ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2550/2023

Ședința publică din data de 12 mai 2023

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, în temeiul art. 192, art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ale art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1) și (3) și art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

(i) Anularea parțială a Deciziei nr. 620/20.12.2018, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus respingerea contestației administrative formulată de reclamantă în ceea ce privește suma totală de 18.866.573 RON;

(ii) Anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016, ambele emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, în ceea ce privește:

- suma de 5.229.948 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 3.848.680 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere) aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 6.495.233 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar;

- suma de 3.292.712 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere) aferente TVA stabilit suplimentar.

(iii) Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 71/CA din data de 17 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată.

I.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Soluția instanței de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii formulată de recurenta-reclamantă și, pe cale de consecință, a solicitat ca instanța de judecată să dispună:

- anularea parțială de Deciziei nr. 620/20.12.2018, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus respingerea contestației administrative formulată de recurenta-reclamantă în ceea ce privește suma totală de 18.866.573 RON;

- anularea parțială de Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/15.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016, ambele emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, în ceea ce privește:

- suma de 5.229.948 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 3.848.680 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere) aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar;

- suma de 6.495.233 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar;

- suma de 3.292.712 RON, reprezentând accesorii (dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere) aferente TVA stabilit suplimentar.

- obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 3735 din 22 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 71/CA din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăți

Împotriva Deciziei nr. 3735 din 22 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat, în esență, că din decizia pronunțată în recurs reiese că, în ceea ce privește dispozițiile de drept unional, instanța de recurs a avut în vedere, cu excepția analizei privind înregistrarea cesiunii de creanță de la societatea B., doar jurisprudența CJUE în cauza C-430/19 privind imposibilitatea refuzului exercitării dreptului de deducere pe baza unei simple bănuieli de fraudă, aprecierea instanței fiind aceea că, în cauză, nu este vorba de simple bănuieli, ci de faptul că serviciile nu au fost prestate efectiv.

Or, anterior soluționării recursului, revizuenta a depus note de ședință, prin care a invocat în susținerea motivelor de recurs dreptul Uniunii Europene incident, o serie de hotărâri CJUE fiind depuse la dosarul cauzei, iar asupra acestor apărări, susținute, de altfel, și oral cu prilejul dezbaterilor, instanța nu s-a pronunțat, lăsând neanalizate dispoziții prioritare față de dreptul național, a căror interpretare ar fi trebuit să conducă la neaplicarea normelor interne în temeiul cărora recursul a fost respins.

Astfel, în ceea ce privește omisiunea analizării dreptului unional și jurisprudenței CJUE privind imposibilitatea refuzului exercitării dreptului de deducere a TVA pentru lipsa scopului economic al tranzacțiilor, în susținerea acestei teze au fost invocate în cursul procedurii judiciare norme de drept UE interpretate prin jurisprudența CJUE. În acest sens, societatea revizuentă a arătat prin notele scrise că elementele reținute ca suficiente pentru refuzul exercitării dreptului de deducere a TVA nu pot constitui temeiul unei astfel de soluții în raport de jurisprudența CJUE, obligatorie pentru autoritățile fiscale conform dispozițiilor art. 11 alin. (11) din Codul fiscal (în domeniul taxei pe valoarea adăugată și al accizelor autoritățile fiscale și alte autorități naționale trebuie să țină cont de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene).

Subliniază revizuenta că lipsa scopului economic - element reținut în considerentele instanței de recurs - nu echivalează cu o practică abuzivă. Situația de excepție este doar aceea în care tranzacțiile sunt, cumulativ, pur artificiale și realizate în scopul obținerii unui avantaj fiscal contrar obiectivelor Directivei TVA, elemente care nu au făcut obiectul analizei autorităților administrative sau instanței de judecată pe parcursul procedurii judiciare.

Revizuenta arată că instanța de recurs a omis să analizeze refuzul exercitării dreptului de deducere din perspectiva celor invocate, reținând în mai multe rânduri că lipsa scopului economic sau a justificării obiective a tranzacțiilor poate sta la baza refuzului deducerii TVA.

Or, în opinia revizuentei, se impunea aplicarea prioritară a normelor europene și a jurisprudenței CJUE aferente, în sensul constatării că actele administrative atacate și hotărârea fondului rețin lipsa scopului economic drept motiv al refuzului dreptului de deducere a TVA și nu analizează îndeplinirea condițiilor de fond pentru exercitarea dreptului de deducere, după cum nu analizează nici incidența singurei situații de excepție în care dreptul poate fi refuzat, respectiv aceea în care tranzacțiile sunt, cumulativ, pur artificiale și realizate în scopul obținerii unui avantaj fiscal contrar obiectivelor Directivei TVA. Pentru această ultimă ipoteză, nu a fost analizată nici "excepția la excepție", respectiv situația în care, deși tranzacțiile ar fi fictive, riscul de pierderi fiscale a fost eliminat, așa încât deducerea poate fi refuzată doar în cazul în care ar fi regularizată taxa colectată.

