ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 358/2022

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 358/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 150 din 16 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. de art. 26 C. pen. din 1968 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a CCR, s-a încetat procesul penal pornit față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 111 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumelor de 661.613 RON și 1.175.879 RON, dobândite ca urmare a săvârșirii celor două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prev. art. 26 C. pen. din 1968, raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., cu aplic. art. 249 alin. (1) C. proc. pen., s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 913/P/2016 din 16.09.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, cu privire la bunurile imobile aflate în proprietatea inculpatului B. și a persoanei interesate C., până la concurența sumelor asupra cărora s-a dispus confiscarea.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin decizia penală nr. 1151/A din 7 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 150 din 16 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2020, s-a desființat, în parte, hotărârea penală apelată, iar în rejudecare:

S-a stabilit că legea penală mai favorabilă inculpaților este C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia CCR nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022).

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influentă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 20.06.2012).

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 30.06.2012-18.09.2012).

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prev. art. 48 C. pen., raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 30.05.2012-13.12.2012).

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 03.07.2012 - 21.12.2012).

În baza art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-au confiscat de la inculpatul B. sumele de 661.613 RON și 1.175.879 RON, dobândite ca urmare a săvârșirii infracțiunilor de complicitate la trafic de influență.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

Instanța de apel a menținut soluția de încetare a procesului penal dispusă față de inculpați în fond (care a făcut obiectul criticii în apelul Ministerului Public), modificând doar încadrarea juridică dată faptelor, prin raportarea acesteia la legea penală mai favorabilă inculpaților, reținută ca fiind noul C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 71/2022).

În acest sens, a reținut că, prin Decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a statuat că soluția legislativă care prevedea întreruperea prescripției prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din data de 9 iunie 2022, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, arătând, în considerentele acesteia (par. 73), că, în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, 25 iunie 2018, și data intrării în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma respectivă, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale (fapt realizat prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din data de 30 mai 2022), fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, conform pct. 1 din dispozitivul acesteia, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale, prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 C. pen.

În raport cu deciziile anterior citate, dar având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din data de 20 mai 2014), prin care s-a statuat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de apel a constatat că, în mod global, legea penală mai favorabilă inculpaților este C. pen. în reglementarea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (când a intrat în vigoare O.U.G. nr. .71/2022), perioadă în care nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabil astfel numai termenul de prescripție generală.

În acest context, reținând că încadrarea juridică a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților este, conform legii penale mai favorabile: trafic de influentă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. (fapta din 20.06.2012 - A.), complicitate la trafic de influență, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. (fapta din perioada 30.06.2012 - 18.09.2012 - B.), complicitate la trafic de influență, prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. (fapta din perioada 30.05.2012 - 13.12.2012 - B.), spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. (fapta din perioada 03.07.2012 - 21.12.2012 - B.), sancționate cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (infracțiunea de trafic de influență) și de la 3 la 10 ani (infracțiunea de spălare de bani), instanța de apel a constatat că termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile sus-menționate, prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, s-au împlinit la datele de 19.06.2020 (trafic de influență - A.), 17.09.2020 (complicitate la trafic de influență - B.), 12.12.2020 (complicitate la trafic de influență - B.), 20.12.2020 (spălare de bani - B.).

Împotriva deciziei penale nr. 1151/A din 7 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală a formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În motivarea căii de atac, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut, în esență, că instanța de apel, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

În acest sens, a arătat că, în opoziție cu reținerile instanței de apel, în cauza Taricco, C.J.U.E. a autorizat instanțele să aplice dreptul național care ar contraveni dreptului Uniunii, dacă ar fi vorba despre principiul legalității incriminării și pedepsei, însă în sensul în care Curtea l-a interpretat, potrivit art. 49 din Cartă, respectiv că acesta vizează doar imposibilitatea de a sancționa un comportament care, la data săvârșirii, nu era prevăzut de normele penale naționale sau posibilitatea de a-1 sancționa mai grav, printr-o pedepsire mai aspră, prin norme de drept penal material mai severe decât cele în vigoare la momentul comportamentului infracțional imputat persoanei acuzate. Or, în speță, nu este vorba despre aplicarea principiului legalității incriminării și pedepsei sau de o nesocotire a acestui principiu, astfel cum este consacrat prin art. 49 din Cartă și interpretat de C.J.U.E.

