ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2054/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 09 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. constatarea nulității absolute a actului de donație prin care reclamantul a transmis pârâtei suma de 63.000 euro (291.583 RON la cursul BNR de 4,6283 RON - 1 euro) pentru nerespectarea formei autentice prevăzute de art. 1011 alin. (1) din C. civ. și repunerea părților în situația anterioară, cu consecința restituirii de către pârâtă a sumei de 63.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința civilă nr. 37 S din 18 februarie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia civilă nr. 1260 AP din 01 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; a constatat nulitatea contractului de donație prin care reclamantul a transmis pârâtei suma de 63.000 euro, pentru nerespectarea formei autentice; a dispus repunerea părților în situația anterioară și, în consecință, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 63.000 euro, la cursul BNR din ziua plății; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 9782 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Brașov a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii apelului și păstrării sentinței primei instanțe ca fiind temeinică și legală. A susținut recurenta că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind invocate, în esență, următoarele critici: Sub un prim aspect, susținând că a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate într-un litigiu anterior purtat între părți, recurenta a arătat că, anterior demarării prezentului litigiu, reclamantul a formulat o altă cerere de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Brașov, prin care a solicitat restituirea împrumutului în cuantum de 63.000 euro și, în ipoteza în care se consideră că actul încheiat între părți nu reprezintă unul de împrumut, a solicitat să se constate că acesta este o donație nevalabilă întrucât nu a fost încheiat în formă autentică, ori un dar manual, de asemenea nevalabil, întrucât depășește cuantumul de 25.000 RON. Acțiunea reclamantului a fost respinsă prin sentința nr. 145/S/22.06.2018, definitivă, prin care instanța s-a pronunțat cu privire la aspecte reluate în litigiul pendinte. Or, a arătat recurenta, reclamantul a afirmat în cererea introductivă din cel de-al doilea proces că a remis sumele de bani având reprezentarea că sunt acordate sub formă de împrumut, astfel încât starea de fapt a intrat în autoritatea de lucru judecat. Potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, impunându-se a fi considerate ca având autoritate de lucru judecat și acele chestiuni care au format obiect al dezbaterilor juridice într-un proces anterior și care, fără să constituie motive explicite ale hotărârii, au fost soluționate implicit ca antecedente logice ale hotărârii judecătorești. Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că operațiunile succesive de transmitere a sumelor de bani au îmbrăcat forma darurilor manuale, având ca obiect bunuri mobile incorporale pentru care nu era necesară forma autentică, indiferent de cuantumul sumei. Aceasta întrucât, sumele de bani au reprezentat cadouri din partea reclamantului cu care a avut o relație de concubinaj în anul 2015, fiindu-i acordate pentru întreținerea personală, în condițiile în care acesta nu i-a mai permis să lucreze, astfel că în mod corect a reținut instanța de fond concluzia că nu s-a făcut dovada unei singure operațiuni juridice de transfer a proprietății sumelor de bani. În opinia recurentei, reclamantul nu putea solicita constatarea nulității absolute a actului de donație, în condițiile în care a arătat în chiar cererea introductivă că sumele de bani au fost acordate cu titlu de împrumut. Natura actului juridic nu poate fi una alternativă, întrucât părțile nu pot încheia un act juridic care să aibă, concomitent sau în subsidiar, naturi juridice diferite, situația actului în speță neaflându-se pe tărâmul conversiunii actelor juridice. A mai susținut recurenta că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 1011 alin. (1) - (4) din C. civ., întrucât darurile manuale sunt exceptate de la condiția formei autentice dacă valoarea lor nu depășește suma de 25.000 RON și au ca obiect bunuri corporale. Întrucât tradițiunea reală