ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secția I civilă la data de 18 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., cetățean britanic, a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să dispună anularea donațiilor neautentificate și acordate de către reclamant pârâtei și restituirea de către pârâtă a sumei de 572.667,91 lire sterline (în echivalent în ron: 3.025.805,44 RON), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 678, art. 1011, art. 1562 și următoarele C. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor române de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., excepție invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 64/C din 01 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect anulare donație și repunere în situația anterioară; s-a constatat nulitatea absolută a donațiilor făcute de reclamant către pârâtă cu privire la următoarele sume: suma de 460.000 RON, virată pârâtei în data de 24 martie 2017, suma de 9.188,90 RON, virată pârâtei în data de 31 martie 2017, suma de 184.619,48 RON, virată pârâtei în data de 26 aprilie 2017 și suma de 44.930 RON, virată pârâtei în data de 09 august 2017; a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 698.738,38 RON; au fost respinse, ca neîntemeiate, restul pretențiilor; a fost obligată pârâta să achite reclamantului cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 10.592,38 RON, reprezentând taxa de timbru parțială, proporțional cu pretențiile admise.

Prin decizia civilă nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile civile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 64/C din 1 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei civile 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civila, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B., căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recursul declarat de reclamantul A.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la contractul de donație, respectiv art. 985 și următoarele C. civ.

A arătat că, în practică, regula consacrată este aceea că, în cazul remiterii unei sume de bani în vederea achiziționării unui imobil, obiectul donației este reprezentat de suma de bani și nu de imobil, iar dacă donația se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra (sau și asupra) altei persoane decât aceea care plătește prețul imobilului, ceea ce se donează este prețul (parte din preț), iar nu imobilul, situație întâlnită atunci când donația este concomitentă cu plata prețului către vânzător.

Drept consecință, în opinia recurentului-reclamant, dacă obiectul donației este suma de bani, nulitatea contractului de donație sau reducțiunea, raportul ori revocarea donației nu afectează dreptul de proprietate al dobânditorului (donatarului) asupra imobilului, ci se va impune restituirea sumei de bani primite.

Recurentul-reclamant a arătat că, în cauză, prin donația efectuată s-a realizat plata prețului imobilului ce se află în proprietatea intimatei, fiind cert raportul juridic ce s-a stabilit între acesta și intimată, iar faptul că banii au fost virați direct în contul vânzătorului, iar nu în contul intimatei, nu reprezintă un impediment în restituirea sumelor de bani donate, întrucât, în analiza donației, nu are nicio relevanță raportul juridic dintre vânzător și reclamant.

A mai arătat că doar în ipoteza în care s-ar fi solicitat restituirea imobilului, s-ar fi pus în discuție raportul juridic dintre vânzător și reclamant, ce s-a născut prin predarea sumei de bani, însă ceea ce interesează este contractul de donație care este reprezentat de banii virați în schimbul apartamentului; dovada achitării sumelor solicitate prin prezentul litigiu este contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia este menționată remiterea prețului apartamentului, respectiv extrasele de cont atașate la dosar.

În continuare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a reținut intenția sa de a o gratifica pe intimată, nesocotind acest atribut al contractului de donație, deși recurentul-donator, cu intenție liberală, și-a micșorat patrimoniul cu o sumă de bani, mărind în acest fel patrimoniul intimatei-donatare, în mod corespunzător, cu aceeași sumă de bani, fără a urmări să primească ceva la schimb; faptul că suma de bani a fost virată direct în contul vânzătorilor imobilului, iar ulterior actele proprietății au fost întocmite pe numele intimatei-donatare, în opinia recurentului, nu este de natură a considera inexistența donației, întrucât patrimoniul intimatei-donatare s-a mărit cu un bun în valoare de 438.800 lire sterline, în timp ce patrimoniul recurentului a scăzut cu aceeași sumă.

În ceea ce privește celălalt imobil donat, atât instanța de fond cât și instanța de apel au recunoscut existența donației și implicit animus donandi și au constatat nulitatea absolută a acesteia, cu obligarea intimatei de a restitui sumele de bani indicate, către recurent.

A mai susținut recurentul că a considera că în cazul anterior menționat a existat intenția de a gratifica, doar pentru că sumele au fost remise direct intimatei, iar în cazul în care sumele au fost remise direct în contul vânzătorilor imobilului, lipsește această intenție, deși practic și într-un caz și în celălalt a fost "dăruit un imobil" intimatei, înseamnă a restrânge, în mod nejustificat, aplicabilitatea dispozițiilor privind contractul de donație, deși, din punct de vedere juridic, situațiile sunt identice.

Recurentul a mai opinat că remiterea sumei de 572.667,91 RON către intimată, în vederea achiziționării a două imobile, dovedește existența unei donații ce nu a fost autentificată, precizând că remiterea nu s-a făcut cu titlu de împrumut, întrucât nu există niciun document în acest sens.

Astfel, în cauză este vorba despre o donație încheiată între absenți, prin două acte separate, succesive, respectiv oferta de a dona și acceptarea acesteia.

