ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 08 aprilie 2025

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 549

1

C. proc. pen., a fost admisă contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 26.06.2024 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/2024, a fost desființată, în integralitate, încheierea penală contestată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii instituite prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x și, în consecință, au fost ridicate aceste măsuri.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut că prin încheierea din 26.06.2024 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 549

1

alin. (1) și (5) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost respinsă propunerea de confiscare specială formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, prin ordonanța din 20.07.2023, emisă în dosarul nr. x/2023, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 549

1

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparținând asociatului B..

Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că, la 10.04.2024, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, privind luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale conform ordonanței nr. 114/P/2023 din 20.07.2023, prin care s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I Penală cu propunere de confiscare specială a procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L., aparținând asociatului B. cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător prin ordonanța D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, emisă în 27.03.2023 în dosarul nr. x/2022.

Analizând cererea formulată, pe baza înscrisurilor din dosarul de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București a reținut următoarele:

În fapt, prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a corupției, între altele, s-a dispus clasarea cauzei privind pe B. sub aspectul săvârșirii complicității la infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin aceeași ordonanță s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.).

Ambele soluții de clasare au avut ca temei art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv lipsa prevederii faptei de legea penală.

Prin aceeași ordonanță, s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I Penală cu propunerea de confiscare specială a procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparținând asociatului B., cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asiguratoriu prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

În drept, s-a făcut referire la prevederile art. 549

1

alin. (1) C. proc. pen.

S-a reținut că sesizarea judecătorului de cameră preliminară, în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, a fost formulată după expirarea termenelor prevăzute de dispozițiile art. 549

1

alin. (1) C. proc. pen., respectiv după ce soluția de clasare dispusă prin ordonanță a rămas definitivă.

Analizând cererea de confiscare formulată în cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București a reținut că aceasta este neîntemeiată.

Întrucât prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a corupției s-a dispus clasarea cauzei atât in personam față de B., cât și in rem în ceea ce privește cesionarea procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B., motivat de lipsa prevederii faptelor respective în legea penală, atât timp cât fapta există, dar nu este prevăzută de legea penală, propunerea de confiscare a părților sociale de la B. nu este conformă art. 107 alin. (2) C. pen., deoarece acesta din urmă nu are calitatea de persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Contrar celor reținute de organul de cercetare penală prin ordonanța de clasare, s-a avut în vedere că încadrarea în ipoteza prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. nu poate fi disociată de art. 107 alin. (2) C. pen., care conține o dispoziție general aplicabilă în privința măsurilor de siguranță.

În plus, s-a mai reținut că deținerea unor părți sociale, per se, nu poate fi circumscrisă noțiunii de "bunuri destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală", întrucât o asemenea aptitudine trebuie să fie concretă, stabilită cu un grad ridicat de probabilitate, nefiind suficientă o simplă eventualitate a utilizării bunului în acest scop.

În cauză, după dispunerea soluției de clasare și expirarea duratei pentru care au fost încheiate contractele de închiriere a spațiilor comerciale, o asemenea aptitudine este echivocă, neavând un grad suficient de probabilitate pentru a justifica confiscarea bunurilor. În al doilea rând, în concepția C. pen. actual, obiectul confiscării speciale poate fi reprezentat de bunuri corporale, nefiind posibilă confiscarea unor părți sociale, care nu reprezintă decât diviziuni ale capitalului social al unei societăți comerciale, definiție rezultată din art. 11 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. În al treilea rând, orice societate comercială impune, ca și condiție de existență pe durata activității sale, un element intențional comun tuturor asociaților, desemnat doctrinar prin termenii "affectio societatis". În cazul confiscării unor părți sociale, Statul Român, ca nou titular al părților sociale va dobândi calitatea de asociat în societatea respectivă, numai în măsura în care există affectio societatis, respectiv intenția de a continua activitatea societății din partea fiecărui asociat. În lipsa unei asemenea intenții exteriorizate, societatea nu mai poate funcționa, fiind posibilă dizolvarea acesteia, la cererea oricăruia dintre asociați.

Constatându-se că nu mai există temeiul pentru care s-a impus luarea măsurii asigurătorii, în baza art. 549

1

alin. (5) lit. a) C. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparținând asociatului B..

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală la 30.12.2024.

Prin motivele de contestație, în esență, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a solicitat admiterea căii de atac, desființarea încheierii atacate, iar în rejudecare, în temeiul art. 549

1

alin. (1) și (5) lit. b) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., admiterea propunerii de confiscare specială, astfel cum a fost formulată prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 și implicit, menținerea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., aparținând asociatului B..