este un element esențial al darului manual, doar bunurile mobile corporale susceptibile de tradițiune pot forma obiectul darurilor manuale, nu și bunurile incorporale. Din perspectiva existenței materiale sau virtuale a bunurilor, dacă numerarul este un bun mobil corporal, întrucât are o existență materială tangibilă, moneda de cont, constând în disponibilitățile bănești aflate în conturi bancare, și moneda electronică, reprezentată de valorile monetare stocate pe suport electronic, sunt bunuri mobile incorporale, neavând o existență materială. Așa fiind, în opinia recurentei, bunurile mobile incorporale pot face obiectul darului manual indiferent de valoarea lor economică, în lipsa unor dispoziții speciale contrare, cum de altfel a reținut în mod corect și instanța de fond. Ca atare, instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material consacrate de art. 1011 alin. (2) din C. civ., considerând în mod eronat că între părți a intervenit un contract de donație, care nu a respectat forma autentică, și că ar fi existat o singură voință juridică a părților privind transferul sumelor de bani. Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că, și dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, decizia atacată este nelegală, deoarece acțiunea putea fi admisă doar în parte, numai în ce privește transferurile bancare care depășesc suma de 25.000 RON.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1260AP din 01 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 22 octombrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la pretinsa autoritate de lucru judecat, că sunt corecte statuările instanței de fond care a reținut cauza juridică diferită a cererilor, în sensul că, deși starea de fapt este una identică în ambele dosare, reclamantul și-a întemeiat pretenția de restituire a sumei în dosarul nr. x/2017 pe existența unui împrumut, iar în dosarul de față aceeași pretenție a fost întemeiată pe un dar manual (donație). Mai mult decât atât, intimatul a susținut că invocarea acestei excepții în actualul cadru procesual este inadmisibilă, deoarece nefiind declarat apel cu privire la respingerea excepției, statuările instanței de fond cu privire la acest aspect au dobândit caracter definitiv. Cu referire la susținerile recurentei cum că donația este una sub forma darului manual care are ca obiect bunuri mobile incorporale și, prin urmare, nu se circumscrie dispozițiilor art. 1011 alin. (4), intimatul a arătat că doctrina juridică și practica instanțelor sunt consecvente în a reține că: obiect al darului manual pot fi numai bunurile mobile corporale, susceptibile de a fi transmise prin tradițiune, astfel că, per a contrario, bunurile mobile incorporale nu pot forma obiectul darului manual; nu toate bunurile mobile corporale pot fi obiect al darului manual, ci numai acele bunuri care nu depășesc valoarea de 25.000 RON; dacă nu e caz de donații indirecte, deghizate sau daruri manuale, atunci forma autentică este necesară ad validitatem, sub sancțiunea nulității absolute. Prin prisma acestor aspecte, analizând dacă banii transferați prin ordin de plată bancar fac parte din categoria bunurilor corporale sau incorporale și dacă pot face obiectul darului manual, intimatul a arătat că, în prima ipoteză, în care s-ar aprecia că sumele au o existență incorporală, acestea nu pot forma obiectul darului manual și, nefiind nici donații indirecte sau deghizate, trebuie să îndeplinească ad validitatem condiția formei autentice cerută de art. 1011 alin. (1), sub sancțiunea nulității absolute, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor de bani. Pe de altă parte, în ipoteza în care sumele de bani sunt considerate bunuri mobile corporale, trebuie respectată condiția prevăzută la art. 1011 alin. (4) pentru a fi obiectul unui dar manual, respectiv aceea de a nu depăși valoarea de 25.000 RON, ceea ce nu a fost cazul în speță. Cu referire la ultima critică din recurs, intimatul s-a apărat susținând că toate transferurile bancare se circumscriu unei singure rezoluții juridice, chiar dacă au existat mai multe acte materiale. Prin urmare, obiectul operațiunii juridice analizată prin prisma contractului de donație se raportează la valoarea unitară de 63.000 euro, fiind corecte considerentele instanței de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Recursul