ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1629/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secția Civilă la 25.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-l oblige la plata sumei de 25.595 RON, reprezentând indemnizație încasată necuvenit în perioada mai- decembrie 2016, a dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume până la restituirea efectivă, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâtul A. a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței și inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 29.06.2018, Judecătoria Oradea, secția Civilă a respins excepția necompetenței sale materiale și a calificat excepția inadmisibilității drept o apărare de fond, iar prin încheierea din 16.11.2018, a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Bihor.

După reluarea judecății, prin sentința civilă nr. 1064/06.03.2020, Judecătoria Oradea, secția Civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.595 RON, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data încasării fiecărei indemnizații până la restituirea efectivă, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.372,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 29.06.2018 și sentinței civile nr. 1064/06.03.2020, pârâtul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 983/A/25.11.2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins ca nefondat apelul și a luat act de declarația intimatei că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 205/2021-R/07.07.2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L., a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia civilă nr. 651/A/23.09.2021, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 95/2022-R/07.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și, rejudecând, a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii din 29.06.2018 și a sentinței civile nr. 1064/06.03.2020, pronunțate de Judecătoria Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, pe care le-a anulat în tot, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Oradea și a trimis cauza spre judecare în primă instanță Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă.

Rejudecând fondul cauzei, prin sentința nr. 196/LP/20.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul A., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L., a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 25.595 RON, reprezentând indemnizație încasată necuvenit pentru perioada mai- decembrie 2016, sumă la care se calculează dobânda legală penalizatoare de la data fiecărei încasări până la data restituirii efective și care va fi actualizată cu indicele de inflație, precum și suma de 1.372,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 184/2023-A/30.05.2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

După prezentarea considerentelor instanței de apel, recurentul a arătat că, deși aceasta a stabilit competența în primă instanță a Tribunalului Bihor prin prisma temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 144 din Legea nr. 31/1990, a omis să analizeze temeinicia și legalitatea acțiunii pe temeiul acestei norme de drept.

Astfel, a susținut că, potrivit art. 72, art. 73 alin. (1), art. 144

2

alin. (1), art. 153

8

alin. (3) raportat la art. 144

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, răspunderea administratorilor și membrilor consiliului de supraveghere față de societate este solidară, indiferent dacă lucrează împreună sau separat, întrucât administrează același patrimoniu, astfel că, fiind vorba de o răspundere societară, recuperarea prejudiciului se face în baza art. 155-155

1

din același act normativ, prin acțiune ce trebuie îndreptată împotriva organului de administrare, iar nu printr-o imputare directă.

A menționat că, în cauză, instanța de apel a ignorat aceste prevederi legale și a stabilit eronat incidența art. 1.447 alin. (1) C. civ. privind solidaritatea debitorilor, întrucât această normă de drept reglementează executarea obligațiilor solidare și, numai ulterior stabilirii răspunderii tuturor membrilor consiliului de administrație al intimatei, s-ar crea ipoteza aplicării acestui articol, precum și a dispozițiilor art. 1.453 și ale art. 1.456 C. civ.; însă, întrucât reclamanta a promovat o acțiune directă doar împotriva recurentului, acest demers judiciar este inadmisibil.

A susținut că, deși temeiul juridic al acțiunii reclamantei a fost art. 144 și urm. din Legea nr. 31/1990, instanța, fără a pune în discuția părților incidența dispozițiilor art. 1.447 C. civ., și-a argumentat soluția doar pe aceste norme legale din C. civ., astfel că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

A mai arătat că este nelegal argumentul curții de apel potrivit căruia, prin introducerea în proces a celorlalți administratori, instanța ar fi încălcat principiul disponibilității, deoarece chiar art. 78 alin. (2) C. proc. civ. obligă instanța să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane și, numai dacă părțile nu fac o solicitare în acest sens, acțiunea va fi respinsă fără a fi analizat fondul cauzei.