Deși Noul C. civ. nu mai prevede expres condiția formei autentice a ofertei de donație și a acceptării acesteia (cum era în vechea reglementare la art. 814), având în vedere celelalte dispoziții care reglementează momentul încheierii contractului între absenți, cât și caracterul autentic ad validitatem, recurentul a arătat că doctrina este unanimă în a aprecia că această condiție este subînțeleasă, în cauză, nefiind vorba de vreo excepție de la condiția de validitate a autentificării, respectiv donația indirectă, deghizată sau darul manual, astfel încât autentificarea să nu reprezinte o condiție de validitate.

Așadar, raportat la remiterea unor sume de bani din partea societății C. către intimata B., fără ca această operațiune să fie dublată și de un contract de împrumut sau orice alt mecanism contractual și care să poată fi dovedit, recurentul a susținut că este evident că în cauză există o donație ce a luat naștere fără îndeplinirea condiției formei autentice.

Față de aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat instanței de recurs să dispună sancționarea cu nulitatea absolută, inclusiv a donației prin care a remis suma de 428,000 lire sterline către intimată, cerere pe care instanța de apel a respins-o.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă B.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, numai cu privire la soluția dată în soluționarea apelului său, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, în ceea ce privește admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., iar principala critică vizează modul în care instanța de apel a interpretat natura relațiilor personale și profesionale dintre reclamant și pârâtă, cu consecința că, prin raportare la această interpretare, instanța a aplicat greșit prevederile legale în materia donației, fără a avea un temei în acest scop.

Recurenta a învederat că instanța de apel a preluat raționamentul greșit al instanței de fond, contrar probelor administrate, și a reținut că reclamantul, fie personal, fie prin intermediul societății sale comerciale, i-a virat pârâtei sume de bani, cu toate că a reținut că "între părți s-au derulat relații complexe, de la relații personale până la cele de afaceri".

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat situația de fapt a litigiului, susținând că reclamantul nu i-a făcut nicio donație, iar sumele au fost virate în baza unei înțelegeri comune de a desfășura afaceri în România, afaceri în cadrul cărora, de comun acord, au stabilit modalitatea de finanțare, de întabulare a imobilelor și modalitatea lor ulterioară de folosire sau valorificare.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada că sumele transmise nu au fost o donație, întrucât sarcina probei îi revine reclamantului, dat fiind faptul că el este cel care a promovat cererea de chemare în judecată și a susținut că banii trimiși sunt o donație. Astfel, prin raționamentul său, instanța de apel a inversat sarcina probei de la reclamant la pârâtă, solicitându-i acesteia să dovedească că banii trimiși nu sunt o donație.

Instanța de apel i-a solicitat pârâtei să facă dovada unui fapt negativ, în loc să impună reclamantului sarcina faptului pozitiv a afirmației sale, în sensul că în cauză este vorba despre o donație.

Sarcina dovedirii unui fapt negativ nu poate fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv opus, iar pârâta a susținut că a făcut dovada acestui fapt, reținându-se în considerentele hotărârii instanței de fond, cât și cele ale hotărârii instanței de apel că "părțile derulau afaceri împreună sau cu alte persoane prin societatea comercială C. (...) De asemenea, rezultă că imobilul din București a fost dobândit de pârâtă în coproprietate cu societatea D. (deținută de reclamant)."

Recurenta-pârâtă a mai arătat că abordarea transferurilor de bani legate de achiziționarea imobilelor în discuție trebuie făcută din perspectiva unor relații comerciale, dintre profesioniști, și nu a unor simple raporturi civile, așa cum rezultă și din petitul acțiunii înregistrată sub nr. x/2018, depusă la dosarul de apel la ultimul termen de judecată, în care reclamantul susține că a împrumutat bani debitorului său, C., cu destinația precisă ca, din această sumă, societatea să îi vireze pârâtei bani pentru achiziționarea unor imobile în România.

Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în materia donației, reținând operațiunile de transfer de bani ca fiind un contract de donație, cu toate că, atât în practica judiciară, cât și în doctrină, s-a susținut ca de esența donației este animus donandi, intenția de a dona, adică manifestarea intenției liberale, prin care donatorul își micșorează propriul patrimoniu, fără a urmări să primească ceva în schimb.

În speță, recurenta a susținut că nu există nicio ofertă de donație în formă autentică potrivit legii române, ci simple viramente pentru derularea operațiunilor comerciale și către vânzătorul imobilului din București. Extrasele privitoare la transferurile bancare depuse de către reclamant nu poartă nicio mențiune cu privire la titlul cu care au fost remise sumele, iar mențiunile sunt lacunare ("apartment purchase", "A.", "apt. Cluj").

A mai arătat recurenta că din extrasele de cont depuse nu rezultă intenția de gratificare a pârâtei, ci virarea unor bani pentru derularea unor operațiuni patrimoniale strict determinate; de aceea unul dintre imobile a fost achiziționat de pârâtă în cote-părți egale cu societatea reclamantului D..

În continuare, recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel este contrar literei și spiritului textului de lege invocat de reclamant, respectiv art. 1187 C. civ., iar pentru a fi vorba despre o donație trebuia să existe un act care să manifeste intenția clară de a dona.

