ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 615/2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele aspecte relevante:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la 22 noiembrie 2019, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B și C, să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 527/11.04.2017 și să se dispună efectuarea mențiunilor în cartea funciară.

La 26 martie 2020, pârâtul C a formulat cerere reconvențională, care a fost anulată, ca timbrată, în ședința din 27 mai 2021.

La 5 iunie 2020, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a lui D și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

La 28 iunie 2021, reclamanta a depus cerere adițională, prin care a solicitat revocarea donației pentru ingratitudine. În ședința publică din 26 ianuarie 2022, s-a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a modifica cererea, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4688 din 27 mai 2021, Judecătoria Sectorului 1 a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 17 octombrie 2022, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului C cheltuieli de judecată în cuantum de 17.449,80 lei.

Împotriva acestei sentințe civile, la 16 martie 2023, a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat desființarea sentinței și, în urma evocării fondului, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1686A din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul, a respins cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată și a obligat-o pe aceasta să achite intimatului-pârât C suma de 11.788,74 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, la 3 octombrie 2024, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederând următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și limitele învestirii, atunci când a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, care nu face obiectul judecății.

De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, nepunând în discuția părților interpretarea acestui contract. De altfel, instanța de apel a interpretat, în mod eronat, contractul de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, reținând că, în schimbul dreptului de uzufruct viager, s-a stabilit plata de către pârât a unei rente viagere de 2.500 euro/lunar, în timp ce nuda proprietate a fost transmisă pârâtei cu titlu gratuit, cu toate că în contractul de rentă viageră s-a stipulat, în mod clar, că au calitatea de debirentieri ambii pârâți, nu doar uzufructuarul din contractul de donație.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel este parțial nemotivată și cuprinde considerente contractorii și străine de natura pricinii, sens în care a învederat următoarele argumente:

Decizia cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel reține, pe de o parte, existența unui contract de donație, iar, pe de altă parte, că reclamanta ar fi transferat nuda proprietate nepoatei sale cu titlu gratuit, intenționând să o gratifice, în timp ce soțului acesteia i-ar fi transmis dreptul de uzufruct viager, însă cu titlu oneros, contra unei rente viagere de 2.500 euro/lună. Instanța de apel a transformat parțial contractul de donație într-un contract cu titlu oneros, arătând că plata rentei viagere este stipulată în contractul de donație, cu toate că o astfel de clauză nu există în contract.

Deși argumentează că din clauzele contractului reiese, neechivoc, voința concordantă a părților și că în contractul de donație a fost prevăzută, suficient de clar, modalitatea în care se va transmite fiecare atribut al dreptului de proprietate, totuși instanța de apel ajunge să denatureze chiar și interpretarea literală a contractului, să îi adauge clauze fictive. Nicio clauză din contractul de donație nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu se face nicio referire la o contraprestație din partea donatarilor, nu se pune problema fixării unui preț de înstrăinare și nici măcar nu este indicată valoarea la care imobilul a fost evaluat de către părți.

Sunt contradictorii și acele considerente care vizează stabilirea cauzei ce a stat la baza intenției de a gratifica, din moment ce instanța de apel a arătat că aceasta constă în calitatea de fiu al nepoatei donatoarei, pentru ca ulterior să rețină că există doar probabilitatea ca legătura de rudenie dintre reclamantă și pârâtă să fi reprezentat motivul determinant.

Decizia cuprinde și considerente străine de natura pricinii, din moment ce instanța de apel a reținut că reclamanta a stipulat în contractul de donație plata unei rente viagere în cuantum de 2.500 euro, deși din probatoriul administrat rezultă că inițiativa încheierii contractului a aparținut pârâților.

Un alt motiv străin de natura pricinii privește analiza existenței cauzei contractului de donație, deși prin acțiune s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului pentru cauză ilicită și falsă, nu pentru lipsa cauzei.

Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la cauza ilicită a contractului de donație, deși acest motiv de nulitate absolută a fost invocat prin cererea de chemare în judecată și reiterat prin cererea de apel, motivând destul de lacunar că nu se poate reține lipsa cauzei contractului.

