ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 916/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 237/LP/2022 din 13 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Bihor- sectia a II-a Civilă a fost respinsă excepția prematurității cererii.

A fost admisă în parte excepția prescripției, constatându-se prescris dreptul material la acțiune în ce privește pretențiile anterioare anului 2014.

În consecință, a fost respinsă acțiunea cu privire la pretențiile de 420.5894,15 RON, din care 227.383 RON, reprezentând debit principal și 193.511,15 RON, reprezentând accesorii.

A fost respinsă în rest excepția prescripției, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost admisă în parte cererea având ca obiect pretenții, fiind obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 76.598,93 RON, din care 54.398,08 RON, reprezentând debit principal și 22.191,85 RON, reprezentând penalități aferente anilor 2014-2015.

S-a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

De asemenea, a formulat apel împotriva aceleiași sentințe și pârâta Fundația "A.".

Prin decizia civilă nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

De asemenea, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentința apelată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și al respingerii cererii de chemare în judecată.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

În motivarea recursului, s-a arătat că, urmare a controlui efectuat de Curtea de Conturi, s-a stabilit că, în ceea ce privește raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă, modul de cuantificare a indicatorilor privind gradul de îndeplinire a prestațiilor asumate nu este corect, cu consecința plății către pârâtă a unor sume în mod necuvenit.

Astfel, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu poate curge de la data efectuării plăților, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, deoarece Curtea de Conturi a apreciat la un moment ulterior că reclamanta a interpretat greșit prevederile contractului dintre părți, acceptând integral la plată facturile emise de pârâtă.

A susținut recurenta-reclamantă că, în cauză, prevederile art. 2.517 și 2.528 C. civ., care dispun că prescripția curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, pot fi interpretate doar în sensul în care paguba a fost cunoscută cu ocazia constatărilor Curții de Conturi, materializate prin decizia nr. 3 din 02.03.2016, ce i-a fost comunicată la 04.03.2016.

Astfel, începutul prescripției ar fi putut să fie stabilit, așa cum greșit a reținut instanța de apel, de la data plății fiecărei facturi, numai în situația în care plățile s-ar fi realizat ca urmare a uneia și aceleiași intrepretări a contractului.

În cauză, dat fiind că organele de control ale Curții de Conturi au constatat că plățile trebuiau efectuate pe temeiul altor indicatori decât cei aplicați de reclamantă, cu consecința plății către pârâtă a unor sume în mod necuvenit și, implicit, a prejudicierii bugetului de stat, rezultă că prejudiciul nu putea fi cunoscut decât la momentul constatării acestuia prin decizia nr. 3 din 02.03.2016.

Prin urmare, cererea introdusă pe rolul instanței la 27.02.2019 a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție.

Totodată, reclamanta a învederat că Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă în cauză, aceasta aplicându-se numai cu privire la raporturile dintre angajatori și salariați, deoarece prin această decizie instanța supremă a statuat asupra interpretării și aplicării art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

La data de 11 martie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Fundația "A." prin care s-a arătat ca solicitarea recurentei de a fi reținută cauza spre rejudecare, în caz de admitere a recursului, nu este admisibilă potrivit art. 497 C. proc. civ.. De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 22 martie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor.

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Sub un prim aspect, susține recurenta că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este marcat de decizia Curții de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, care i-a fost comunicată la 04.03.2016.

Conform recurentei, în mod greșit instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă de la data efectuării plăților către pârâtă, reținând că termenul de prescripție s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că demersul judiciar promovat de reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 497.483,58 RON, reprezentând plăți efectuate în mod necuvenit în temeiul contractelor de furnizare a serviciilor sociale și dobândă legală, a fost întemeiat pe constatările Curții de Conturi cuprinse în procesul-verbal din 09.02.2016 și respectiv decizia nr. x din 02.03.2016.

Prejudiciul pretins a rezultat ca urmare a modului de stabilire a gradului de diminuare a contravalorii facturii corespunzător nivelului de realizare lunară a indicatorilor de sinteză și a calculării procentului legal de penalitate în contextul nerealizării de către pârâtă, în calitate de furnizor, a indicatorilor lunari prevăzuți în contracte.

Din perspectiva începutului termenului de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantei, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.528 C. civ., astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond.