Astfel, în opinia recurentei, plata unei părți din preț direct în contul vânzătorului relevă intenția derulării unor raporturi comerciale, banii nefiind trimiși cu titlu de donație, ci în scopul achitării tuturor cheltuielilor legate de achiziționarea celor două imobile.

Pe de altă parte, recurenta a învederat că, în mod greșit, soluționarea prezentei cauze s-a făcut exclusiv în considerarea legislației române, fără stabilirea conținutului legii engleze, în ciuda multiplelor elemente de extraneitate, susținând că ambele instanțe, dar mai ales instanța de apel, au refuzat eronat să facă aplicarea prevederilor legale în materia stabilirii conținutului legii străine.

A arătat că, în privința competenței generale a instanței de fond nu contestă decizia instanțelor de a reține cauza spre soluționare, însă nu este de acord cu abordarea acestora cu privire la necesitatea stabilirii conținutului legii străine, precum și a modului de stabilire a acestui conținut.

După cum rezultă din actele aflate la dosar și din cererea de chemare în judecată, achiziționarea celor două imobile s-a făcut printr-o operațiune juridică complexă, de către pârâtă și o societatea comercială din Anglia, banii achitați de pârâtă fiind virați în mare parte de C., societate la care pârâta deține peste 80% din părțile sociale ale societății, alături de reclamant.

În acest context recurenta-pârâtă a învederat că există un element de extraneitate în raportul juridic dedus judecății, raport juridic care nu poate intra sub incidența legii române, ci a legii engleze.

Întrucât reclamantul este cetățean britanic cu domiciliul în Anglia, iar pârâta este cetățean american cu domiciliul în Statele Unite ale Americii, și derularea raporturilor juridice dintre părți s-a consumat în afara teritoriului României, pârâta a opinat că dreptul material ce guvernează raportul juridic dedus judecății este dreptul englez, nicidecum dreptul românesc, iar critica sa nu vizează doar respingerea cererii de aplicare a dreptului englez, ci, mai ales, refuzul instanțelor de fond și de apel de a derula procedura de obținere de informații referitoare la dreptul străin.

Conform art. 2562 alin. (1) din C. civ., conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat, iar potrivit art. 2562 alin. (2) din același act normativ, partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei.

Recurenta a susținut ca obținerea conținutului dreptului străin se face în baza Convenției europene în domeniul informației asupra dreptului străin din 7 iunie 1968, iar prin aderarea României la această convenție și la Protocolul adițional semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, România a intrat în circuitul european de informație, Ministerul Justiției fiind desemnat organ primitor și transmițător, potrivit art. 2 din H.G. nr. 153/1991.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în cazul admiterii recursului, cu consecința casării și trimiterii spre rejudecare a apelului pârâtei, să fie trasate sarcini instanței de apel de a face aplicarea prevederilor art. 2562 alin. (1) C. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 noiembrie 2020, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B., a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtă B., invocată de recurentul-reclamant A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 939/A/2019 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

În termen legal, la data de 30 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat și neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, recurenta-pârâtă a arătat că deși recurentul-reclamant a indicat expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea efectivă a recursului nu se circumscrie exigențelor impuse de legiuitor în materia acestei căi de atac, iar simpla indicare de către recurent a unei pretinse aplicări greșite a unei norme de drept material, în speță a art. 985 și următoarele C. civ., nu este suficientă pentru exercitarea acestei căi de atac, câtă vreme soluționarea de către instanța de apel s-a făcut în baza altei norme juridice decât cea invocată de recurent.

Întâmpinarea depusă de pârâtă a fost comunicată recurentului-reclamant la 3 aprilie 2020.

La data de 22 mai 2020, recurenta-pârâtă B. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei nr. 93 9A din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, până la soluționarea recursului ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea din 5 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de petenta B. privind suspendarea executării deciziei civile nr. 939/A din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

În recurs, au fost administrate probe noi de către ambii recurenți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurentul reclamant.

Recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menționat că reclamantul a învestit instanța de fond cu o cerere în constatarea nulității unor contracte de donație și obligarea pârâtei la plata sumelor donate, pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 1011 și art. 1562 din C. civ.

Potrivit situației de fapt stabilite în speță, în data de 22 iunie 2017 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de SPN "E. și F." prin care societatea D. (deținută de reclamant) și numita B. au dobândit, în cota de 1/2 apartamentul nr. x și terasa nr. 2 din imobilul situat în str. x.sector 1 București. Prețul acestui imobil a fost de 600.000 de euro la care s-a adăugat TVA în cuantum de 114.000 euro reprezentând echivalentul în RON a sumei de 2759.220 RON.