Totodată, instanța de apel a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prin Decizia CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare și fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale, instanța de contencios constituțional a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

În consecință, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunile ce fac obiectul cauzei sunt dintre cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european cu privire la prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 297/2018 a CCR (doctrina actului clar).

Astfel, prin decizia anterior menționată s-a constatat că "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională". În cuprinsul motivării, în ultimul paragraf (34), CCR a apreciat că soluția legislativă prevăzută de C. pen. din 1968, care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripție prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispozițiilor Constituției. Decizia nr. 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, respectiv de la data de 25 iunie 2018. De altfel, în jurisprudența sa constantă, CCR a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor.

Ulterior acestei decizii, practica instanțelor de judecată a cunoscut mai multe abordări în privința efectelor Deciziei nr. 297/2018, motiv pentru care unele instanțe au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 475 C. proc. pen., interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în lumina deciziei CCR Prin Decizia nr. 5/2019 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Î.C.C.J. a respins, ca inadmisibile, solicitările de interpretare formulate de instanțele de judecată, apreciind că acestea îi depășesc competențele, solicitându-se în fapt o interpretare a deciziei sus-menționate a CCR

În continuare, atât în practica judiciară, cât și în doctrina de specialitate, o opinie a devenit majoritară, aproape unanim acceptată, în sensul aplicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR ca o decizie interpretativă al cărei efect principal era obligarea organelor judiciare să-și adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată de instanța de contencios constituțional normei de drept [art. 155 alin. (1) C. pen..], respectiv cea cuprinsă în paragraful 34 al deciziei. Aplicând această interpretare, instanțele de judecată au considerat ca acte întrerupătoare ale cursului termenului general de prescripție toate actele ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului (acestea fiind calitățile analoage celor prevăzute de C. pen. din 1968, respectiv învinuit sau inculpat).

La data de 26 mai 2022, CCR s-a pronunțat din nou cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., prin Decizia nr. 358/2022, care a devenit obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României nr. 565 din 9 iunie 2022. Prin această decizie, CCR a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.. În esență, în cuprinsul motivării, CCR explică natura juridică a deciziei sale anterioare (nr. 297/2018), susținând că aceasta nu era una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituționalitate care, odată cu declararea neconstituțională a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. CCR a mai arătat că inacțiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia și să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripție, fapt care ar fi generat o nouă situație lipsită de claritate și imposibilitate de aplicare a dispozițiilor de referință, după publicarea Deciziei 297/2018. Concluzionând, CCR a stabilit că "în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației penale nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (paragraful 73).

Ca urmare a constatării expuse în paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022, în majoritatea dosarelor privind infracțiuni de corupție, fraudă în legătură cu fondurile europene sau T.V.A., inculpații au solicitat constatarea împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale, întrucât, în perioada cuprinsă între cele două hotărâri ale CCR, legea română nu ar fi prevăzut niciun caz de întrerupere a acestuia. Totodată, problema s-a ridicat și în cauzele soluționate definitiv, pe calea căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 30 mai 2022, a fost modificat art. 155 alin. (1) C. pen., stabilindu-se că acesta va avea următorul cuprins:

"Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 C. pen.

Parchetul a mai arătat că, raportat la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinse în paragrafele 181, 188 - 194 din hotărârea pronunțată în cauza Euro Box Promotion și alții (C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19), întrucât obiectul cauzei îl constituie infracțiuni de corupție, acestea intră sub incidența art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55), acte ale Uniunii aplicabile României în temeiul art. 2 din Tratatul de aderare și a art. 2 din Actul de aderare, începând cu 1 ianuarie 2007.

Or, în contextul prezentat se impune a se observa că, în mod greșit, Curtea de Apel București a apreciat că, în cazul inculpatului A., pentru care presupusa infracțiune de trafic de influență s-a săvârșit la data de 20.06.2012, iar ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale, care, în opinia acuzării, ar putea întrerupe prescripția răspunderii penale, este din 18.08.2020, a intervenit prescripția răspunderii penale. O astfel de concluzie este greșită, chiar aplicând teoria parchetului, deoarece nu ia în calcul Decretele Președintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020 și nr. 240/2020 din 14.04.2020, apreciindu-se că acestea nu au suspendat prescripția răspunderii penale, întrucât nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală, ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, față de calificarea dată acestora prin decizia Curții Constituționale nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, respectiv aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.

