ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1045 din data de 30.09.2022, Tribunalul București, secția I Penală a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice, cerere formulată de inculpat, prin apărător.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și cu aplic. art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A. , pentru infracțiunea de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada 2006-2009).

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. și la art. 26 alin. (1) și următoarele din același cod, a dispus disjungerea acțiunii civile formulate în prezenta cauză de către partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în Nucurești, și a dispus înaintarea către Serviciul Registratură, în vederea formării unui nou dosar, prin xerocopierea integrală a dosarului și atașarea copiilor certificate pentru conformitate cu originalul, pentru continuarea judecății.

A constatat că, în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen., asupra măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanța nr. 197/P/2010 din data de 26.01.2016, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, se va pronunta instanta de judecata în dosarul disjuns.

Împotriva acestei decizii au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 265/A din 14.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1045 din data de 30.09.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că, de la data săvârșirii presupusei fapte reținută în sarcina inculpatului-31.12.2009, data săvârșirii ultimei acțiuni a infracțiunii continuate, a început să curgă termenul general de 10 ani al prescripției răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., care s-a împlinit în data de 30.12.2019, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.. Potrivit Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, Curtea a constatat că în această perioadă nu a existat niciun caz de întrerupere a prescripției generale pentru a opera prescripția specială, fiind golite de conținut prevederile art. 155 C. pen., întrucât legiuitorul nu a intervenit conform art. 147 alin. (1) din Constituție în termenul legal de 45 de zile pentru a pune în acord cu legislația penală dispozițiile obligatorii ale instanței de contencios constituțional.

Raportat la aspectele anterior menționate, Curtea a constatat că s-a împlinit termenul general (cu o durată de 10 ani) de prescripție a răspunderii penale, întrucât, ulterior datei de 31.12.2009 (când a fost presupus a fi comis ultimul act material de inculpat) și până la data de 30 decembrie 2019, când termenul respectiv era deja împlinit, nu a existat niciun act de întrerupere a cursului acelei prescripții.

Împotriva acestei decizii penale, a formulat cerere de recurs în casație, la data de 01.03.2023, Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin cererea de recurs în casație formulată, DNA a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., având în vedere că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, atâta vreme cât nu era împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale.

Prealabil, motivării incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a fost formulată o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării cu titlu preliminar asupra interpretării dispozițiilor art. 325 alin. (1) TFUE, Deciziei nr. 2006/928 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în temeiul art. 267 TFUE.

Având în vedere atât juridisprudența CJUE (cauzele Tarico I și II și Euro Box Promotion), dar și considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, s-a apreciat că se impune sesizarea CJUE cu patru întrebări preliminare (la termenul de dezbateri procurorul a arătat că renunță la cererea de sesizare a CJUE, având în vedere pronunțarea la data de 24 iulie 2023 a Hotărârii Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23).

În ceea ce privește dezvoltarea motivului de recurs în casație invocat, s-a considerat că instanța a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

În consecință, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, care înlătură noțiunea de instituție autonomă a prescripției din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.

S-a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpatului și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Având în vedere faptul că infracțiunile ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în perioada 2006-2009, în eventualitatea admiterii solicitării de trimitere a întrebărilor preliminare la C.J.U.E., s-a arătat că instanța nu se va mai putea pronunța până la soluționarea acestei sesizări.

Astfel, s-a apreciat că, pentru evitarea continuării curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, se impune suspendarea cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1

1

din C. proc. civ., până la pronunțarea Curții de Justiție a Comunităților Europene în urma sesizărilor Curții de Apel Brașov, secția Penală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27.04.2023, când s-a stabilit termen la data de 14 iunie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 14 iunie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A., cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 1.

A fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 27.09.2023, cu citarea intimatului inculpat A. și a intimatei părți civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

S-a dispus încunoștințarea apărătorului ales al intimatului inculpat despre termenul acordat.

La termenul de judecată din data de 22.11.2023, cauza a rămas în pronunțare.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală. Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile., scopul său fiind îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și de ICCJ. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Pentru a pronunța soluția recurată, instanța de apel a constatat, de la data săvârșirii presupusei infracțiuni de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1), lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă din perioada 2006-2009), reținută în sarcina inculpatului, respectiv 31.12.2009, data săvârșirii ultimei acțiuni a infracțiunii continuate, a început să curgă termenul general de 10 ani al prescripției răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., care s-a împlinit în data de 30.12.2019, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.. Potrivit Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, Curtea a constatat că în această perioadă nu a existat niciun caz de întrerupere a prescripției generale pentru a opera prescripția specială, fiind golite de conținut prevederile art. 155 C. pen., întrucât legiuitorul nu a intervenit conform art. 147 alin. (1) din Constituție în termenul legal de 45 de zile pentru a pune în acord cu legislația penală dispozițiile obligatorii ale instanței de contencios constituțional.

Raportat la aspectele anterior menționate, Curtea a constatat că s-a împlinit termenul general (cu o durată de 10 ani) de prescripție a răspunderii penale, întrucât, ulterior datei de 31.12.2009 (când a fost presupus a fi comis ultimul act material de inculpat) și până la data de 30 decembrie 2019, când termenul respectiv era deja împlinit, ca urmare a aplicării principiului legii penale mai favorabile, nu a existat niciun act de întrerupere a cursului acelei prescripții.

Examinând criticile formulate în recurs în casație, Înalta Curte constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, acestea au caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Curtea de Apel București a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum si a deciziei ICCJ nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aplicând normele de drept penal în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate situației factuale definitiv reținute în cauză.

Hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, pronunțată la data de 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, care a adus o inovație în materia calculului termenului de prescripție, este ulterioară rămânerii definitive a deciziei atacate în prezenta cauză.

Deși, aparent, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. permite o reconsiderare a interpretării aplicării dispozițiilor normative privind calculul termenului prescripției răspunderii penale în cauză, Înalta Curte consideră că acest caz de casare, ca și celelalte, trebuie interpretat stricto sensu, având în vedere faptul că recursul este în prezent o cale extraordinară de atac și nu ordinară, așa cu era până în 2014. Cazul de casare se referă la situația când "în mod greșit s-a dispus o soluție de încetare", ca atare când curtea de apel a pronunțat o soluție greșită în raport cu legislația și interpretările date acesteia la momentul respectiv, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 265/A din data de 14 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul-inculpat A..

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2023.