Subliniază revizuenta că analiza situației de excepție în lumina jurisprudenței CJUE invocate, prin notele scrise și oral, ar fi condus la constatarea nelegalității actelor administrative din perspectiva TVA, taxă indirectă reglementată la nivelul Uniunii Europene.

În ceea ce privește omisiunea analizării condițiilor impuse de dreptul UE pentru înlăturarea deducerii TVA în cazul tranzacțiilor artificiale, revizuenta reiterează considerentele expuse în notele scrise formulate în cauză, arătând, în esență, că refuzul dreptului de deducere a fost motivat exclusiv prin raportare la argumente precum cele evidențiate în jurisprudența citată vizând lipsa unui scop economic, iar avantajul fiscal contrar obiectivelor Directivei nu a fost precizat, neputându-se prezuma sau reține că exercitarea dreptului de deducere ar reprezenta per se un astfel de avantaj, câtă vreme este asociat unei datorii fiscale plătite la societățile furnizoare, aflate în relații de afiliere.

Revizuenta arată că CJUE a stabilit că, atunci când riscul de pierdere fiscală e eliminat complet, administrațiile fiscale trebuie să asigure neutralitatea taxei, adică să permită deducerea TVA, astfel că, per a contrario, în situația în care dreptul național nu permite rectificarea datoriei fiscale reprezentând TVA colectată atunci când a fost eliminat riscul de pierderi fiscale, dreptul Uniunii Europene se opune unei reglementări naționale care exclude deducerea taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferente unor operațiuni fictive, obligând totodată persoanele care menționează TVA-ul pe o factură să achite această taxă, inclusiv pentru o operațiune fictivă.

Precizează revizuenta că, în cauza de față, situația este exact una în care a fost refuzată exercitarea dreptului de deducere a TVA, dar se menține obligația de plată a TVA colectat la societățile afiliate, în lipsa oricărui risc de pierdere fiscală, dreptul național neprevăzând niciun mecanism prin care taxa datorată să poată fi regularizată, iar, în ceea ce privește riscul de pierderi fiscale, tot jurisprudența CJUE confirmă că acesta este inexistent într-o situație precum cea de față.

Mai arată revizuenta că situația de fapt reținută de către instanța de fond și instanța de recurs este neschimbată, iar prin prezenta cerere de revizuire nu se repune în discuție starea de fapt, nu se critică modul de interpretare a unor probe și nu se critică aspecte care, din perspectiva dreptului UE, au fost deja tranșate de către instanța de recurs.

Prin urmare, nici pe parcursul procedurilor administrative și judiciare și, cu atât mai puțin, prin prezenta cerere de revizuire, nu se invocă fapte relevante noi sau alte motive de fapt care să tindă la schimbarea soluției pronunțate în cauză, ci criticile în revizuire sunt limitate la neanalizarea de către instanța de recurs a normelor de drept UE și a hotărârilor CJUE, invocate în cauză.

Subliniază revizuenta că normele de drept substanțial european invocate sunt aplicabile în cauză și erau în vigoare la data nașterii/modificării/stingerii raportului juridic dedus judecății, precum și faptul că dreptul UE are supremație absolută în fața dreptului intern, iar această supremație trebuie să fie luată în considerare de instanțele naționale în deciziile lor.

Pentru argumentele expuse, revizuenta solicită admiterea cererii de revizuire și schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii recursului formulat de societate.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

IV.1. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o consecință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, așadar, răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor membre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securității juridice, a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Așadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea și aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să țină seama de jurisprudența obligatorie a instanței supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În consecință, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existența unei incompatibilități între raționamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită și necesitatea preeminenței dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituției României, preeminență raportată atât la conținutul tratatelor și al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât și la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Noțiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" și "implementare a dreptului UE" au un înțeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudență a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situația juridică din litigiu și dreptul european. Apropierea situației de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudența CJUE.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că revizuenta susține, prin argumentele invocate, cel puțin parțial, că instanța de recurs ar fi pronunțat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății.

Or, în cauza de față, revizuenta este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispozițiilor legale incidente speței, instanța de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de față, a apreciat că soluția de la fondul pricinii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză și, în consecință, a respins cererea de recurs, respingând, în integralitate criticile recurentei.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta invocă aceleași motive și dispoziții legale care au fost analizate de către instanța de recurs.

Or, contrar celor afirmate de revizuentă, atât instanța de fond, respectiv Curtea de Apel Constanta, cât și instanța de recurs, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, au avut în vedere jurisprudența CJUE în domeniul de referință și au decis că actele administrativ-fiscale atacate sunt temeinice, legale și în concordanță cu normele unionale, iar sumele stabilite suplimentar în sarcina reclamantei sunt reale.

Aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele ale Uniunii Europene.

În cauza de față, revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul european și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuentei nu s-au încadrat în cerințele acestui caz special de revizuire, dreptul european nefiind antamat prin cererea de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de fond, respectiv de instanța de recurs.

Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

IV.2. Temeiul legal al soluției adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3735 din data de 22 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2023.