Decizia nr. 1592/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 64/2019 a Tribunalului Bihor

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secția I civilă la 18 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea donațiilor neautentificate și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 572.667,91 lire sterline.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 64/C din 1 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis în parte cererea, a constatat nulitatea absolută a donațiilor făcute de reclamant către pârâtă cu privire la suma de 460.000 RON, virată pârâtei la 24 martie 2017, suma de 9.188,90 RON, virată pârâtei la 31 martie 2017, suma de 184.619,48 RON, virată pârâtei la 26 aprilie 2017 și suma de 44.930 RON, virată pârâtei la 9 august 2017, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 698.738,38 RON, a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor și a obligat pârâta să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 10.592,38 RON.

Hotărârile pronunțate în apel și în recurs în primul ciclu procesual Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 939/A din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ambele apeluri ca nefondate. Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs ambele părți. Prin decizia civilă nr. 516 din 17 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de către pârâtă ca nefondat, a admis recursul formulat de către reclamant, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Hotărârea pronunțată în apel în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 158 din 8 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentința civilă nr. 64/C din 1 aprilie 2019, în sensul că a constatat nulitatea absolută a donațiilor făcute de reclamant în beneficiul pârâtei, prin intermediul viramentelor din 22 iunie 2017 și 28 iunie 2017 în contul bancar C. deținut de D. S.R.L., pentru suma de 1.379.610 RON, a obligat pârâta să restituie reclamantului această sumă, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii, la 22 martie 2022, a formulat recurs pârâta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, rejudecând, respingerea, ca nefondat, a apelul formulat de reclamantul și menținerea soluției instanței de fond. Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, învederând următoarele argumente: Instanța de apel s-a substituit apelantului și a probat existența intenției de a dona, preluând simpla susținere a acestuia și scutindu-l de sarcina de a proba această intenție. Mai mult, instanța de apel a reținut că Înalta Curte a sugerat că se impune o abordare identică a celor două tipuri de raporturi patrimoniale, deși prin decizia de casare s-a statuat, cât de poate de clar, că, în rejudecare, trebuie să fie soluționată cererea în baza regulii potrivit căreia cel care face o afirmație trebuie să o probeze. Or, instanța de apel nu i-a solicitat apelantului să facă proba intenției de a dona și a inversat, în mod nepermis, sarcina probei. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că pârâtei îi revine sarcina de a proba că virarea sumelor s-a făcut cu alt titlu. Deși sumele pretinse prin acțiune sunt circumstanțiate aceleiași motivații, se impunea a se face o analiză diferită a celor două tipuri de viramente. Astfel, dacă în privința sumelor virate către pârâtă s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că au fost virate cu titlu de donație, în privința sumelor virate direct în contul vânzătorului imobilelor, se impune a se face o analiză diferențiată în privința scopului realizării respectivelor viramente. Caracterul fals al susținerilor intimatului rezultă din cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Bihor, prin care a solicitat obligarea la restituirea aceleiași sume din prezentul dosar. În urma analizării singurelor înscrisuri doveditoare a sumelor pretinse, și anume extrasele de cont și copia ordinelor de plată, nu se poate desprinde intenția de gratificare, ci virarea unor bani pentru derularea unor operațiuni patrimoniale strict determinate. De aceea, unul dintre imobile a fost achiziționat de către recurentă în cote părți egale, alături de societatea reclamantului, E. Instanța de apel a reținut că recurenta nu a administrat vreo probă care să răstoarne prezumția reținută de către aceasta. Acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 face, dincolo de orice îndoială, dovada precarității raționamentului instanței de apel, intimatul neadministrând nicio probă din care să rezulte că intenția sa a fost de a dona.