Recurenta-reclamantă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, sens în care a invocat următoarele:

Instanța de apel nu a procedat la o interpretare a voinței reale a părților contractante, în conformitate cu dispozițiile art. 1266 C. civ., ci s-a limitat la o verificare formală și literală a clauzelor contractului de donație.

Interpretarea restrictivă pe care a făcut-o instanța de apel cu privire la incidența prevederilor art. 1266 C. civ. este nelegală, având în vedere că acest text nu limitează aplicarea regulii de interpretare doar la situațiile în care există confuzii sau contradicții între clauzele unui contract, ci se aplică oricărei convenții, fapt ce reiese din coroborarea prevederilor art. 1266 cu cele ale art. 1268 și art. 1269 C. civ.

Prin refuzul instanței de apel de a face aplicarea dispozițiilor art. 1266 C. civ., s-a ajuns la nesocotirea voinței reale a părților, fiind ignorate probele privind discuțiile dintre părți cu privire la încheierea contractului, relațiile dintre acestea, comportamentul lor anterior și ulterior încheierii contractului și fiind omise precizările făcute de către părți în cursul judecății privind scopul care le-a determinat pe fiecare să semneze contractul.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, contractul de donație conține clauze contradictorii, în condițiile în care sarcina donației nu poate fi pusă în executare. Astfel, intimata-pârâtă are obligația de a dona nuda proprietate către fiul său, în termen de 36 luni de la data când va deveni major, „cu menținerea dreptului de uzufruct viager constituit în favoarea sa și în favoarea soțului său C asupra întregului imobil”. Or, dreptul de uzufruct nu poate fi menținut de către donatară, deoarece nu 1-a dobândit prin donație, ci a primit nuda proprietate, iar, prin transmiterea dreptului de uzufruct viager în patrimoniul donatarei în momentul executării sarcinii, donatarul și-ar pierde dreptul său de uzufruct viager. Ca atare, este greșită concluzia instanței de apel, în sensul că nu se impune interpretarea clauzelor contractului, întrucât acestea sunt suficient de clare.

Plecând de la declarațiile martorilor, instanța de apel a argumentat că donatoarea a urmărit să doneze imobilul nepoatei sale, voința reală fiind îndeplinită chiar dacă i-a transmis doar nuda proprietate, în timp ce dreptul de uzufruct viager a fost transmis soțului acesteia, punând semnul egalității între donația având ca obiect dreptul de proprietate și cea având ca obiect nuda proprietate și apreciind că voința donatoarei este aceeași în ambele cazuri.

În raport cu circumstanțele cauzei și mijloacele de probă administrate, se impune constatarea nulității absolute a contractului de donație, pentru vicierea consimțământului donatoarei, precum și pentru cauză ilicită, falsă.

La 13 decembrie 2024, intimatul-pârât C a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

La 1 ianuarie 2025, intimata-pârâtă B a depus note, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, se reține că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile interesate nu o pot critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în etapa procesuală a recursului se exercită doar un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite de către instanțele de fond, iar instanța de recurs judecă hotărârea, nu procesul, în sensul că verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea probelor este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Din moment ce nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, Înalta Curte nu poate analiza susținerile recurentei-reclamante care aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, constatând că acele critici care privesc modul în care instanța de apel a valorificat dovezile administrate, chiar dacă sunt invocate, în mod formal, în cadrul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se subsumează niciunuia dintre acestea.

Totodată, Înalta Curte nu poate analiza nici acele critici prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, contractul de donație autentificat sub nr. 527/11.04.2017 și contractul de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat sub nr. 528/11.04.2017, prin raportare la clauzele lor și la prevederile art. 1266 C. civ., întrucât actualul Cod de procedură civilă nu mai cuprinde un motiv similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza „când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Dat fiind contextul normativ actual, rezultă că sunt neavenite, în calea extraordinară a recursului, criticile privind interpretarea greșită a clauzelor unui contract, inclusiv prin raportare la dispozițiile Codului civil privind interpretarea convențiilor, întrucât acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de către legiuitor.