În cadrul motivelor de contestație formulate oral în fața instanței de control judiciar, în completare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii asigurătorii și se impune menținerea acesteia, având în vedere că din momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară, acestuia îi aparține atribuția de a dispune confiscarea în cauză, fiind cel care se va pronunța și cu privire la măsură asiguratorie.

În ipoteza în care se va constata că au încetat de drept măsurile asigurătorii, procurorul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 249 C. proc. pen., măsura fiind necesară pentru a se putea realiza confiscarea specială.

În drept, contestația s-a întemeiat pe dispozițiile art. 549

1

alin. (5) lit. b) din C. proc. pen. și a art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) din același cod.

În fața Curții de Apel București, la termenul din 18.02.2025, s-au formulat concluzii pe fondul contestației, cauza fiind repusă pe rol pentru a se discuta necesitatea verificării legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse în cauză.

La termenul din 18.03.2025, au avut loc dezbaterile asupra fondului contestației, dar și asupra aspectului dacă în această procedură se impune verificarea măsurilor asigurătorii, dacă da, de către ce organ judiciar, iar în ipoteza în care se impune verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii, având în vedere situația existentă în cauză, care ar fi consecința juridică.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu cererea formulată și argumentele invocate în susținerea acesteia, Curtea de Apel București a constatat următoarele:

În primul rând, s-a constatat că potrivit contractului de vânzare de părți sociale din 04.01.2023, încheiat de C., D., E. și F. S.R.L., pe de o parte și B., pe de altă parte, primii, în calitate de vânzători vând ultimului un număr de 200 de părți sociale, reprezentând 20% din capitalul social al A.. În cuprinsul contractului se menționează expres că părțile au încheiat anterior un antecontract de vânzare cumpărare, sub rezerva îndeplinirii condiției suspensive, conform celor prevăzute în antecontract. De asemenea, potrivit aceluiași contract de vânzare, părțile confirmă că până la data contractului (04.01.2023), condiția suspensivă, astfel cum a fost ea prevăzută în antecontract, a fost îndeplinită.

Acesta este actul oficial care reflectă manifestarea de voință a părților, pe baza căruia s-au realizat modificările la Registrul Comerțului, contractul fiind depus la solicitarea instanței de către apărătorul ales al intimatei A..

În aceste condiții, nu a fost primită susținerea primei instanțe în sensul că măsura de siguranță a confiscării speciale nu poate fi dispusă deoarece odată cu dispunerea soluției de clasare și expirarea duratei pentru care au fost încheiate contractele de închiriere a spațiilor comerciale, părțile sociale nu ar mai aparține lui B.. Or, contractul de vânzare de părți sociale depus chiar de A. nu face nicio referire la producerea efectelor vânzării de îndeplinirea vreunei condiții sau de împlinirea vreunui termen, nu stipulează că această vânzare ar fi valabilă doar pe perioada derulării contractului de închiriere a spațiilor comerciale din aeroportul Otopeni și nu stabilesc că B. urmează a primi dividende exclusiv prin raportare la veniturile obținute din respectivul contract de închiriere.

Împrejurarea că, în realitate, între părți ar fi existat o înțelegere în sensul menționat mai sus nu poate influența modalitatea de soluționare a cauzei, deoarece în cazul simulației față de terți produce efecte doar actul public, nu și actul secret. Chiar acceptând că trebuie avută în vedere înțelegerea dintre părți (astfel cum este reținută de prima instanță), acest aspect nu conduce la imposibilitatea confiscării, ci face ca măsura de siguranță să fie dispusă prin raportare la alte persoane (practic, părțile sociale, regăsindu-se în patrimoniul altor persoane, ar fi confiscate de la acestea - bineînțeles, dacă situația de fapt reținută de procuror este corectă și sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute de lege).

Referitor la cele reținute de prima instanță, în sensul că nu se poate dispune confiscarea specială a părților sociale ale unei societăți cu răspundere limitată, Curtea de Apel București a reținut că există o similitudine între bunurile care pot fi supuse măsurilor asigurătorii și cele care pot fi supuse executării silite (inclusiv pentru garantarea confiscării speciale), legiuitorul prevăzând expres excepțiile de la caracterul sesizabil al unui bun. Astfel de excepții se regăsesc în C. proc. pen. (bunurile care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public - art. 249 alin. (8) C. proc. pen.), C. proc. civ. (art. 727-729 C. proc. civ.) sau în alte legi speciale (de exemplu, contul de insolvență, potrivit art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014).