Or, contrar susținerilor Curții, parchetul apreciază că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, constituie cauze de suspendare a prescripției răspunderii penale în condițiile art. 156 din C. pen.

Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Or, față de considerentele Deciziei nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale, decretul Președintelui României nu se poate încadra în noțiunea de dispoziție legală, în sensul dispozițiilor art. 156 din C. pen.. Pe de altă parte, însă, starea de urgență instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 poate fi încadrată în noțiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale, care constituie o cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, în condițiile art. 156 C. pen., opinie consacrată jurisprudențial [dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 262/A/15 decembrie 2022 (pag. 10); dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia penală nr. 80/A/20.01.2023 (pag. 81); dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 5321 A/15.03.2023 (pag. 217-218)].

Or, în raport cu argumentele prezentate și în condițiile în care Curtea de Apel București a considerat că nu este necesară o sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauză, având în vedere doctrina actului clar, nu se impunea constatarea încetării procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalentă principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecților/inculpaților și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului european, să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii, care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Î.C.C.J. - d.p. nr. 41/7.04.2022, ds. x/2018).

De altfel, tot din jurisprudența C.J.U.E. reiese că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TUE, precum și obiectivele de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 - care se aplică în prezenta cauză, sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (paragraf 253 cauza Euro Box Promotin și alții). Curtea a arătat că, în exercitarea competenței sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, întindere care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii reținută de o instanță națională, care nu corespund interpretării Curții.

Potrivit Curții, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (paragraf 245-252 cauza Euro Box Promotion și alții).

Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudența sa, statuând explicit și categoric în Hotărârea pronunțată în cauza C-430/21 la 22.02.2022 că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 și cu art. 4 alin. (2) și (3) TUE, cu art. 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii. Or, în acest context, instanțelor naționale le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum și din Decizia 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (par 193-194 din decizie).

Constatarea contrarietății efectelor Deciziei nr. 358/2022 a CCR și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dispozițiile de drept ale Uniunii, ce instituie obligații formulate în termeni clari și preciși, care nu sunt însoțite de nicio condiție, este suficientă, prin ea însăși, pentru ca instanța să dea efect direct obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 și să lase neaplicată hotărârea instanței de contencios constituțional.

Așadar, aplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR creează un risc serios de impunitate în ceea ce privește pedepsirea infracțiunilor de corupție și a infracțiunilor de evaziune fiscală care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, jurisprudenta C.J.U.E. fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naționale în materie de prescripție izvorâte din această decizie.

În raport cu argumentele prezentate, concluzionând, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a solicitat admiterea recursului în casație și casarea deciziei penale recurate.

În susținerea cererii de recurs în casație, parchetul a depus: decizia penală nr. 262/A din 15 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2022; decizia penală nr. 80/A din 20 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018 și decizia penală nr. 532/A din 15 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2015.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv 7 decembrie 2023, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale valorificat de instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpaților A. și B., pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, subsecvent adoptării, de către Curtea Constituțională, a Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzațiile ce au făcut obiectul judecății au constat în aceea că:

La data de 20.06.2012, inculpatul A. a pretins reprezentantului D. SpA, E., indirect, prin intermediul inculpatului F., suma de 750.000 euro, promițându-i acestuia că datorită influenței pe care o au asupra decidenților din Ministerul Transporturilor și Compania Națională de Aeroporturi București S.A., influență rezultată din calitatea sa de secretar de stat în Ministerul Transporturilor și calitatea de consilier al ministrului transporturilor deținută de F., vor menține investiția la lucrările la Magistrala 4 de metrou pe lista de priorități a guvernului și că nu vor fi probleme cu finanțarea lucrărilor, pretindere ce a fost urmată de primirea, în perioada 03.07.2012 - 18.09.2012, de către inculpatul F., în contul societății G. S.R.L., a sumei de 4.152.541 RON, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

În perioada 30.06.2012 - 18.09.2012, cu intenție, inculpatul B. l-a ajutat pe F. să săvârșească infracțiunea de trafic de influență în varianta primirii de bani, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prevăzută de prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

În perioada 30.05.2012 - 13.12.2012, cu intenție, inculpatul B. l-a ajutat pe F. să săvârșească infracțiunea de trafic de influență în varianta primirii de bani, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prevăzută de prev. art. 48 C. pen. raportat la art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