În cadrul situației de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, instanța de apel a reținut că dreptul subiectiv civil pretins de reclamantă, constând în rambursarea plăților efectuate în mod nelegal, realizate în perioada 16.02.2012 - 10.12.2015, a luat naștere la data achitării fiecărei plăți, moment la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a cauzat.

Înalta Curte constată astfel că, deși se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.528 C. civ., în realitate, autoarea căii de atac critică decizia curții de apel exclusiv din perspectiva stabilirii momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea cererii de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție este altul decât cel stabilit în fazele procesuale anterioare, respectiv că ar coincide cu data comunicării deciziei Curții de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, prin care s-au dispus în sarcina sa o serie de măsuri de remediere ca urmare a abaterilor constatate.

Or, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, când reclamanta, în calitate de autor al unor plăți efectuate necuvenit, cu consecința producerii unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, a cunoscut paguba și persoana resposabilă de prejudiciu, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către instanțele de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului administrat, în recurs în considerarea specificului acestei căi de atac neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt astfel stabilite.

Așa fiind, susținerile recurentei, conform cărora prescripția dreptului său material la acțiune a început să curgă de la data comunicării deciziei Curții de Conturi nr. 3 din 02.03.2016, respectiv de la un alt moment decât cel stabilit în etapele devolutive ale litigiului, nu pot fi examinate de instanța de recurs, a cărei analiză este limitată la verificarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, sub un al doilea aspect, reclamanta susține că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care instanța supremă a statuat asupra interpretări art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, deoarece această decizie se aplică numai raporturilor dintre angajatori și salariați.

Critica este nefondată și va fi înlăturată ca atare.

Instanța de apel a evocat în mod judicios în cuprinsul considerentelor sale decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul material la acțiune, stabilind corect incidența în cauză a acestor dezlegări ale instanței supreme.

Prin decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, mutatis mutandis, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea realizată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece un astfel de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, care au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către entitatea supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

S-a statuat astfel că izvorul obligației nu este actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

Prin aceeași decizie s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, astfel că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către un organ cu atribuții de verificare a aplicării legii ar însemna să se lipsească de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de către entitatea controlată prin invocarea necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale.

Prin urmare, în cauză, instanța de apel, neluând în considerare decizia Curții de Conturi nr. 3 din 02.03.2016 ca punct de referință pentru începutul prescripției extinctive, a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2.528 C. civ.

Ca argument suplimentar, se reține că, Înalta Curte printr-o hotărâre prealabilă în care sesizarea a urmărit clarificarea momentului de începere a curgerii termenului de prescripție în vederea recuperării sumelor plătite necuvenit cu titlu de beneficii de asistență socială, instanța supremă a constatat "lipsa caracterului dificil al chestiunii de drept, prin raportare la efectele și incidența Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit".

Astfel, prin decizia nr. 39/2020 Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deși a respins ca inadmibilă sesizarea a reținut că "În ambele ipoteze, independent de normele speciale incidente, din Codul muncii, respectiv ordonanțe de urgență privind beneficiile de asistență socială, relevante, sub aspectul prescripției extinctive, sunt prevederile art. 2.528 din C. civ. cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă - în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea - care nu poate fi influențat, astfel cum s-a statuat deja, de un act de control întocmit de un terț față de raportul juridic".

S-a arătat că "Ignorând regulile de interpretare logică referitoare la analogie care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări în drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), titularul sesizării consideră, fără temei, că situația ar fi diferită de cea asupra căreia s-a statuat prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 (...)". "În mod evident izvorul obligației debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (...)."

În consecință, dat fiind caracterul obligatoriu al acestor dezlegări de principiu ale instanței supreme, în mod corect instanța de apel a reținut că Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, este aplicabilă în cauză, pentru identitate de rațiune.

În condițiile în care chestiunea de drept este aceeași, circumstanțele concrete ale cauzei, învederate de recurenta-reclamantă, devin lipsite de relevanță, neputând conduce la o soluție contrară.

Se impune astfel concluzia că recursul reclamantei este nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor împotriva deciziei nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Totodată, cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă Fundația "A." privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, aplicabile și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte Fundația "A." privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor împotriva deciziei nr. 388/2023-A din 21 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă Fundația "A." privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2024.