La data de 29 martie 2017 a fost încheiat Contractul de cesiune autentificat de SPN "G." prin care pârâta B. au cesionat de la numitul H. beneficiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/17.12.2015 de notar public I., având ca obiect imobilul situat în blocul de locuințe ce se va edifica pe imobilul teren situat în Mun. Cluj- Napoca, Calea x, jud. Cluj. Prețul acestei cesiuni a fost de 65.000 de euro reprezentând echivalentul în RON a sumei de 295.841 RON. Potrivit contractului de cesiune, pârâta B. s-a subrogat în drepturile și obligațiile cedentului și a fost obligată să plătească vânzătoarelor restul de preț rămas neachitat până cel mai târziu la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins că, pentru achiziționarea acestor imobile, pârâta B. a beneficiat de următoarele donații lovite de nulitate pentru lipsa formei autentice, efectuate prin transferurile bancare realizate astfel: la data de 19.06.2017 -suma de 372.000 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 1.947.792,00 RON; la data de 27.06.2017 - suma de 56.800 lire sterline, echivalentul Ia acea dată a sumei de 297.404,80 RON; la data de 24.03.2017 -suma de 87.444,66 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 460.000 RON; la data de 31.03.2017 - suma de 1.732,67 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 9.188,90 RON; la data de 26.04.2017 - suma de 34.653,47 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 184.619,48 RON; la data de 14.07.2017 - suma de 9.999 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 7.823,33 lire sterline; la data de 31.07.2017 - suma de 4.000 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 3.073,85 lire sterline; la data de 09.08.2017 - suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline.

Prin sentința civilă nr. 46/C din 01 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant, constatându-se nulitatea absolută a donațiilor făcute cu privire la următoarele sume: 460.000 RON virată în data de 24.03.2017, 9.188,90 RON virată în data de 31.03.2017, 184.619,48 RON virată la 26.04.2017 și a sumei de 44.930 RON virată la data de 09.08.2017, fiind respinse ca neîntemeiate restul pretențiilor.

În ceea ce privește pretențiile respinse, tribunalul a reținut, în esență, că în privința transferurilor din data de 19.06.2017 în suma de 372.000 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 1,947,792.00 RON și respectiv, din data de 27.06.2017 suma de 56.800 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 297.404 80 RON, reclamantul a depus un extras de cont care ridică semne de întrebare cu privire la veridicitate în lipsa certificării date de instituția bancară unde este deschis contul, respectiv, că niciunul dintre aceste transferuri nu poate fi asociat cu pârâta.

În privința sumelor pretins transferate în data de 24.03.2017 (87.444,66 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 460.000 RON), în data de 31.03.2017 (suma de 1.732,67 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 9.188.90 RON); în data de 26.04.2017 (suma de 34.653.47 lire sterline, echivalentul la acea dată a sumei de 184.619,48 RON), în data de 14.07.2017 (suma de 9.999 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 7.823.33 lire sterline), în data de 31.07.2017 (suma de 4.000 USD, echivalentul la acea dată a sumei de 3.073.85 lire sterline), în data de 09.08.2017 (suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline), pentru achiziționarea celui de-al doilea imobil, s-a apreciat că au fost dovedite doar pretențiile ce vizează transferul bancar din data de 24.03.2017 - pentru suma de 87.444,66 lire sterline, cel din data de 31.03.2017 pentru suma de 1.732,67 lire sterline, cel din data de 26.04.2017 pentru suma de 34.653.47 lire sterline și cel din data de 09.08.2017 în suma de 10.000 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 9.139,93 lire sterline.

Pentru aceste sume, tribunalul a reținut că acestea au fost trimise la J., deci nu într-un cont din România, respectiv că singura mențiune referitoare la pârâtă este cea de la rubrica "recipient details", însă aceasta nu certifică faptul că acel cont aparține pârâtei.

De asemenea, s-a reținut că aspectele invocate de pârâtă, care a susținut că reclamantul (direct sau prin intermediul societăților comerciale la care este asociat el și/sau pârâta) ar fi trimis unele sume direct în contul vânzătorilor celor două imobile, imobile de care apoi ar fi beneficiat efectiv pârâta, nu fac obiectul dosarului și nu pot fi analizate în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractului de donație dintre reclamant și pârâtă, întrucât în ipoteza în care reclamantul a remis unor terți sume de bani, iar terții au remis pârâtei un bun imobil, este evident că se conturează o mărire a patrimoniului acesteia, însă reclamantul nu poate solicita de la aceasta restituirea banilor remiși altcuiva, într-o astfel de situație nemaiexistând raportul contractual direct între reclamant și pârâtă.

Prin urmare, prima instanța a considerat că donația nu au fost dovedită și a apreciat că nu se mai impune analiza suplimentară a fondului raporturilor juridice litigioase cu privire la titlul cu care s-au făcut viramentele bancare, verificarea temeiniciei pretențiilor reclamantului fiind realizată exclusiv în privința transferurilor dovedite a fi fost efectuate în conturile pârâtei.

Prin cererea de apel formulată, apelantul reclamant, criticând sentința primei instanțe, a susținut că sumele de bani au fost virate în contul vânzătorului, care are calitatea de terț față de contractul de donație ce face obiectul prezentului litigiu, iar scopul transferului a fost acela de a fi gratificată intimata și nu de a da naștere unui raport juridic separat cu vânzătorul, în sensul în care intenția reclamantului nu a fost aceea de a achiziționa imobilele dobândite de pârâtă pentru sine și nici de a-l gratifica pe vânzător, ci finalitatea acestor operațiuni a fost aceea de a dona pârâtei sumele de bani transferate către aceasta, astfel încât donatoarea să dobândească în proprietate imobilele.