În perioada 03.07.2012 - 21.12.2012, cunoscând că sumele de bani provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestora, inculpatul B. a dispus efectuarea a 58 operațiuni de transfer din contul societăților H. S.R.L., G. S.R.L. și I. S.R.L., faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Curtea de Apel București a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă în speță este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în respectiva perioadă, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, iar instituția prescripției speciale nu poate opera. Prin urmare, având în vedere data comiterii infracțiunilor sus-menționate, instanța de apel a constatat că termenele de prescripție a răspunderii penale pentru acestea, prev. de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, s-au împlinit la datele de 19.06.2020 (trafic de influență - A.), 17.09.2020 (complicitate la trafic de influență - B.), 12.12.2020 (complicitate la trafic de influență - B.) și 20.12.2020 (spălare de bani - B.).

Examinând critica formulată în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel București a valorificat, sub aspectul particular al infracțiunilor analizate, incidența prescripției generale a răspunderii penale ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, sancționate cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (infracțiunea de trafic de influență) și de la 3 la 10 ani (infracțiunea de spălare de bani) este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă de la 20 iunie 2012 (în cazul infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului A.); 18 septembrie 2012 (în cazul infracțiunii de complicitate la trafic de influență din perioada 30.06.2012-18.09.2012, imputată inculpatului B.); 13 decembrie 2012 (în cazul infracțiunii de complicitate la trafic de influență din perioada 30.05.2012-13.12.2012, imputată inculpatului B.) și 21 decembrie 2012 (în cazul infracțiunii de spălare de bani din perioada 03.07.2012-21.12.2012, imputată inculpatului B.).

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanțele de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, la datele de 19 iunie 2020 (trafic de influență - A.), 17 septembrie 2020 (complicitate la trafic de influență - B.), 12 decembrie 2020 (complicitate la trafic de influență - B.) și 20 decembrie 2020 (spălare de bani - B.), cursul prescripției nefiind suspendat, pe o durată de 60 de zile, în contextul adoptării stării de urgență, astfel cum susține parchetul, întrucât dispozițiile art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Președintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020), respectiv ale art. 64 alin. (5) din Anexa 1 la Decretul Președintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020), au exceptat infracțiunea de spălare a banilor (ce a făcut obiectul cercetării și în cauză) de la acest beneficiu.

În ceea ce privește neaplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiune invocată de Ministerul Public în considerarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte constată că, în raport de calificarea, în dreptul național, a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, în cauză este incident principiul legii penale mai favorabile, astfel cum este definit de dreptul intern, eventuala înlăturare a jurisprudenței obligatorii anterior menționate fiind contrară elementelor de interpretare oferite de instanța de contencios european.

În acest sens, relevant este paragraful 209 din decizia amintită, în cuprinsul căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea sa prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, raportat la considerentele regăsite în Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale și care au stat la baza sancționării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în speță este incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

În ceea ce privește hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin, Înalta Curte constată, prioritar, că invocarea acestei hotărâri preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor privind greșita aplicare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Cu privire la acest argument, Înalta Curte reamintește că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii unei cauze de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevăzând alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare sau contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive, atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen, potrivit cadrului normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate. Așadar, legalitatea soluției definitive de încetare a procesului penal din data de 7 iunie 2023 nu poate fi analizată în raport cu această decizie.

Dimpotrivă, la momentul soluționării definitive a litigiului de față, dată fiind calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial - chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin hotărârea prealabilă sus-menționată - era incident principiul aplicării legii penale mai favorabile, eventuala înlăturare a jurisprudenței naționale obligatorii sub acest aspect fiind contrară elementelor de interpretare existente, la acel moment, în jurisprudența pertinentă a Curții de Justiție, Marea Cameră, reflectată în Hotărârea din 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, și Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17.

În acest sens, Înalta Curte reiterează considerentele regăsite în paragraful 209 din Hotărârea Eurobox, la care s-a făcut trimitere în precedent, constatând că, în speță, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, Taricco 2, respectiv aceea în care neaplicarea normelor interne determina o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor.

De altfel, acest raționament a fost reluat de Curtea de Justiție și în considerentele Hotărârii Lin (punctele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Elementul de noutate în interpretarea dreptului Uniunii, regăsit în Hotărârea Lin (pct. 123), vizează problematica distinctă a aplicării, de către o instanță națională, a standardului național de protecție care repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituți