de soluționare a laturii penale cu privire la cei trei inculpați.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată, sub aspectul laturii penale, reținută cauza spre rejudecare și în fond:

I. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii constând în fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplinește pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesnește efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există.

II. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de instigare la infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru comiterea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. C) C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a ICCJ - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei C. pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.(...)

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a constatat, cu relevanță pentru cauza de față, că faptele inculpaților A. și B. întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în forma instigării în cazul inculpatului A., respectiv a autoratului în cazul inculpatului B., întrucât din probe rezultă neechivoc că, la determinarea și cu ajutorul inculpatului A., inculpatul B. a depus cererea de plată pentru tranșa I în data de 14.03.2014, împrejurare ce rezultă din declarația martorei E., coroborată cu declarația inculpatului B., cu conținutul convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise de Tribunalul Bacău, cât și cu concluziile raportului de constatare tehnico-științific întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, din care reiese că semnătura este efectuată de inculpatul B..

Curtea de apel a constatat, însă, că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru faptele comise de inculpați, conform termenelor generale de prescripție a răspundeai penale, în interpretarea dată de CCR privitor la instituției prescripției speciale. Curtea de apel a considerat că la momentul judecării cauzei în apel opera doar prescripția generală, fără a mai fi luate în calcul cauze de întrerupere a acestei prescripții, așa cum rezultă din interpretarea Deciziilor CCR nr. 297/26.04.2018 și 358/26.05.2022, precum și din Decizia nr. 67/2022 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prima dintre acestea a stabilit că soluția legislativă care prevede că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională. Prin cea de-a doua decizie s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, iar în motivarea deciziei s-a arătat că decizia amintită mai sus este una simplă și că pe perioada cuprinsă între data publicării acesteia și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului de prescripție a răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Curtea de apel a mai constatat că această din urmă decizie cu efect general obligatoriu, consfințit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, a statuat că în perioada 25 iunie 2018, respectiv data publicării Deciziei CCR nr. 297/26.04.2018 și până la data intrării în vigoare a O.U.G. 71/30.05.2022, C. pen. român nu a prevăzut vreun caz de întrerupere a pedepsei.

Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluționarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripția răspunderii penale). Astfel fiind, constată Curtea de apel, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (01 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Curtea de apel a constatat că Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei CCR 297/2018). În plus, niciun act efectuat în cadrul prezentului dosar penal până la data de 25 iunie 2018 - când s-a publicat Decizia CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 - nu poate produce efecte întreruptive de prescripție a răspunderii penale, în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluție normativă neconstituțională, sancționată ca atare, atât prin intermediul Deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018, cât și al Deciziei CCR nr. 358 din 26 mai 2022, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.

Aplicarea legii penale mai favorabile în timpul judecății se face potrivit art. 5 alin. (2) din C. pen. și în cazul actelor normative declarate neconstituționale, astfel că se apreciază că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare în această perioadă, ce nu includea vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, reprezintă lege penală mai favorabilă. Ca urmare prescripția specială nu operează, iar prescripția răspunderii penale intervine la împlinirea termenului general de prescripție prev. de art. 154 din C. pen.

În cazul de față pentru infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete și dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care se prevede o pedeapsă maximă de 7 ani închisoare, potrivit art. 154 lit. c) C. pen. termenul general de prescripție este de 8 ani închisoare. Termenul de prescripție generală de 8 ani, conform celor constatate de curtea de apel, este împlinit pentru toate infracțiunile deduse judecății și toți inculpații fie, autori ori instigatori.

Curtea de apel a constatat că privitor la activitatea infracțională a inculpaților A. și B., plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 28.03.2014 și luând în considerare chiar și suspendările termenelor de prescripție din perioada stării de urgență de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020 și Decretul nr. 240/2020 din 14 aprilie 2020, răspunderea penală pentru faptele deduse judecății este înlăturată, termenul de 8 ani de prescripție generală a răspunderii penale fiind împlinit la data de 27.05.2022.

Referitor la faptul că infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este sau nu infracțiune simplă", Curtea a apreciat că este vorba despre o infracțiune simplă, având în vedere următoarele precizări:

În cazul infracțiunilor ce constau într-o singură acțiune sau inacțiune și a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale nu poate fi alta decât momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracțiune.

Drept urmare, pentru a stabili data săvârșirii acestei infracțiuni, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, instanța are în vedere doar acest tip de infracțiune.

Data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, va fi stabilită în urma analizei argumentelor logico-juridice care au determinat statuarea unei anumite date a începerii termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul altor forme ale unității de infracțiuni.

În consecință, pentru identificarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii simple, se va analiza modul de reglementare a acestuia și rațiunea pentru care legiuitorul a ales una sau alta dintre soluțiile prevăzute de cod în cazul altor forme ale unității infracționale.