În acest sens, apelantul reclamant a invocat că intenția sa de a gratifica pârâta este dovedită prin faptul că ambele imobile au intrat în proprietatea acesteia și nu în proprietatea apelantului.

A susținut apelantul reclamant că, în aceste condiții, nu se poate considera că a luat naștere vreun raport juridic distinct între acesta și vânzător ce ar putea reprezenta o piedică pentru anularea donației. În acest sens, a amintit apelantul faptul că, în practică, atunci când donația este concomitentă cu plata prețului către vânzător, regula consacrată în ipoteza finanțării, cumpărării sau construirii unei case, este aceea că, în cazul prestării unei sume de bani în vederea achiziționării unui imobil, obiectul donației este reprezentat de suma de bani și nu de imobil, respectiv că în cazul în care donația se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane decât aceea care plătește prețul imobilului, ceea ce se donează este prețul, iar nu imobilul, caz în care, nulitatea contractului de donație nu va afecta dreptul de proprietate al dobânditorului (donatarului) asupra imobilului, ci presupune restituirea sumei de bani primite.

Având în vedere faptul că, prin donația efectuată s-a realizat plata prețului imobilului ce se află în proprietatea pârâtei, a considerat apelantul reclamant că este cert stabilit raportul juridic între acesta și pârâtă, iar faptul că banii au fost virați direct în contul vânzătorului și nu în contul pârâtei, nu reprezintă un impediment în restituirea sumelor de bani donate, deoarece nu are nicio relevanță raportul juridic dintre vânzător și reclamant în analiza donației.

Referitor la opinia primei instanțe, în sensul insuficientei dovezi a tranzacțiilor efectuate, a invocat apelantul reclamant că instanța, în baza rolului activ, în măsura în care a considerat că nu este clară dovada efectuată, avea posibilitatea de a pune în vedere vânzătorului să atașeze la dosar înscrisurile bancare ce fac dovada faptul că prețul apartamentului a fost virat de către reclamant, în temeiul art. 297 C. proc. civ.

A considerat apelantul reclamant că inexistența altor înscrisuri doveditoare, în afara documentelor bancare, care să facă dovada transferului bancar, este irelevantă din moment ce dovada plății se poate face cu orice mijloc de probă, conform art. 1499 C. civ.

Astfel învestită, instanța de apel a respins apelul declarat în cauză de către reclamant, reținând, în esență, că este corect raționamentul instanței de fond, în sensul că sumele de bani în privința cărora pretențiile reclamantului au fost respinse au fost virate de acesta direct în contul vânzătorilor, astfel că nu se poate concluziona că fost gratificată pârâta, respectiv că, împrejurarea că vânzătorul/cesionarul și pârâta au încheiat contractele de vânzare/cesiune cu privire la cele două imobile pe numele pârâtei și nu ale plătitorului prețului imobilelor, vizează un alt raport juridic, nu acela de gratificare a pârâtei de către reclamant.

Reținând că nu a existat un raport contractual direct cu pârâta pentru această sumă de bani, respectiv că reclamantul nu a stabilit corect și complet cadrul procesual, pentru verificarea tuturor relațiilor juridice dintre părți și a dispozițiilor legale la încheierea contractelor de vânzare, instanța de apel a apreciat că, în mod corect a conchis instanța de fond că se impune respingerea acțiunii pentru această sumă.

Acesta fiind contextul procesual al litigiului dedus judecății, Înalta Curte apreciază că, prioritar, se impune a fi făcute câteva clarificări teoretice.

Potrivit art. 985 coroborat cu art. 1011 din C. civ., donația reprezintă un contract solemn, unilateral, cu titlu gratuit, prin care donatorul, cu intenția de a gratifica, transmite donatarului, unul sau mai multe drepturi, fără a obține în schimb vreun avantaj. În acest caz, forma autentică este necesară pentru formarea valabilă a acordului de voință.

Ca varietate a contractelor cu titlu gratuit, contractul de donație presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său.

Caracterul gratuit al donației constă în aceea că donatarul acceptă să dobândească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor respective. Micșorarea patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea patrimoniului donatarului, are drept cauză intenția liberală sau animus donandi, caracteristică donației ca specie de liberalitate.

Astfel, donația presupune existența a două elemente: un element material, obiectiv - diminuarea patrimoniului dispunătorului și mărirea corelativă a patrimoniului gratificatului, și un element subiectiv, intențional - intenția liberală - animus donandi, respectiv, motivele determinante ale actului: intenția liberală și interesul.

În plus, caracterul translativ de proprietate este de natura, iar nu de esența contractului de donație, aceasta putând avea ca obiect nu doar un drept de proprietate, ci și un drept de creanță.

Fiind un contract, acordul de voințe al părților constituie temeiul juridic al transferării dreptului din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, în timp ce tradițiunea (care conferă valoare și efecte juridice concursului de voințe, cea care creează donația și naște operațiunea de transmitere a dreptului donat) reprezintă exteriorizarea acordului intervenit între părțile donației.