Autorul căii de atac a susținut că este nelegală statuarea instanței de apel privind greșita reținere de către instanța de fond a puterii de lucru judecat a sentinței nr. 283/CA/02.04.2019 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, deoarece acel litigiu a avut ca obiect anularea raportului Curții de Conturi prin care s-a stabilit că recurentul a încasat nelegal bani; însă, prin hotărârea respectivă nu s-a reținut și culpa sa exclusivă, astfel că doar în prezenta cauză se poate statua asupra gradului de vinovăție. A menționat că, prin această sentință, tribunalul a reținut că hotărârea consiliului de administrație din 26.04.2016, prin care s-a înființat un post de director în cadrul societății reclamante, a încălcat dispozițiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora aprobarea organigramei este atribuția consiliului județean, așadar a hotărât cu putere de lucru judecat încălcarea normelor legale de către întreg consiliul de administrație din care a făcut parte și recurentul.

În continuare, invocând prevederile art. 72, art. 144 alin. (4) și (5) și ale art. 148 alin. (1) și (5) din Legea nr. 31/1990, a subliniat că, pentru a se stabili dacă este exclusiv vinovat de producerea prejudiciului, era obligatoriu ca acțiunea să fie formulată în contradictoriu cu toți administratorii societății, iar instanța să administreze probele pe care recurentul le-a solicitat, din care ar fi rezultat că toți membrii consiliului de administrație cunoșteau existența conflictului de interese de la momentul votului, ipoteză în care erau obligați să comunice cenzorilor sau auditorului financiar această neregulă, în caz contrar răspunzând solidar pentru prejudiciu, chiar dacă indemnizația a fost încasată doar de recurent. În susținerea acestei critici, a invocat jurisprudența instanței supreme și dispozițiile art. 1.915 C. civ.

La 30.08.2023, intimata S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Disputa litigioasă din prezenta cauză poartă, în esență, asupra caracterului răspunderii materiale a recurentului, în calitate de membru al consiliului de administrație și director adjunct al intimatei S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L., cea din urmă funcție fiind înființată, iar ulterior ocupată de acesta, în temeiul a două hotărâri ale organului de conducere al societății intimate, din care recurentul a făcut parte la acel moment; autorul căii de atac a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea sa individuală pentru prejudiciul cauzat prin încasarea necuvenită a indemnizațiilor pentru îndeplinirea funcției de director adjunct, deoarece dispozițiile legale incidente stabilesc răspunderea solidară a membrilor consiliului de administrație care au votat respectivele măsuri.

Sub acest aspect, elementele de fapt, stabilite de instanțele devolutive pe baza probatoriului administrat, relevă împrejurarea că, prin Raportul de inspecție economico-fiscală nr. 1171/12.10.2017 și prin Dispoziția obligatorie nr. 1172/12.10.2017, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul de Inspecție Economico-Financiară - Compartimentul Bihor a constatat faptul că postul de director adjunct al intimatei S.C. PAZĂ ȘI PROTECȚIE BIHOR S.R.L. a fost nelegal înființat, astfel că indemnizația încasată de recurentul A. în perioada mai- decembrie 2016 este necuvenită, dispunând, în consecință, ca societatea să recupereze de la acesta suma netă încasată, în valoare de 25.595 RON.

Prin sentința nr. 283/CA/02.04.2019, definitivă prin nerecurare, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de prezentul recurent A., având ca obiect anularea actelor de control mai sus menționate, reținând că aprobarea organigramei era atributul exclusiv al consiliului județean, în calitate de asociat unic al societății intimate, că recurentul s-a aflat în conflict de interese când a votat și semnat hotărârile consiliului de administrație și că a ocupat nelegal o funcție inexistentă în organigramă, încasând necuvenit indemnizația aferentă.

În executarea măsurilor dispuse prin actele de control, titulara acțiunii a solicitat de la pârât plata sumei de 25.595 RON, iar în prezentul ciclu procesual, instanțele devolutive au reținut că acțiunea este admisibilă și nu trebuia îndreptată împotriva tuturor administratorilor, deoarece răspunderea pârâtului este personală, în temeiul art. 144

3

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, acesta fiind singurul beneficiar al indemnizației încasate, administrând, în consecință, pretențiile reclamantei.