Or, în cazul părților sociale nu există o astfel de dispoziție în vreun act normativ. Într-adevăr, s-ar putea discuta dacă din punct de vedere legal obiectul confiscării în sine privește părțile sociale propriu-zise sau valoarea acestora. Astfel, potrivit art. 202 alin. (2)-(3) din Legea nr. 31/1990, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, transmiterea către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social. În cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil aprobat.

Prima instanță nu a făcut nicio analiză asupra prevederilor din actul constitutiv al A. S.R.L. În plus, chiar acceptând argumentul primei instanțe, voința celorlalți asociați nu poate paraliza o măsură de siguranță, impunându-se cel puțin confiscarea contravalorii părților sociale (bineînțeles, dacă celelalte condiții prevăzute de lege sunt îndeplinite). Prin respingerea propriu-zisă a cererii este eliminată posibilitatea confiscării inclusiv a oricărei sume de bani, concluzie care este în contradicție cu dispozițiile legale amintite.

În contextul în care în cauză se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru asigurarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil, prima instanță, în măsura în care va stabili o situație de fapt care permită luarea unei măsuri de siguranță, va examina în concret care ar trebui să fie obiectul confiscării.

Astfel, în cuprinsul situației de fapt reținută de procuror în cuprinsul ordonanței de clasare se arată că acel contract de vânzare de părți sociale este fictiv și că în realitate cele 20% din părțile sociale ale A. S.R.L. trecute pe numele inculpatului B. erau destinate a face obiectul unor infracțiuni de luare de mită și/sau trafic de influență.

S-a mai reținut de procuror că, în contextul expirării perioadei contractului privind spațiile comerciale, la nivelul asociaților S.C. A. S.R.L. au existat numeroase discuții în vederea prelungirii contractului cu CNAB, una dintre variantele menționate de asociații C. și E. fiind aceea de a ceda 20% din părțile sociale ale firmei, către persoane din mediul seviciilor secrete și din mediul politic, întrucât aceste persoane vor obține prelungirea contractului.

La începutul anului 2023, la inițiativa lui E., inculpatul B. a acceptat să devină asociat cu 20% din părțile sociale ale firmei S.C. A. S.R.L., acest transfer de părți sociale fiind reglementat de un document "shareholder agreement" în care se menționa că B. avea dreptul de a primi echivalentul a 20% din profitul obținut ca urmare a exploatării spațiilor comerciale ale CNAB și doar pe perioada de prelungire. S-a reținut de procuror că această transmitere este fictivă, prin intermediul ei urmând a fi mascate comiterea unor infracțiuni de corupție.

În acest sens, s-a reținut că se pune problema dacă în procedura prevăzută de art. 549

1

C. proc. pen. judecătorul de cameră preliminară este ținut de situația de fapt stabilită în cuprinsul ordonanței de clasare (rămasă definitivă) sau acesta este obligat, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil să stabilească el, cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale, situația de fapt și, subsecvent, să verifice dacă se poate dispune confiscarea specială.

S-a constatat că, independent de soluția dispusă în procedura plângerii împotriva soluției de clasare sau dacă aceasta a fost formulată și indiferent de stabilirea naturii măsurii drept punitivă sau preventivă, confiscarea specială a unui bun constituie, fără îndoială, o ingerință în dreptul unei persoane la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, motiv pentru care se impune a fi verificat dacă procedura în fața instanțelor a oferit acesteia o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cauza autorităților responsabile [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Agosi împotriva Regatului Unit din 24 octombrie 1986, paragraf 55].

În acest sens, s-a apreciat că se impune să se examineze dacă intimații au putut să ridice obiecțiile și să aducă probele pe care le-au considerat necesare pentru protejarea intereselor lor și dacă aceștia au fost implicați în procedura care a condus la stabilirea situației de fapt anterior menționate de către procuror, dacă au putut să își exercite dreptul la apărare, dacă au putut adresa întrebări martorilor și, în final, care a fost poziția lor procesuală.