În același timp, așa cum s-a cristalizat în practică, noțiunea de "tradițiune" a bunului nu presupune neapărat o deplasare fizică a bunului, sau o preluare din mâna donatorului, în cazul donației având ca obiect o sumă de bani, tradițiunea putând fi realizată prin predarea acesteia - direct sau prin virament -pe seama donatarului. În acest sens, în jurisprudența fostului Tribunalul Suprem s-a statuat, că donația "poate avea ca obiect și sume de bani, iar pentru transferul de proprietate nu este neapărată nevoie de predarea ei efectivă în mâna donatarului, ci, ea poate fi înmânată de donator, direct vânzătorului, pe seama cumpărătorului donatar" (decizia nr. 774/09.04.1988 a Tribunalului Suprem, secția civilă).

Deopotrivă se impune a fi menționat că, actualul C. civ., nu reglementează ipoteza în care o persoană pune la dispoziția cumpărătorului unui bun (respectiv procură acestuia), cu titlu gratuit, fondurile necesare pentru achitarea prețului unei vânzări, fără însă ca procuratorul de fonduri să aibă calitatea de cumpărător, prevederile art. 2.386 alin. (3) din C. civ., care fac trimitere la instituția procuratorului de fonduri având drept sferă de reglementare dreptul de ipotecă legală "pentru cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil asupra imobilului astfel dobândit, până la restituirea împrumutului".

O atare constatare nu exclude însă, în considerarea principiului libertății contractuale consacrat de art. 1169 din C. civ., posibilitatea ca procuratorul de fonduri să facă o liberalitate față de cumpărător, acesta având posibilitatea fie de a încheia cu cumpărătorul un contract de împrumut prin care pune la dispoziție prețul bunului cumpărat, în sensul art. 2386 din C. civ. (contract în care procuratorul de fonduri are calitatea de împrumutător, în vreme ce cumpărătorul are calitatea de împrumutat), fie un contract de donație (contract în care procuratorul de fonduri are calitatea de donator, în vreme ce cumpărătorul are calitatea de donatar), fie o altă convenție prin care să urmărească stingerea unei alte obligații.

În acest caz, prin voința părților, raporturile juridice care iau naștere între vânzător, cumpărător și cel care efectuează plata prețului bunului vândut, pot să fie concretizate fie în acte juridice separate - acte care deși se află în interdependență, dau naștere unor raporturi juridice distincte, autonome-, fie într-un singur act juridic cu caracter complex.

Altfel spus, simplul fapt că în cuprinsul contractului de vânzare nu există mențiuni cu privire la proveniența prețului sau că nu sunt întocmite două înscrisuri ad probaționem (unul care să justifice proveniența banilor ce constituie prețul și cel de vânzare), nu poate justifica, de plano, concluzia că în acest caz, nu ar lua naștere un raport juridic direct între cel care pretinde că a plătit prețul bunului cumpărat și cumpărător, ci numai cel probat de contractul de vânzare încheiat și care, în ipoteza analizată, îi vizează pe cumpărător și vânzător.

În ceea ce privește raportul juridic născut între cumpărătorul care dobândește bunul cumpărat și cel care efectuează plata prețului acestui bun, stabilirea intenției celui care procură fondurile necesare plății prețului vânzării și implicit a naturii juridice a depunerii în contul unui terț (vânzătorul bunului) a unei sume de bani, pe seama cumpărătorului, mai exact a scopului urmărit de către depunător se realizează în urma analizei probelor administrate.

În acest caz, cel care invocă încheierea unei donații trebuie să facă dovada că acea plată a fost facută cu intenția de gratificare.

Astfel, în funcție de voința reală a deponentului sumelor de bani pe seama cumpărătorului de la data efectuării acestei operațiuni, se poate determina natura actului juridic efectuat, fiind de observat, totodată, că atunci când plata prețului vânzării se face cu titlu de donație, obiectul donației îl constituie suma de bani pusă la dispoziție de către procuratorul de fonduri, iar nu dreptul de proprietate asupra bunului vândut, care este dobândit de către cumpărător, în temeiul contractului de vânzare.

Ipoteza încheierii între părțile litigante a unui contract de donație prin care este achitat prețul stipulat în contractul de vânzare cumpărare încheiat de donatar nu schimbă natura juridică contractului de donație, și nici nu îl plasează pe vânzătorul imobilului în categoria părților contractului de donație, câtă vreme acesta nu participă la încheierea acestui contract. Este firesc ca actul juridic în discuție, contractul de donație, să își păstreze această configurație, deoarece, ca în cazul tuturor actelor juridice, natura contractului nu poate fi stabilită decât prin intermediul manifestării de voință a părților convenției respective și conform celor stipulate de aceste părți la momentul perfectării sale.