În prezenta cale de atac, recurentul a imputat curții de apel încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, reținerea în considerentele deciziei atacate a unor motive străine de natura cauzei și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut încălcarea art. 78 alin. (2) din același cod și a puterii de lucru judecat a sentinței nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte urmează să înlăture, ca nefondate, criticile formulate de autorul căii de atac.

Astfel, în legătură cu pretinsa încălcare în cauză a art. 78 alin. (2) C. proc. civ., se constată că, soluționând cererea pârâtului de introducere în cauză a celorlalți administratori, formulată în temeiul răspunderii solidare a acestora, prin încheierea din 13.10.2022, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a stabilit că nu este posibilă introducerea în cauză a altor persoane, din oficiu, în temeiul acestei norme de drept, întrucât trasarea limitelor procesului este la latitudinea reclamantei, care a arătat că nu solicită modificarea cadrului procesual prestabilit.

În calea de atac a apelului, al cărei titular a fost, pârâtul nu a atacat și încheierea din 13.10.2022, ci numai sentința dată asupra fondului cauzei, și, deși nu a dezvoltat critici concrete privind soluția asupra chestiunii necesității introducerii în cauză a altor persoane, ci doar a amintit despre necesitatea acestei măsuri în contextul argumentului său privind inaplicabilitatea în cauză a art. 1.447 C. civ., instanța de apel a reținut că nu era necesară introducerea în cauză a celorlalți membri ai consiliului de administrație, iar dacă ar fi procedat în acest mod, prima instanță ar fi încălcat principiul disponibilității și limitele învestirii sale.

Din această perspectivă, Înalta Curte amintește că dispozițiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., având efect derogator de la principiul disponibilității părților, reglementează obligația instanței de a introduce în cauză alte persoane în cazurile expres prevăzute de lege și în procedura necontencioasă, iar alin. (2) al aceluiași articol reglementează obligația acesteia de a pune în discuție necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecății o impune, cu condiția ca părțile să formuleze o astfel de cerere, în caz contrar instanța urmând să respingă cererea fără a se pronunța pe fond. Așadar, în prima ipoteză, obligația instanței privește chiar măsura introducerii terților în proces, pe când în cea de-a doua ipoteză, legea conferă instanței doar prerogativa de a analiza raportul juridic dedus judecății și, atunci când constată că se impune participarea și a altor persoane la judecată, acesteia îi revine obligația de a cere opinia părților în acest sens, singurele în măsură să solicite introducerea în cauză a altor persoane.

În viziunea recurentului, această măsură era necesară întrucât o impunea regula răspunderii solidare a administratorilor.

Contrar opiniei recurentului, în cauză nu se regăsește ipoteza reglementată de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța - apreciind că nu se impune lărgirea cadrului procesual și nefiind ținută, în aplicarea acestei norme de drept, să introducă în cauză pe ceilalți administratori - a judecat cauza, potrivit normelor procesuale, în limitele trasate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Măsura instanței apare, de altfel, justificată în contextul în care organul de control a stabilit expres și neechivoc răspunderea exclusivă a pârâtului-recurent pentru prejudiciul cauzat reclamantei. Altfel spus, solidaritatea răspunderii administratorilor, deși reală, se oprește acolo unde și dacă se stabilește răspunderea exclusivă a unuia dintre aceștia.

Față de critica vizând încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că această hotărâre a confirmat legalitatea actelor administrative de control în temeiul cărora reclamanta a formulat prezenta acțiune, iar dezlegările pe care le cuprinde nu puteau fi ignorate de instanțele care au soluționat prezentul litigiu în etapele devolutive.

Recurentul a arătat că instanța de apel a reținut greșit puterea de lucru judecat, întrucât litigiul anterior și prezenta cauză au obiect diferit, iar în primul proces nu s-a stabilit expres vinovăția sa, căci acest aspect exceda limitelor învestirii instanței. De asemenea, a mai arătat că instanța de apel a reținut greșit că prima instanță a dat valoare puterii de lucru judecat a hotărârii instanței de contencios administrativ sub aspectul considerentelor vizând încălcarea prevederilor art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme prima instanță a reținut un alt aspect al puterii de lucru judecat, anume faptul că prin hotărârea consiliului de administrație al intimatei, din 26.04.2016, prin care s-a înființat postul de director adjunct, votată și de recurent, au fost încălcate dispozițiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora aprobarea organigramei este atribuția exclusivă a consiliului județean.

Sub acest aspect, analiza hotărârilor instanțelor devolutive relevă împrejurarea că prima instanță, în temeiul dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., a reținut situația de fapt stabilită cu putere de lucru judecat în considerentele sentinței nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, respectiv faptul că prin hotărârea din 26.04.2016, de înființare a unui post de director general adjunct în cadrul reclamantei, la adoptarea căreia a participat și pârâtul, consiliul de administrație a încălcat dispozițiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, care dau în atribuția consiliului județean aprobarea organigramei; curtea de apel a reținut împrejurarea că motivele din cererea de apel au fost invocate și în fața instanței de contencios administrativ și că, odată ce au fost analizate în mod definitiv, operează puterea de lucru judecat, pe care a reținut-o corect prima instanță; a mai notat că, sentința nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal nu a statuat asupra chestiunii răspunderii solidare a membrilor consiliului de administrație, care nici nu a fost reținută cu putere de lucru judecat, ci, această valoare a primit-o, în fața primei instanțe, numai statuarea vizând conflictul de interese în care s-a aflat recurentul la momentul la care a votat și semnat hotărârile consiliului de administrație privind înființarea postului de director adjunct și stabilirea remunerației.

În acest context, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțate, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Așadar, autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

Examinarea hotărârilor devolutive pronunțate în prezentul ciclu procesual, relevă faptul că, într-adevăr, curtea de apel a confirmat corecta incidență a chestiunii puterii de lucru judecat a sentinței nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal de către prima instanță, dar a reținut, în mod eronat, faptul că aceasta ar fi operat pe un alt aspect, diferit de cel avut în vedere de tribunal.

Această critică, deși fondată, nu poate imprima un viciu de nelegalitate hotărârii recurate, căci, fiind examinată în prezenta cale de atac, Înalta Curte statuează în sensul că ambele chestiuni reținute în considerentele hotărârilor instanțelor devolutive în actualul ciclu procesual - respectiv, împrejurarea că prin hotărârea consiliului de administrație al intimatei din 26.04.2016, prin care s-a înființat postul de director adjunct, votată și de recurent, au fost încălcate dispozițiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 care impun că aprobarea organigramei este atribuția exclusivă a consiliului județean și, respectiv, împrejurarea că recurentul s-a aflat în conflict de interese la momentul la care a votat și semnat hotărârile consiliului de administrație privind înființarea postului de director adjunct și stabilirea remunerației -, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fiind deopotrivă dezlegate prin hotărârea instanței de contencios administrativ.

Sub aspectul existenței unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorul căii de atac a arătat că soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii a fost rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 1.447 C. civ., care nu erau incidente în speță.

Față de aceste critici, Înalta Curte subliniază că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri, pentru ipoteza invocată de recurent, atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestei sintagme în conținutul legii relevă faptul că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.

În realitate, pentru situația în care în conținutul hotărârii partea identifică un raționament care nu are legătură cu cauza, art. 461 alin. (2) C. proc. civ. recunoaște posibilitatea exercitării unei căi de atac doar împotriva considerentelor, prin care să se solicite înlăturarea celor apreciate ca fiind eronate ori inutile, dar prin care să nu se urmărească reformarea dispozitivului.

Niciuna dintre aceste situații nu se regăsește însă în cauza de față, ci, sub pretextul motivelor străine, recurentul invocă un caz de aplicare greșită a legii unei situații de fapt care nu se circumscrie ipotezei reglementate de norma de drept invocată, împrejurare în care această critică va fi analizată în cadrul ultimului motiv de casare invocat de autorul căii de atac, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a art. 72, art. 73 alin. (1), art. 144

2

alin. (1), art. 153

8

alin. (3) raportat la art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, scopul acestuia fiind acela de a convinge instanța de recurs că, în cauză, este incidentă răspunderea solidară a tuturor membrilor consiliului de administrație al societății intimate.

Dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 stabilesc faptul că răspunderea administratorilor este reglementată de cele privitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege, iar prevederile art. 73 din același act normativ stabilesc care sunt situațiile în care administratorii răspund solidar.

Astfel, potrivit art. 144

2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și 73. Administratorii răspund față de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor".

Pe temeiul acestor dispoziții legale, recurentul a conchis că răspunderea administratorilor nu poate fi decât solidară și poate fi angajată numai prin procedura reglementată de art. 155-155

1

din Legea nr. 31/1990.

Contrar susținerilor acestuia, Înalta Curte reține că instanța de apel a realizat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe cu respectarea prevederilor legale anterior evocate, stabilindu-se în mod corect răspunderea personală a pârâtului, în temeiul unei acțiuni în pretenții, justificată de măsurile obligatorii dispuse de organele fiscale de control, ale căror acte au primit confirmarea de legalitate a instanței de contencios administrativ, prin respingerea acțiunii formulate de pârâtul-recurent A. având ca obiect anularea lor.

În acest sens, au fost avute în vedere nu numai normele de drept a căror aplicare a fost nefondat criticată de către recurent, ci și dispozițiile art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Administratorul care are într-o anumită operațiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societății trebuie să îi înștiințeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe cenzori sau auditori interni și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operațiune".

Înalta Curte reține că demersul judiciar al reclamantei nu se confundă cu o acțiunea clasică a societății împotriva administratorilor răspunzători solidar pentru nerespectarea obligațiilor legale, ci vizează aducerea la îndeplinire a măsurilor obligatorii dispuse prin actele organelor fiscale cu atribuții de control, prin care s-a stabilit expres persoana care a beneficiat de venituri necuvenite și de la care urmează a se face recuperarea sumelor respective. Totodată, răspunderea solidară a administratorilor nu exclude răspunderea personală a fiecăruia dintre aceștia în situația în care sunt întrunite cerințele art. 144

3

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum în cauza de față în care recurentul, care viza ocuparea postului de director adjunct, înființat prin hotărârea consiliului de administrație, nu a respectat interdicția de a nu lua parte la deliberările și votul privind înființarea acestuia și stabilirea remunerației aferente.

Pe de altă parte, în mod just solidaritatea nu a fost reținută ca fiind incidentă în ipoteza dedusă judecății, întrucât, chiar dacă hotărârea consiliului de administrație a condus la înființarea nelegală a postului ocupat de recurent, decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit a vizat strict persoana care le-a primit și s-a folosit de ele, împrejurare ce nu contravine principiul răspunderii solidare a administratorilor, care nu este unul absolut, și care nu operează atunci când deja s-a stabilit, pe cale prejudicială, răspunderea exclusivă a unuia dintre ei.

Așadar, deși este incontestabilă răspunderea solidară a administratorilor față de societate, acest principiu nu este de natură a exclude de plano regresul imediat împotriva celor care au cauzat realmente, de o manieră certă, prejudicierea interesului societar.

Cu privire la dispozițiile art. 153

8

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, invocate a fi fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel, Înalta Curte reține, în acord cu instanța devolutivă de control judiciar, că această normă de drept nu este aplicabilă speței, reglementând răspunderea membrilor consiliului de supraveghere.

Față de susținerile recurentului vizând greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 1.447 C. civ., ce reglementează drepturile creditorului în raport cu debitorii solidari, Înalta Curte constată că această normă de drept a fost reținută de prima instanță în considerentele hotărârii pentru a justifica posibilitatea creditorului de a cere plata de la oricare dintre debitorii solidari.

Prin motivele de apel, pârâtul A. a arătat că acest text de lege nu este incident în cauză, iar instanța de apel, examinând criticile sale, a reținut că nu ar fi susținut inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1.447 C. civ. și nici nu ar fi formulat critici asupra raționamentului primei instanțe întemeiat pe acest text de lege, ci motivele sale de apel au vizat incidența dispozițiilor Legii nr. 31/1990 cu privire la solidaritatea administratorilor, care ar conduce la inadmisibilitatea unei acțiuni formulate doar împotriva unui dintre administratori, iar nu împotriva tuturor.