Deosebirile existente între infracțiunea simplă și infracțiunea continuă, continuată și progresivă, chiar și atunci când aceasta presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, sunt următoarele:

a) infracțiunea simplă, sub raport obiectiv, se caracterizează printr-o activitate unică, ce produce rezultatul tipic și nu cunoaște un moment al epuizării distinct de cel al consumării, infracțiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracțiunile continue, continuate, progresive și la cele de obicei (V. Dongoroz, Drept penal, București, 2000, pag. 244, reeditare curs 1939; V. Papadopol, Formele unității infracționale în dreptul penal român, București 1992, pag. 34; C. Bulai, Manual de drept penal, București 1999, pag. fila x, C. Mitrache, Drept penal român, București 1994, pag. 109);

b) infracțiunea continuă implică o continuitate la nivelul acțiunii sau al inacțiunii care constituie elementul material al laturii obiective, în timp ce în cazul infracțiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive nu există o asemenea continuitate. În cazul primei infracțiuni, subiectul însuși lasă să continue actul de conduită. Tocmai în considerarea faptului că subiectul are posibilitatea de a pune capăt actului său de conduită, dar alege să lase să îi continue efectele, legiuitorul a stabilit, potrivit art. 154 alin. (3) din C. pen., că, în cazul infracțiunilor continue, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii;

c) infracțiunea continuată presupune, potrivit art. 35 alin. (1) din C. pen., săvârșirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Infracțiunea continuată, cauză de majorare a pedepsei, implică o reiterare a acțiunii sau a inacțiunii, spre deosebire de infracțiunile examinate în prezentul recurs în interesul legii, care presupun numai o producere succesivă a pagubei ori o obținere succesivă a folosului patrimonial. În considerarea repetării actului de conduită într-o formă care întrunește toate elementele de tipicitate ale unei infracțiuni, conform art. 154 alin. (3) din C. pen., în cazul infracțiunilor continuate, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni;

Spre deosebire de infracțiunea continuată, în cazul infracțiunilor simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, nu există acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni săvârșite la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

d) partea generală a C. pen. nu cuprinde nicio dispoziție privitoare la infracțiunea progresivă. În partea specială a C. pen. sunt incriminate infracțiuni progresive, iar elementele de tipicitate ale acestei forme a unității infracționale au fost identificate prin analiza conținutului lor și generalizarea elementelor comune.

Astfel, infracțiunea progresivă este definită ca fiind infracțiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică progresiv, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracțiuni mai grave. În acest caz, rezultatul infracțiunii se amplifică în timp, deși actul de conduită al subiectului a încetat. Spre deosebire de infracțiunea continuă, la care subiectul, având posibilitatea să pună capăt conduitei sale, nu o face, în cazul infracțiunii progresive rezultatul se amplifică în timp, de regulă independent de voința subiectului. Elementul material al infracțiunii progresive este identic cu acela al infracțiunii de bază, constând în acțiunea sau inacțiunea constitutivă a acesteia. Pentru ca amplificarea rezultatului să dea naștere infracțiunii progresive este necesar, pe de o parte, ca posibilitatea amplificării urmărilor să rezulte din cuprinsul textului de incriminare și, pe de altă parte, ca rezultatul amplificat să atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridică deosebită, mai grea decât aceea pe care i-o conferea rezultatul inițial.

Potrivit art. 154 alin. (3) din C. pen., în cazul infracțiunii progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, dar se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

În concluzie, față de cele ce preced, prin art. 154 din C. pen., legiuitorul a stabilit data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul unor forme ale unității infracționale, atât în raport cu conduita subiectului, cât și cu întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii (data ultimului act de executare în cazul infracțiunilor continuate, data la care conduita a încetat în cazul infracțiunii continue și data la care conduita a produs primul rezultat de natură să încadreze fapta în ilicitul penal, în cazul infracțiunii progresive).

Deși nu implică încadrarea juridică într-o altă infracțiune, mai gravă, infracțiunile simple care produc pagube succesive sau generează foloase patrimoniale succesive, într-un interval de timp, prezintă asemănări cu infracțiunile progresive, prin amplificarea urmării produse, care poate determina reținerea unei forme agravate (cu titlu de exemplu, incidența dispozițiilor legale privitoare la faptele care au produs consecințe deosebit de grave - art. 256 din C. pen. pentru infracțiunea de înșelăciune și art. 309 din C. pen. pentru infracțiunea de abuz în serviciu).

În opinia Curții de apel, infracțiunea incriminată de art. art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este în realitate o infracțiune de înșelăciune în dauna bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele și din această perspectivă, vorbim de o infracțiune simplă, care produce o pagubă succesivă într-un anumit interval de timp.