Împrejurarea că bunul donat nu este predat direct donatarului, ci vânzătorului acestuia reprezintă un element exterior și ulterior perfectării acordului de voințe și care, în consecință, nu poate influența nici natura actului, nici conținutul acestuia și nici nu poate modifica părțile care și-au exprimat voința la încheierea contractului și care sunt donatorul și donatarul. Acest raționament specific analizării încheierii oricărui act juridic produce consecințe și în ceea ce privește părțile între care se poartă litigiul, de vreme ce disputa judiciară în cazul invocării nulității unui contract, are loc doar între părțile contractului, terții putând fi atrași în proces doar în condițiile stabilite de art. 59 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, pentru a opera considerațiile teoretice de mai sus în situația de față în condițiile în care reclamantul pretinde că a realizat o donație pârâtei, se impunea, prioritar, a se stabili, în concret, în considerarea prevederilor art. 479 din C. proc. civ., desigur cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin cererile de apel și prin întâmpinările formulate, pe baza analizei probelor administrate în condiții de contradictorialitate și publicitate, dacă a fost realizată o plată a prețului vânzării de către reclamant, în contul vânzătorilor, prin intermediul transferurilor bancare ce au constituit fundamentul criticilor apelantului reclamant, urmând ca, în cazul constatării caracterului real al acestor susțineri, să se procedeze la determinarea intenției și scopului urmărit de reclamant prin plata realizată, conform obligației impuse de art. 129 din C. proc. civ., în sarcina instanței de apel de a da o corectă calificare juridică aspectelor deduse judecății.

În speță, însă, procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluției de respingere a apelului declarat de apelantul reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel, spre deosebire de analiza realizată în privința apelului declarat de pârâtă, s-a limitat la a reține, în privința acestor pretenții, lipsa unui raport juridic direct între reclamant și pârâtă și caracterul incomplet al cadrului procesual, construcție juridică care, pe lângă faptul că nu a fost temeinic argumentată, nu este nici coerentă, în condițiile în care, premisa avută în vedere de către instanța devolutivă pare a fi aceea a existenței realității plății realizate de reclamant drept preț al vânzării încheiate de pârâtă.

Astfel, deși instanța de apel a recunoscut existența unei donații având ca obiect prețul/partea din preț a imobilelor dobândite în proprietate de pârâtă - constatând nulitatea absolută a donației având ca obiect sumele virate de reclamant în contul pârâtei și utilizate de aceasta pentru dobândirea acestor bunuri - silogismul judiciar expus în explicitarea soluției de respingere a apelului reclamantului, nu face decât să confirme că instanța de apel nu a dovedit consecvență în aplicarea propriului raționament, limitându-se la a prelua necritic considerentele primei instanțe, fără a răspunde printr-o construcție juridică proprie, care să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor reclamantului.

Or, în măsura în care o parte litigantă invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific, cerința motivării hotărârii judecătorești prezentând o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziției legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.

Ignorând considerentele sentinței apelate și plecând de la teza că reclamantul ar fi realizat total sau parțial plata prețului ambelor imobile dobândite de către pârâtă în proprietate, fără însă a substitui, sub acest aspect, motivarea primei instanțe, instanța de apel nu a justificat concluzia sa referitoare la lipsa unui raport juridic direct stabilit între reclamant și pârâtă și nici pe cea referitoare la caracterul incomplet al cadrului procesual sub aspect subiectiv, aceasta cu atât mai mult cu cât, nu s-a invocat de către părțile litigante și nici nu s-a reținut în considerente, faptul că, în contractele de vânzare/cesiune încheiate de pârâtă cu terții vânzători, ar exista inserată vreo mențiune referitoare la sursa din care a fost realizată plata prețului imobilelor de către pârâtă, respectiv că aceste convenții ar consacra existența unor obligații sau drepturi în sarcina reclamantului în raport cu părțile contractului de vânzare/cesiune.

Or, raportat la aceste circumstanțe factuale ale cauzei, instanța de apel nu putea ignora faptul că în prezenta pricină, disputa judiciară nu poartă asupra valabilității plații prețului vânzării/cesiunii, ci asupra valabilitații donației pretins realizate de către recurent prin tradițiunea unor sume de bani, prin transfer bancar.

Astfel, reclamantul urmărește, în speță, restituirea sumelor pretins donate, iar nu dobândirea proprietății asupra bunurilor cumpărate de către pârâtă, prin intermediul unui act juridic în care reclamantul nu are calitatea de parte (bunuri care, de altfel, nu s-au aflat niciodată în patrimoniul acestuia, pentru a putea fi transferate în patrimoniul pârâtei), respectiv că modalitatea de predare a obiectului donației, efectiv în contul donatarului sau direct vânzătorului, nu era de natură a influența însăși formarea acordului de voință specific donației.

O atare analiză s-ar fi impus mai ales în contextul în care, în speță, recurenta pârâtă susține, inclusiv în cererea sa de recurs că "pentru plata avansului de achiziție reclamantul în mod direct și societatea C. mi-au virat diverse sume de bani . . . . . . . . . .o parte din banii virați au fost folosiți pentru plata notarului, taxelor etc., iar suma rămasă a fost virată cu titlu de preț . . . . . . . . . .cea mai mare parte a prețului a fost virată de către reclamant direct în contul vânzătorului", respectiv că . . . . . . . . . ."În scopul achiziționării acestor imobile, subsemnata prin intermediul societății C. - pe care o dețin în mare parte, reclamantul fiind asociat minoritar - mi-am trimis în țară banii necesari, alături de reclamant care mi-a trimis diferența de bani necesară, bani folosiți pentru achiziționarea imobilelor".