Deși criticile recurentului sunt confirmate de cuprinsul hotărârilor instanțelor devolutive, în sensul că instanța de apel a reținut eronat împrejurarea că apelantul-pârât nu ar fi invocat inaplicabilitatea în cauză a art. 1.447 C. civ., Înalta Curte reține că, în prezenta cale de atac, acesta nu poate justifica o vătămare derivând din neanalizarea acestei critici de către instanța de apel, în condițiile în care instanța supremă, examinând incidența acestei norme de drept în cauză, statuează că ea nu este incidentă. Aceasta, deoarece, ipoteza reglementată de norma legală în discuție este aceea a debitorilor solidari având același creditor, când titularul creanței are dreptul de a cere plata oricăruia dintre debitori, fără ca vreunul să poată opune beneficiul de diviziune. În speță însă, singurul creditor al sumei de bani stabilite prin actele organelor fiscale de control este societatea intimată, iar unicul debitor al acesteia este pârâtul A..

Totodată, inaplicabilitatea art. 1.447 C. civ. în speță nu conferă argumentelor recurentului pe acest aspect aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii recurate, întrucât soluțiile de admitere a acțiunii reclamantei și de respingere a apelului pârâtului nu fost întemeiate pe aceste prevederi, ci chestiunea răspunderii solidare a administratorilor a fost dezlegată pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

O ultimă critică formulată de recurent vizează chestiunea vinovăției sale, acesta susținând că, pentru a se stabili cu certitudine răspunderea sa unică era necesar ca acțiunea să fie formulată în contradictoriu cu toți membrii consiliului de administrație și să se administreze probele pe care le-a solicitat, din care ar fi rezultat faptul că toți ceilalți cunoșteau situația sa de incompatibilitate și aveau obligația de a comunica cenzorilor sau auditorului financiar această neregulă.

În acest context, a invocat dispozițiile art. 144

2

alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă, având cunoștință de neregulile săvârșite de aceștia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar" și, În societățile care au mai mulți administratori răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administrație, împotrivirea lor și au încunoștințat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni și auditorul financiar".

Având în vedere considerentele deja prezentate, referitoare la caracterul personal și exclusiv al răspunderii ce incumbă recurentului, va fi înlăturată ca nefondată și critica vizând încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții, de altfel nereținute de curtea de apel în decizia recurată, dar invocate de titularul căii de atac cu scopul de a convinge instanța de recurs asupra faptului că răspunderea trebuie analizată în persoana tuturor membrilor consiliului de administrație, pe care-i consideră egal responsabili de hotărârile nelegale în baza cărora a încasat necuvenit indemnizația în discuție.

De asemenea, se cuvine reiterat faptul că nu era necesară stabilirea vinovăției recurentului în prezentul cadru procesual, având în vedere împrejurarea că îndeplinirea cumulativă a cerințelor angajării răspunderii civile a acestuia a fost confirmată prin sentința nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor și se opun, cu putere de lucru judecat, în prezentul litigiu; astfel, fapta ilicită de a încasa suma necuvenită, vinovăția rezultând din conflictul de interese în care s-a aflat, în cunoștință de cauză, la momentul votului, prejudiciul constând în suma de 25.595 RON, reprezentând contravaloarea salariului încasat nelegal, legătura de cauzalitate dintre hotărârea nelegală de înființare a postului de director, la adoptarea căreia a participat, cu consecința atribuirii și încasării remunerației aferente și paguba produsă patrimoniului societății intimate, au fost stabilite prin actele de control contestate de către pârâtul-recurent A., iar instanța de contencios administrativ a statuat asupra legalității acestora, respingându-i definitiv acțiunea.

Referitor la criticile circumscrise greșitei aplicări a dispozițiilor art. 148 alin. (1) și (5) din Legea nr. 31/1990, acestea nu vor fi analizate, având în vedere că ele au fost abrogate prin Legea nr. 441/2006, neregăsindu-se în fondul normativ activ la data nașterii raportului juridic litigios dintre părți.

Pe temeiul considerentelor reținute, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 184/2023-A/30.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.