Fostul Tribunal Suprem a interpretat noțiunea de "dată a săvârșirii infracțiunii", prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care a statuat că, în cazul infracțiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecințe nu se produc imediat după executarea acțiunii sau inacțiunii de către autor, instanțele care au considerat că "data săvârșirii infracțiunii este aceea a producerii rezultatului, când elementele constitutive ale faptei penale sunt în întregime întrunite", nu au interpretat corect legea, întrucât "fapta trebuie considerată săvârșită la data executării acțiunii sau inacțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, indiferent de momentul producerii rezultatului". Prin aceeași decizie s-a stabilit că:

"În cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.".

Ca și în cazul infracțiunilor de: abuz în serviciu, incriminată de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, incriminată prin art. 301 din C. pen. ca și în cazul infracțiunii deduse judecății din art. 181 alin. (1)din Legea nr. 78/2000, momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.

Curtea de apel reține și că, atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).

Momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial. (a se vedea Decizia nr. 5/2019 pronunțată de I.C.C.J în Recurs în interesul legii)

Referitor la termenul de prescripție în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp este momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

În primul rând, pentru bugetul general al Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, curgerea termenului de prescripție este legată de data actului de conduită, or infracțiunea simplă nu cunoaște un moment al epuizării, distinct de cel al consumării, infracțiunea fapt epuizat fiind posibilă doar la infracțiunile continue, continuate, progresive și la cele din obicei.

Conform argumentelor Curții de apel, având în vedere natura instituției prescripției penale, care presupune, în primul rând, un drept al unei persoane care a comis o infracțiune, aceasta beneficiind de posibilitatea de a nu mai fi trasă la răspundere penală dacă s-a împlinit un termen și, în al doilea rând, faptul că această instituție de drept penal instituie o obligație de rezultat în sarcina statului, reprezentat prin organele judiciare, de a stabili răspunderea penală și de a aplica pedeapsa corespunzătoare celui care a săvârșit o infracțiune, într-un termen rezonabil, nu poate fi acceptat punctul de vedere, care propune calcularea termenului de prescripție de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, întrucât acest lucru ar presupune prelungirea în mod excesiv, artificial și nejustificat a termenului de prescripție, după momentul la care a încetat actul de conduită care a dat naștere infracțiunii.

În aceste condiții, prin calcularea termenului de prescripție de la data producerii definitive a pagubei sau de la data realizării definitive a folosului patrimonial, s-ar admite că în cazul infracțiunilor simple legiuitorul a dorit să instituie un tratament mai puțin favorabil decât cel aplicabil infracțiunii progresive (tip) care, în principiu, presupune schimbarea încadrării juridice dintr-o infracțiune inițială mai ușoară într-o infracțiune mai gravă.

Curtea de apel constată și că, dacă s-ar accepta soluția propusă de Parchet, instanța ar putea fi împiedicată să judece fapta comisă sau să pronunțe o hotărâre cu privire la aceasta, pe considerentul că până la data de 14.07.2015, data depunerii unei a doua cereri de plată de către E., sau 08.10.2015 când s-a produs definitiv paguba/prejudiciul final (în cazul inculpaților A. și B.), respectiv, la data depunerii celei de a două cereri de plată cu nr. x/24.03.2015 sau la data de 24.06.2015, când a fost virată tranșa a doua de plată s-a produs definitiv paguba/prejudiciul final (în cazul inculpatei C.), fapta nu ar fi consumată, dar acest lucru ar fi valabil eventual în situația comiterii unei infracțiuni continue ori progresive, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății

În opinia Curții de apel, data la care s-a săvârșit această infracțiune este data de 28.03.2014 (în cazul inculpaților A. și B.), respectiv data de 31.03.2014 (în cazul inculpatei C.), dată la care s-a efectuat prima plată către Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit Iași, și nu data depunerii celei de a doua cereri și respectiv a efectuării ultimei plăți așa cum a solicitat Parchetul.

Referitor la solicitarea procurorului de a se constata absența împlinirii termenului de prescripție pentru infracțiunea incriminată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sub forma instigării, având în vedere că în cazul infracțiunilor care afectează interesele financiare ale UE, supremația dreptului Uniunii impune continuarea judecății în cazul în care termenul de prescripție generală este împlinit, câtă vreme nu este împlinit încă termenul de prescripție specială din următoarele motive și invocă doua hotărâri ale CJUE pronunțată în cauză C-105/2014 în cauza Ivo Taricco și alții și cauza cauza C-42/17, M.A.S. și M.B. (supranumită în doctrină, Taricco II), în care s-a constatat că revine instanțelor naționale să lase neaplicate dispozițiile corespunzătoare ale legii naționale, deci deciziile CCR când s-ar aduce atingere dreptului uniunii, respectiv art. 325 alin. (1) și (2) din Tratatul de funcționare al U.E., Curtea constată că aceasta este vădit neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În contextul pronunțării de către Curtea Constituțională a României ("CCR") a Deciziei nr. 358/2022 prin care a fost declarată neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen. referitor la întreruperea curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, au fost efectuate analize juridice privind efectele deciziei menționate, luându-se în considerare și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE").