De altfel, reținând caracterul incomplet al cadrului procesual, curtea de apel nu s-a preocupat să expliciteze, prin trimitere la normele procedurale sau de drept substanțial apreciate ca fiind incidente, acest raționament, de natură să configureze un litisconsorțiu pasiv obligatoriu, în sensul art. 59 C. proc. civ., cu consecința respingerii cererii în condițiile art. 78 alin. (2) din același cod, omițând, totodată, să aibă în vedere principiul relativității efectelor contractului, consacrat de prevederile art. 1280 din C. civ., potrivit cu care efectele obligatorii ale contractului privesc numai părțile contractante; nimeni nu poate fi obligat prin voința altor persoane, iar drepturile născute din contract aparțin și profită părților contractuale, care au calitate de titulare ale lor.

Concluzionând, se reține că, în apel, nu s-a realizat o analiză particulară a cauzei deduse judecății, în sensul că nu s-a analizat, în mod concret, natura raporturilor juridice existente între părtile litigante, derivate din pretinsa plată de către reclamant a prețului imobilelor dobândite în proprietate de pârâtă, în contul vânzătorului și nici nu s-a examinat incidența cauzei de nulitate a donației invocată de reclamant, deși aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific și explicit din partea instanței devolutive.

Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speță, raportat la cele anterior constatate, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ceea ce determină casarea parțială a hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 din C. proc. civ. și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului reclamantului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În acest context, Înalta Curte nu va proceda la verificarea pertinenței și concludenței probelor administrate în recurs, rămânând în sarcina instanței devolutive, ca în rejudecarea apelului declarat de reclamant să realizeze o atare evaluare.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă.

Examinând, în limitele în care a fost învestită, criticile de nelegalitate formulate de recurenta pârâtă, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit natura relațiilor personale și profesionale dintre aceasta și reclamant și prin raportare la această interpretare a făcut aplicarea greșită a prevederilor legii române privitoare la donație.

Astfel, plecând de la considerentele deciziei recurate prin care se reține că între părți "s-au derulat relații complexe, de la relații personale până la cele de afaceri", recurenta susține că, în ciuda probațiunii administrate, instanța de apel a ajuns să valideze raționamentul greșit al instanței de fond, care a reținut că reclamantul, fie personal, fie prin intermediul societății sale comerciale i-a donat sume de bani.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că aceasta conține o analiză efectivă a criticilor pe care acesta le-a susținut prin cererea sa de apel, instanța de apel făcând referiri concrete la actele procedurale îndeplinite de părți în derularea procesului, la argumentele părților, dar și la aspectele de fapt apreciate ca rezultând din probatoriul administrat în cauză.

În acest context, este necesar a fi reamintit că apelul reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se efectuează un control al legalității și temeiniciei judecății realizate de prima instanță, limitele acestui control fiind determinate de criticile care se regăsesc în cererile de apel care respectă condițiile legale de învestire a instanței. Aceste coordonate de judecată în calea de atac sunt impuse prin prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilește că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

În condițiile în care în considerentele deciziei recurate este explicitat raționamentul care a justificat însușirea de către instanța de apel a raționamentului primei instanțe în ceea ce privește natura juridică a transferurilor bancare făcute de reclamant în conturile pârâtei, faptul că instanța de apel a apreciat în același mod în care a făcut-o prima instanță situația de fapt și de drept din dosar, nu înseamnă că hotărârea este afectată de un viciu de nelegalitate în sensul celor invocate de recurenta pârâtă.

Deopotrivă, se observă că recurenta susține că aprecierea instanței de apel privitoare la donarea sumelor de bani ar fi contrazisă de probatiunea scrisă administrată la dosarul cauzei, respectiv că s-ar fi ignorat strânsa relație existentă între părți, respectiv dorința acestora de a derula împreună afaceri producătoare de profit, în România (în considerarea calității recurentei de cetățean român) și contextul care a justificat adoptarea acestei hotărâri-derularea de diverse operațiuni comerciale în întreaga lume (calitatea pârâtei de reprezentant al societăților C. și D. - societate deținută de reclamant și calitatea ambelor părți de deținători ai unor părți sociale ale C.) scop în care pârâta a acționat la momentul achiziționării unor imobile situate în Cluj și București, corespunzătoare folosinței dorite.

Înalta Curte constată, însă, că de vreme ce, în speță, stabilirea intenției de a dona, respectiv a scopului urmărit de titularul transferului bancar și a naturii juridice a actului de depunere a sumelor de bani în contul pârâtei depinde de probele administrate, aprecierea instanței de apel, contestată în recurs, prin argumentele evocate anterior, poartă asupra elementelor de fapt și nu asupra elementelor de drept, criticile recurentei anterior menționate tinzând la a aduce în discuție modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt, raportat la probele administrate, iar nu o ipoteză de aplicare greșită în cauză a prevederilor art. 985 din C. civ.

În consecință, Înalta Curte urmează a reține că aceste critici, care tind să conducă la reevaluarea elementelor de fapt, nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile și și-au format convingerea asupra temeiniciei cererii deduse judecății, neconstituindu-se în critici de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ.

Nu pot fi validate nici susținerile recurentei, care deși recunoaște neechivoc atât faptul transferului unor sume de bani realizat de către reclamant (alături de societatea C.), cât și utilizarea banilor astfel remiși pentru plata prețului imobilelo