Apărările formulate în cauză La 16 iunie 2022, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, Prin încheierea din 2 martie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și stabilit termen pentru judecarea acestuia în ședință publică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și/sau reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii de atac a recursului. În considerarea celor expuse, nu poate fi analizată susținerea recurentei-pârâte, în sensul că din mijloacele de probă administrate în cauză nu rezultă intenția intimatului-reclamant de a dona (animus donandi), întrucât, chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat, în mod formal, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs nu se referă la încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept material incidente, ci privesc temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond și în apel. Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza doar acele argumente prin care se învederează încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și alin. (3) și ale art. 249 din C. proc. civ., critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele de drept procesual ce reglementează limitele rejudecării apelului după casarea cu trimitere, precum și sarcina probei în procesul civil. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Prin decizia civilă nr. 516 din 17 martie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat, în mod concret, natura raporturilor juridice existente între părțile litgante, derivate din pretinsa plată, efectuată de către intimatul-reclamant direct în contul vânzătorului, a prețului imobilelor dobândite în proprietate de către recurenta-pârâtă și nici nu a examinat incidența cauzei de nulitate a donației invocată de intimatul-reclamant. În acest context, instanța supremă a statuat că "se impunea a se stabili, în considerarea art. 479 din C. proc. civ., cu respectarea limitelor devoluțiunii, stabilite prin cererile de apel și prin întâmpinările formulate, pe baza analizei probelor administrate, în condiții de contradictorialitate și publicitate, dacă a fost realizată o plată a prețului vânzării de către reclamant, în contul vânzătorilor, prin intermediul transferurilor bancare, ce au constituit fundamentul criticilor apelantului, urmând ca, în cazul constatării caracterului real al acestor susțineri, să se procedeze la determinarea intenției și scopului urmărit de reclamant prin plata realizată, conform obligației impuse de art. 129 din C. proc. civ. în sarcina instanței de apel de a da o corectă calificare juridică aspectelor deduse judecății". În rejudecare, instanța de apel a reluat cercetarea judecătorească și a stabilit că reclamantul a făcut dovada certă a transferării sumei de 1.379.610 RON în contul vânzătorului D. S.R.L., ce reprezintă prețul cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit în patrimoniul propriu de către pârâtă, care nu a adus probe contrare, în sensul achitării, din surse proprii, a acestei sume. În ce privește intenția de a gratifica (animus donandi), instanța de apel a reținut, în baza mijloacelor de probă administrate, că reclamantul a făcut dovada acestei intenții, iar pârâta nu a reușit să probeze contrariul, respectiv că ar fi vorba despre sume achitate pentru derularea unor afaceri comune. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a respectat prevederile art. 501 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., conformându-se dezlegărilor date prin decizia de casare nr. 516 din 17 martie 2021. Reținând în mod corect limitele rejudecării, instanța de apel a apreciat, în urma probatoriului administrat în cauză (înscrisuri și prezumții judiciare), asupra caracterului real al transferului sumei de 1.379.610 RON, efectuat de intimatul-reclamant în contul vânzătorului, precum și asupra scopului urmărit prin plata realizată, reținând intenția sa de a dona suma respectivă recurentei-pârâte. Împrejurarea că instanța de apel a reținut dovedirea intenției de a dona, prin valorificarea probatoriului administrat în cauză, nu poate conduce la concluzia că ar fi inversat sarcina probei, prin încălcarea dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., astfel cum în mod nejustificat a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra mijloacelor de probă încuviințate, iar acest aspect nu poate forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs. Ca atare, sunt neavenite susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora din analiza extraselor de cont și a ordinelor de plată nu se poate desprinde intenția de gratificare, ci virarea unor bani pentru derularea unor operațiuni patrimoniale determinate, aceste susțineri aducând în discuție chestiuni de fapt, iar nu critici de nelegalitate a deciziei civile recurate. În realitate, recurenta-pârâtă dezvoltă argumente de fapt, iar nu de drept, susținând că interpretarea mijloacelor de probă administrate ar conduce la o altă concluzie în ceea ce privește scopul realizării viramentelor bancare, fiind evident că astfel de argumente tind la schimbarea situației de fapt, care a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel și care nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară a recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.