Ținând seama de limitele expuse anterior, Înalta Curte urmează a analiza în cauză doar acele critici de recurs care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, atunci când a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat sub nr. 528/11.04.2017, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, limitele învestirii, principiul aflării adevărului și principiul contradictorialității, întrucât, pe de o parte, acest contract nu a făcut obiectul judecății, iar, pe de altă parte, interpretarea sa nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Principiul disponibilității este consacrat la art. 9 C. proc. civ., alin. (2) prevăzând că „obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”. În ceea ce privește limitele învestirii, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stipulează că ,,judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”, o reglementare similară regăsindu-se și la art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la principiul contradictorialității, din perspectiva obligațiilor pe care le are instanța de judecată, la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. se prevede că “instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”, iar la alin. (6) al aceluiași articol se arată că “instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a încălcat aceste principii fundamentale ale procesului civil, din moment ce nu s-a pronunțat asupra altor motive și apărări decât cele invocate prin cererea de apel, prin întâmpinare și prin răspunsul la întâmpinare, pe care le-a pus în discuția părților cu ocazia dezbaterilor din ședința de la 5 decembrie 2023.

În urma lecturării considerentelor deciziei, se constată că instanța de apel nu a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, singurul considerent în care se face referire la acesta regăsindu-se la pagina 13 a deciziei, în cadrul căruia se reține că voința reală a recurentei-reclamante a fost de a dona imobilul, în structura prevăzută în contractul de donație (nuda proprietate nepoatei sale și dreptul de uzufruct soțului acesteia), neluând în considerare, drept element în determinarea voinței reale a părților contractante, stabilirea rentei viagere în cuantum de 2.500 euro, în schimbul transmiterii dreptului de uzufruct, ori instituirea sarcinii de a transmite nuda proprietate către fiul donatarilor.

Cu alte cuvinte, menținând considerentele sentinței apelate, prin care au fost înlăturate apărările intimatului-pârât privind legătura dintre contractul de donație și contractul de rentă viageră, instanța de apel a validat raționamentul logico-juridic al primei instanțe și a reținut că voința reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul respectiv, independent de existența contractului de rentă viageră, concluzie la care a ajuns în urma observării clauzelor contractului de donație și a coroborării mijloacelor de probă.

Contrar celor susținute prin memoriul de recurs, instanța de apel nu a procedat la interpretarea contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 528/11.04.2017, care nici nu a făcut obiectul judecății, ci a analizat și a înlăturat apărările intimatului-pârât din cadrul întâmpinării la cererea de apel, prin care s-a susținut existența unei operațiuni juridice complexe, în configurația căreia ar intra contractul de donație și contractul de rentă viageră.

Din moment ce instanța de apel s-a limitat la analiza motivelor de apel și a apărărilor formulate, pe care le-a pus în discuția părților cu ocazia dezbaterilor orale, nu se poate reține că ar fi încălcat limitele învestirii sau principiile disponibilității, contradictorialității și aflării adevărului, astfel că decizia recurată nu a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității.

Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii, precum și că este nemotivată sub aspectul cauzei ilicite a contractului de donație.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Obligația privind motivarea hotărârilor judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, a fost edictată de către legiuitor în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina c. României).

Lecturând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a respectat întocmai aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, acestea nefiind contradictorii și nici străine de natura pricinii.

Argumentând caracterul contradictoriu al unora dintre considerente, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că instanța de apel a reținut existența unui contract de donație, pe care însă ulterior l-a transformat parțial într-un contract cu titlu oneros, menționând că plata rentei viagere este stipulată în contractul de donație, iar, pe de altă parte, că, în ce privește cauza determinantă ce a stat la baza intenției de a gratifica, instanța de apel a reținut calitatea de fiu al nepoatei donatoarei, pentru ca ulterior să arate că există doar probabilitatea ca legătura de rudenie dintre donatoare și donatară/familia acesteia să fi reprezentat motivul determinant al intenției de a gratifica.

Contrar acestor susțineri, se constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea converg și susțin soluția de respingere a apelului, recurenta-reclamantă fiind cea care le-a înțeles în mod eronat.

Astfel, în ce privește primul aspect invocat de recurenta-reclamantă, se constată că, la pagina 13 a deciziei, instanța de apel a reținut următoarele:

„Nici din probatoriul administrat nu rezultă că ar fi trebuit ca instanța să procedeze la o altă interpretare a clauzelor contractului, atât timp cât și din declarațiile martorilor rezultă că reclamanta a urmărit să doneze imobilul nepoatei sale, B. Chiar dacă i-a transferat acesteia doar nuda proprietate și soțului ei dreptul de uzufruct, nu se poate considera că nu aceasta a fost voința reală a reclamantei, deoarece, în schimbul dreptului de uzufruct viager, a stipulat plata rentei viagere în cuantum de 2.500 euro lunar, în timp ce nuda proprietate a fost transmisă nepoatei sale, B, cu titlu gratuit și cu sarcina de a transmite nuda proprietate fiului său, D, la împlinirea vârstei de 18 ani. Având în vedere toate aceste aspecte, stabilite în mod expres prin clauzele contractului de donație, Curtea nu poate reține că reclamanta a avut o altă reprezentare a contractului pe care l-a încheiat ori că a urmărit o altă finalitate a acestuia.”

Se observă că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe și a reținut, la rândul său, că actul dedus judecății este un contract de donație, precum și că voința reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul (nuda proprietate către intimata-pârâtă și dreptul de uzufruct viager către intimatul-pârât), menținând considerentele primei instanțe, prin care au fost înlăturate apărările intimatului-pârât cu privire la voința reală a părților la încheierea contractului de donație, și reținând că elementele invocate de către acesta nu pot fi avute în vedere la determinarea cauzei contractului de donație.

Aceste considerente nu sunt contradictorii, din moment ce instanța de apel nu a schimbat natura actului juridic dedus judecății (contractul de donație autentificat sub nr. 527/11.04.2017) și a analizat, în continuare, temeinicia pretenției pornind de la calificarea convenției drept contract de donație. În consecință, nu sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nicio clauză din contractul de donație nu este specifică unui contract de vânzare-cumpărare, nu se face nicio referire la o contraprestație din partea donatarilor, nu se pune problema fixării unui preț de înstrăinare și nici măcar nu este indicată valoarea la care imobilul a fost evaluat de către părți.

Referitor la al doilea aspect invocat de către recurenta-reclamantă, se constată că, în cadrul celor două paragrafe indicate, au fost analizate motive distincte de nulitate a contractul de donație, ce au fost invocate prin acțiune.

Pe de o parte, la pagina 13 a deciziei, instanța de apel a analizat critica privind viciul de consimțământ al erorii asupra identității beneficiarului, reținând că „elementul determinant pentru încheierea contractului a fost calitatea minorului D de fiu al nepoatei B, calitate existentă la data încheierii contractului de donație, astfel că nu prezintă relevanță identitatea genetică în stabilirea erorii esențiale”.

Pe de altă parte, la a pagina 14 a deciziei, instanța a analizat critica vizând cauza contractului de donație, reținând că „nu se poate susține că părțile nu au avut reprezentarea motivului și a scopului pentru care au încheiat contractul, deoarece are la bază intenția donatorului de a gratifica, motivul determinant fiind probabil legătura de rudenie dintre părți, dintre reclamantă și pârâta B, respectiv dintre reclamantă și familia pârâtei”.

Fiind două chestiuni juridice diferite, și anume viciul de consimțământ al erorii și cauza contractului, nu se poate susține caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanța de apel le-a analizat separat.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a învederat că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, din moment ce s-a reținut că reclamanta este cea care a stipulat în contractul de donație plata rentei viagere de 2.500 euro, deși din probatoriul administrat rezultă că inițiativa încheierii contractului de donație a aparținut pârâților.

În legătură cu acest considerent, inserat la pagina 13 a deciziei, nu se poate reține că este străin de natura pricinii, întrucât, după cum s-a arătat deja, instanța de apel a înlăturat critica de apel vizând interpretarea formală, de către prima instanță, a contractului de donație, reținând că voința reală a recurentei-reclamante a fost aceea de a dona imobilul și neluând în considerare, drept element la determinarea voinței reale a părților, stabilirea rentei viagere în cuantum de 2.500 euro, în schimbul transmiterii dreptului de uzufruct. Pe de altă parte, este neavenită susținerea potrivit căreia din probatoriul administrat rezultă că inițiativa încheierii contractului a aparținut intimaților-pârâților, întrucât în recurs nu poate fi cenzurată situația de fapt.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că sunt străine de natura pricinii și acele considerente prin care se analizează existenței cauzei contractului de donație, deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului pentru cauză ilicită și falsă.