Curtea de apel constată că în unele cazuri s-a concluzionat că ar exista posibilitatea înlăturării de la aplicare a deciziilor instanței de contencios constituțional referitoare la prescripție, așa cum a solicitat și procurorul în prezenta cauză, în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiții regăsite în considerentele hotărârii pronunțate de CJUE în 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19, C-811/19 și C-840/19 respectiv (i) săvârșirea unor infracțiuni în domeniile de reglementare ale U.E. și (ii) existența unui "risc sistemic de impunitate" ca urmare a aplicării deciziilor CCR.

Curtea de apel constată că raționamentul propus este eronat, deoarece prin hotărârea pronunțată în cauza C-42/17 (cauza "Taricco II") CJUE a stabilit că instanțele naționale nu ar putea înlătura de la aplicare normele sau deciziile interne în situația în care ar fi încălcat astfel principiul legalității incriminării și pedepsei. În plus, chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 (pct. 209) CJUE a stabilit că soluția lăsării ca neaplicate a deciziilor CCR nu s-ar impune instanței naționale atunci când s-ar ajunge astfel la încălcarea art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ("CDFUE").

Curtea de apel argumentează că este necesar să fie clarificată chestiunea în discuție, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat deja chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19 la sesizarea instanțelor din România, făcând o distincție necesară între art. 47 și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În substanță, art. 47 din Cartă garantează dreptul la un proces echitabil, similar art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv în componenta privind dreptul la o instanță instituită prin lege, iar art. 49 CDFUE reglementează principiul legalității incriminării și pedepsei, similar art. 7 CEDO.

Ambele seturi de norme au corespondent în Constituția României, astfel că în controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, s-a constatat în mai multe rânduri că fie dreptul la un proces echitabil, fie principiul legalității incriminării și pedepsei au fost încălcate prin edictarea și menținerea în fondul activ al legislației a unor dispoziții contrare legii fundamentale.

Conform deciziei pronunțată de Curtea de apel, deciziile curților constituționale se integrează în conceptul autonom drept național, ceea ce face ca instanța Uniunii să se situeze uneori pe poziții aparent antagonice cu instanțele constituționale atunci când dreptul național pune în aplicare dreptul Uniunii Europene. Cu toate acestea, Uniunea are propria sa "constituție" - Carta - în interpretarea căreia CJUE intervine ori de câte ori soluțiile sale ar putea determina încălcarea drepturilor fundamentale. Altfel spus, înainte de a decide că dreptul național trebuie lăsat neaplicat, instanța Uniunii verifică în ce măsură Carta permite o astfel de soluție. Mecanismul descris mai sus se regăsește și în hotărârea din 21 decembrie 2021, relevant în acea situație fiind riscul încălcării dreptului la o instanță instituită prin lege, garantat de art. 47 din Cartă, în contextul în care CCR stabilise deja că acest drept a fost încălcat în cazul completurilor nelegal constituite.

Cu toate acestea, CJUE a făcut propria analiză a standardului "tribunal instituit prin lege", apreciind că acesta nu a fost încălcat (pct. 205-208 din Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), ierarhizând astfel dispozițiile Cartei prin nuanțarea forței protecției conferite drepturilor fundamentale. La pct. 209 al hotărârii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în consecință și explicit că nu aceeași ar fi soluția în cazul în care art. 49 CDFUE ar fi incident:

"De altfel, trebuie să se distingă cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19 de cea în care s-a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C-42/17, EU:C:2017:936), în care Curtea a statuat că, dacă instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, ea nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). În schimb, cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenței rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19."

Curtea de apel constatat că înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naționale pentru asigurarea efectivității dreptului UE nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă ce reglementează principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în nicio situație.

Pentru o mai bună înțelegere a conținutului raționamentului Curtea de apel a citat considerentele relevante din cauza C-42/17, cunoscută drept Taricco II:

"46. La rândul lor, instanțele naționale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale C. pen., au obligația să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârșit o infracțiune sunt respectate (a se vedea în acest sens Hotărârea Taricco, punctul 53).

Totodată Curtea de apel a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 358 din 26 mai 2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60 și 75).

Curtea de apel mai reține și că în Decizia nr. 67 din 25.10.2022, ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut: În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, problema delimitării dintre normele de drept material și cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Curtea a statuat că dispozițiile art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziție legală calificată în dreptul național ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanțial) în măsura în care aceasta are o influență asupra severității pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate și va intra în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenție [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), paragrafele 110 - 113].

Curtea de apel argumentează că și Curtea Constituțională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni și a elaborat în jurisprudența sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparținând dreptului material sau celui procesual. S-a reținut că așezarea normei în C. pen. sau î