pârâtei a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete formulate sunt subsumabile tezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 din același cod, în sensul în care recurenta a invocat, în esență, încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 145S/22.06.2018 a Tribunalului Brașov, secția I civilă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1011 din C. civ., în privința obiectului darului manual, materializat în cinci viramente bancare în valoare totală de 63.000 euro. Examinând primul motiv de recurs, reglementat de art. 488 pct. 7, prin care s-a susținut încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior evocate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor recurentei. Obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de instanțele de fond, îl constituie nulitatea absolută a donației cu care a fost gratificată pârâta, pentru lipsa formei autentice, și repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea către reclamant a sumei de 63.000 euro ce a făcut obiectul liberalității. Într-adevăr, între părțile în proces s-a purtat anterior un alt litigiu, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Brașov, secția I civilă, soluționat prin sentința civilă nr. 145S/22.06.2018, definitivă, prin care a fost respinsă acțiunea aceluiași reclamant privind obligarea pârâtei, recurenta B., să restituie împrumutul în sumă de 63.00 euro. Similar constatărilor instanțelor de fond și de apel, Înalta Curte are a observa temeiul juridic diferit al obligației de restituire a sumei de 63.000 euro, în sensul că, în vreme ce în primul proces, petitul s-a fundamentat pe un pretins împrumut nerestituit, în cel de-al doilea proces pretenția dedusă judecății s-a circumscris efectelor nulității donației, și anume efectului repunerii în situația anterioară prin restituirea sumei de 63.000 euro ce a făcut obiectul gratificării pârâtei. În alte cuvinte, cauza juridică a cererii de restituire a sumei de bani a fost afirmată diferit în cele două procese declanșate de reclamant, în sensul că același act juridic (materializat în cele cinci viramente bancare însumând valoarea totală de 63.000 euro) a fost calificat de reclamant, din perspectiva naturii juridice a actului, în sens de operațiune juridică (negotium), ca fiind un contract de împrumut și, ulterior, un contract de donație, încheiat cu nerespectarea formei autentice cerute ad validitatem de art. 1011 alin. (1) din C. civ. În accepțiunea pârâtei, natura juridică a actului a fost cea de contract de donație, în varietatea simplificată a darului manual, ce a avut ca obiect un bun mobil incorporal, exceptat de la plafonul valoric de 25.000 RON prevăzut de art. 1011 alin. (4). Contrar susținerilor recurentei, prin hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior (sentința civilă nr. 145S/2018) nu a fost tranșată definitiv chestiunea litigioasă a naturii juridice a convenției încheiate de părți, astfel încât să poată fi invocată, cu temei, o nesocotire a autorității de lucru judecat a ceea ce s-ar fi dezlegat deja în dosarul nr. x/2017, pe acest aspect. Aceasta întrucât, în motivarea sentinței enunțate anterior s-au reținut, din perspectiva considerentelor ce interesează criticile din prezentul recurs, următoarele: "Instanța urmează a înlătura susținerile reclamantului, făcute atât prin cererea introductivă cât și prin concluziile asupra fondului cauzei, în sensul că, în ipoteza în care actul încheiat între părți nu reprezintă unul de împrumut, atunci acesta este o donație nevalabilă, întrucât nu a fost încheiat în formă autentică, ori un dar manual, de asemenea nevalabil, întrucât depășește cuantumul de 25.000 RON, în ambele situații suma fiind supusă obligației de restituire, având în vedere că intenția părților nu se poate prezuma, ci trebuie dovedită, iar natura actului juridic nu poate fi una "alternativă", întrucât părțile nu pot încheia un act juridic care să aibă, concomitent sau în subsidiar, naturi juridice diferite, situația actului în speță neaflându-se pe tărâmul conversiunii actelor juridice. În același sens, instanța reține că natura actului juridic nu poate fi determinată prin excludere (în sensul că, dacă acesta nu este de o anumită natură, este în mod necesar de o altă natură), iar partea reclamantă