Nici aceste susțineri ale recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

Pe de o parte, în condițiile în care, prin cererea de apel, s-a invocat lipsa cauzei contractului de donație, în mod legal, instanța de apel a procedat la analiza criticilor respective, respectând limitele învestirii. Pe de altă parte, din ansamblul considerentelor deciziei recurate se reține că susținerile privind cauza ilicită a contractului de donație au fost analizate de instanța de apel.

În considerarea celor expuse, se reține că decizia recurată este motivată, iar considerentele acesteia nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii, astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1266 C. civ., atunci când nu a procedat la stabilirea voinței reale a părților contractante, limitându-se la o verificare formală și literală a clauzelor contractului de donație.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Conform art. 1266 C. civ.: „(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”

În esență, instanța de apel a reținut că interpretarea unui contract se face doar atunci când cuprinde anumite elemente contradictorii sau confuze, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât voința concordantă a părților rezultă, în mod direct și neechivoc, din chiar conținutul contractului de donație, iar simplul fapt că donatoarea nu mai dorește menținerea acestui contract nu poate obliga instanța să interpreteze contractul, cu ignorarea clauzelor sale neechivoce.

Criticând acest raționament, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare restrictivă cu privire la incidența prevederilor art. 1266 C. civ., susținând că acestea nu limitează aplicarea regulii de interpretare doar la situațiile în care există confuzii sau contradicții între clauzele unui contract, ci se aplică oricărei convenții, astfel că, prin refuzul instanței de apel de a le aplica, s-a ajuns la nesocotirea voinței reale a părților, fiind ignorate toate mijloacele de probă care atestă discuțiile dintre părți cu privire la încheierea contractului, relațiile dintre acestea, comportamentul lor anterior și ulterior încheierii contractului.

După cum s-a arătat deja, din moment ce actualul Cod de procedură civilă nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, sunt neavenite criticile de recurs prin care se învederează interpretarea greșită a clauzelor contractului de donație, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 1266 C. civ. Astfel de critici, chiar dacă au fost invocate, în mod formal, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se circumscriu însă acestui motiv de recurs, care are în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a unui contract.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a argumentat, la pct. III.3 și la pct. IV din memoriul de recurs, că se impune admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a contractului de donație, pentru vicierea consimțământului său, precum și pentru cauză ilicită, falsă. Or, aceste motive de nulitate au fost înlăturate de către instanța de apel în urma interpretării clauzelor contractului de donație, precum și a valorificării mijloacelor de probă administrate, operațiuni juridice care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material incidente în cauză (art. 1206 - 1208, art. 1214 și art. 1235 - 1239 C. civ.), ci este nemulțumită de maniera în care instanța a interpretat clauzele contractului de donație, susținând că nu a ținut seama de voința reală a părților și de scopul determinant la încheierea contractului, ignorând mijloacele de probă privind discuțiile dintre părți cu privire la încheierea contractului, relațiile dintre acestea, comportamentul lor anterior și ulterior încheierii contractului, critici care, după cum s-a arătat deja, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, precum și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, fiind partea care a pierdut procesul, va fi obligată să plătească intimatului-pârât C cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat. Însă, în cauză se impune a se face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că suma de 11.840,31 lei, solicitată de către intimatul-pârât, este disproporționată, în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, precum și cu activitatea prestată de către avocat în calea de atac a recursului (redactarea întâmpinării și asistența juridică a clientului la un singur termen de judecată).

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”.

Conform prevederilor art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011, onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, iar elementele care pot determina cuantumul acestuia sunt timpul și volumul de muncă; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; constrângerile de timp în care avocatul este obligat, de împrejurările cauzei, să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Având în vedere aceste criterii, se apreciază că, în prezenta cauză, este rezonabil ca recurenta-reclamantă să fie obligată la suportarea, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 5.000 lei din suma totală de 11.840,31 lei.

În consecință, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatului-pârât C suma de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1686A din 19 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A la plata sumei de 5.000 lei către intimatul-pârât C, reprezentând onorariu avocațial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2025.