este cea ținută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumei de bani și deci obligațiile care se nasc în sarcina părților. Tribunalul reține totodată că, în ipoteza în care suma de bani remisă pârâtei ar fi un cadou, așa cum susține aceasta, calea procedurală de urmat ar fi aceea a constatării nulității actului de donație pentru lipsa formei autentice, cu repunerea părților în situația anterioară, ceea ce în speță nu s-a solicitat, instanța fiind ținută de cauza juridică invocată de reclamant, respectiv aceea rezidând în actul de împrumut, act a cărui existență nu a fost dovedită, în sensul că nu este probată voința părților de a încheia un asemenea act, de esența căruia este obligația de restituire." Or, lecturarea considerentelor sus-redate permite a se observa, cu forța evidenței, că nu s-a tranșat nicidecum natura actului juridic în baza căruia a avut loc transferul sumei de bani de la reclamant la pârâta recurentă, astfel că aceasta din urmă nu poate opune în procesul pendinte o dezlegare favorabilă definitivă, în chestiunea litigioasă referitoare la titlul cu care s-a efectuat prestația supusă restituirii. De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacrând efectul pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului. În speță, însă, sus-redatele considerente ale hotărârii din litigiul anterior nu au, nici decisiv și nici decizoriu, funcțiunea lucrului judecat cu privire la natura actului juridic încheiat între părți (contract de împrumut/donație), aspect care reprezintă principala controversă în proces. Drept urmare, nu se poate susține, cu temei, o eventuală nesocotire a lucrului judecat anterior, criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs fiind vădit nefondate. Cât privește inadmisibilitatea acestui motiv de recurs, despre care intimatul a afirmat prin întâmpinare că a fost invocat omisso medio, Înalta Curte nu a putut primi apărarea intimatului întrucât, prin derogare de la dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat putea fi invocată de pârâtă în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs, potrivit art. 432 din același cod. În continuare, examinând criticile de nelegalitate încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, Înalta Curte reține cele ce succed: Contractul de donație este, fără îndoială, supus principiului solemnității, sancțiunea nerespectării formei autentice, cerută ad validitatem, fiind nulitatea absolută. Regula este consacrată de art. 1011 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care "Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute". Întrucât nerespectarea condiției de formă anterior evocată a constituit un aspect necontestat în proces, în mod corect instanța de apel a făcut aplicabilitatea regulii care sancționează lipsa unui atare element esențial al contractului solemn în discuție, constatând nulitatea contractului de donație, cu restabilirea situației anterioare. Construcția argumentativă propusă de recurentă este axată pe ipoteza darului manual, ca excepție de la principiul solemnității donației, consacrată de alin. (2) al art. 1011, potrivit cu care "Nu sunt supuse dispoziției alin. (1) donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manuale". Este locul a arăta că darul manual, ca formă simplificată de donație, este un contract real, deoarece la încheierea sa acordul de voință trebuie însoțit de "tradițiunea" (predarea, remiterea) bunului donat de la donator la donatar, predarea materială a bunului fiind de esența acestei varietăți de donație. În mod consecvent, în doctrina și jurisprudența dezvoltate pe marginea tradițiunii, ca cerință de valabilitate a acestui tip de donație, s-a admis că aceasta nu presupune neapărat o deplasare fizică a bunului, ci poate fi realizată și printr-o modalitate implicită, astfel că nu trebuie absolutizat sensul transmiterii de manu ad manu ("de la mână la mână"). Potrivit art. 1011 alin. (4) din C. civ. "Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 RON pot face obiectul unui dar manual, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului". Așadar, pot constitui obiect al darului manual numai bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 RON și susceptibile de remitere de manu ad manu, fiind asimilate acestora titlurile la purtător și biletele de bancă, întrucât încorporează valoarea creanței și pot fi transmise prin tradițiune. A contrario, bunurile mobile incorporale (ca și bunurile imobile, ori cele viitoare) nu pot face obiectul unui dar manual, întrucât nu sunt susceptibile de a fi transferate și dobândite printr-o predare și primire efectivă. Susținând că banii ce i-au fost transferați prin virament bancar reprezintă bunuri mobile incorporale, recurenta însăși plasează bunul cu care a fost gratificată, în afara domeniului de reglementare al obiectului darului manual, ceea ce echivalează cu inaplicabilitatea excepției de la cerința formei autentice. Distinct însă de acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a analizat și reținut instanța de apel categoria din care face parte bunul obiect al donației, aceea a mobilelor corporale, argumentând că recurgerea la procedee curente de transferare rapidă și în siguranță a banilor nu schimbă natura juridică a acestora, de bunuri mobile corporale, deoarece nu se produce, prin aceste procedee bancare, o dematerializare a banilor. În condițiile în care intenția de gratificare nu a fost contestată de recurentă ci, dimpotrivă, a fost consecvent susținută (aceasta afirmând că sumele de bani "au reprezentat cadouri" în considerarea relației de prietenie dintre părți), se poate reține că operațiunea de transmitere a banilor prin virament bancar reprezintă, neîndoielnic, o ipostază de dar manual, adaptată realităților socio-economice actuale, ce antrenează, pe cale de consecință, o anumită dematerializare a conceptului "tradițiunii" darului manual. Așadar, constituind un bun mobil corporal care, prin ipoteză, intră în sfera obiectului darului manual și, ca atare, nu este supus exigenței formei solemne, Înalta Curte reține că sumele de bani transferate recurentei trebuie să respecte condiția plafonului valoric legal de 25.000 RON, prevăzut de art. 1011 alin. (4) . Susținerea, în sens contrar, din cuprinsul motivelor de recurs, potrivit cu care nu este incident vreun prag valoric de natura celui reținut de instanța de apel, apare lipsită de fundament juridic și nesocotește regulile de interpretare gramaticală, logică și sistematică a normei juridice precitate. Drept urmare, instanța de apel a realizat o aplicare corectă a prevederilor art. 1011 alin. (1), (2) și (4) din C. civ. atunci când a reținut incidența sancțiunii nulității actului juridic încheiat între părți, întrucât, pe de o parte, în ipoteza donației propriu-zise, nulitatea era atrasă de lipsa formei autentice cerute ad validitatem, iar, pe de altă parte, ipoteza darului manual, ca varietate a donației, nesupusă cerinței formei solemne, era exclusă tocmai ca urmare a faptului că suma de bani a depășit plafonul valoric legal de 25.000 RON. Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că cele cinci viramente bancare au reprezentat tot atâtea daruri manuale, înțelese ca acte juridice distincte, între ele fiind incluse și două care au avut ca obiect sume de bani sub pragul valoric de 25.000 RON, deci valabile. Aceasta întrucât, situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza probelor dosarului și care nu mai poate fi reevaluată în cadrul prezentului control de legalitate permis instanței de recurs, relevă că suma totală de 63.000 euro a fost transmisă în perioada 27 august - 21 octombrie 2015, prin cinci viramente bancare, pentru valori cuprinse între 3.000 euro minim și 20.000 euro maxim, în considerarea relației de prietenie a părților. Ca atare, pe baza acestor împrejurări de fapt, este corectă deducția instanței de apel referitoare la existența unei singure voințe juridice a părților, și anume aceea ca reclamantul să o gratifice pe pârâtă cu suma de 63.000 euro. Manifestarea de voință neechivocă a părților a fost evidențiată de intervalul de timp scurt în care s-au efectuat operațiunile bancare (mai puțin de două luni) și de utilizarea aceleiași modalități practice de transmitere a banilor. Astfel fiind, Înalta Curte reține că în mod legal a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului logico-juridic, asupra existenței unui singur act juridic, în sens de operațiune juridică, negotium, concretizat în cinci acte materiale succesive de virament bancar. Prin urmare, sunt nefondate și criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU ACESTE MOTIVE,