Judecătorul de cameră preliminară trebuia să evalueze el însuși mijloacele de probă pentru a stabili proveniența licită sau ilicită a fondurilor confiscate. 02Evaluarea trebuie să fie una obiectivă și bazată pe mijloace de probă administrate în fața judecătorului (bineînțeles, în ipoteza în care persoanele cu privire la care confiscarea urmează a produce efecte contestă situația de fapt, iar pe parcursul urmăririi penale nu au fost implicate în vreun fel în desfășurarea procedurii și acestea nu au putut pune întrebări persoanelor audiate), care, în final decide asupra acestei măsuri. De altfel, rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut sesizarea altui judecător de cameră preliminară în vederea dispunerii confiscării speciale, după ce s-a dispus clasarea, vizează tocmai situația ca persoana care urmează să suporte diminuarea patrimoniului prin confiscare să beneficieze de toate garanțiile procesuale derivate din respectarea dreptului la un proces echitabil.

În cursul procedurii reglementate de art. 549

1

C. proc. pen. persoana față de care confiscarea specială urmează a produce efecte are dreptul de a-și prezenta apărarea, independent de răspunderea penală pentru infracțiunea pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

Instanța a apreciat că pronunțarea unei soluții prin luarea în considerare a situației de fapt stabilite de procuror nu ar afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului B.. Astfel, pe parcursul urmăririi penale acesta a cunoscut situația de fapt și, având calitatea de suspect și ulterior de inculpat a fost implicat în procedura judiciară și a avut posibilitatea de a solicita ca avocatul său să asiste la audierile persoanelor ascultate de organul de urmărire penală.

Situația este însă diferită în cazul celorlalți intimați. Procurorul a reținut că cei trei asociați ai societății A. au transferat 20% din părțile sociale către B. în mod fictiv, dividendele aferente acestor părți sociale urmând a fi date ulterior cu titlu de mită sau pentru traficarea influenței, ceea ce nu s-a mai întâmplat datorită intervenției organelor judiciare. Cu alte cuvinte, lor li se impută pregătirea unor infracțiuni de corupție, procurorul apreciind că se impune confiscarea celor 20% din părțile sociale deoarece reprezintă un bun folosit la săvârșirea unei infracțiuni. Situația de fapt a fost însă contestată de intimați.

Or, niciunul dintre cei trei asociați și nici firma în sine nu au fost implicați în procedura judiciară desfășurată, nu au putut adresa întrebări persoanelor audiate pentru a dovedi că acestea nu spun adevărul și nu au putut prezenta niciodată argumente în fața unui judecător care să vizeze realitatea celor reținute de procuror. Unei persoane nu i se poate confisca un bun pentru că a pregătit săvârșirea unei infracțiuni, fără ca ea să se poată apăra și să dovedească că acest lucru nu s-a întâmplat.

O procedură de confiscare a unui bun pornind de la situația de fapt stabilită de procuror, intimații putând formula exclusiv apărări cu privire la chestiuni de drept și fără a beneficia de mijloace procedurale apte să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt, este de natură a încălca dreptul la apărare a acestora.

S-a constatat că în fața primei instanțe nu a existat nicio cercetare judecătorească pentru stabilirea situației de fapt, deși intimații au contestat că vânzarea părților sociale s-a făcut în vederea săvârșirii vreunei infracțiuni. De asemenea, prima instanță a respins cererea procurorului, întemeindu-se exclusiv pe chestiuni de drept.

În aceste condiții, s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanță să lămurească efectiv, în urma administrării de probe, situația de fapt, în vederea respectării dreptului la apărare al intimaților.

Or, chiar dacă soluția primei instanțe este "în aparență" favorabilă persoanelor implicate, în esență ea nu poate fi cenzurată de instanța de control judiciar sub toate aspectele pe care le presupune această procedură. S-a avut în vedere că instanța de control judiciar nu poate analiza dacă dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. sunt compatibile cu soluția de clasare dispusă în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și cu art. 107 alin. (2) C. pen., dat fiind că fondul cauzei nu a fost analizat de prima instanță pentru a se putea concluziona că fapta de care a fost acuzat B. nu este prevăzută de legea penală. Subsecvent, dacă situația de fapt va fi cea reținută de procuror, se va analiza apărarea intimaților cu privire la posibilitatea dispunerii confiscării speciale în ipoteza în care nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, ci aceasta a rămas în stadiul actelor pregătitoare. În caz afirmativ, este necesar a se verifica dacă în cazul părților sociale se poate dispune confiscarea efectivă a acestora sau doar echivalentul. Totodată, având în vedere raportul dintre toate veniturile A. și cele obținute din contractul de închiriere a spațiilor comerciale din Aeroportul Otopeni (la dosarul instanței de control judiciar fiind depuse relații), este necesar a se examina incidența art. 112 alin. (2) C. pen. din perspectiva caracterului proporțional al măsurii.

Cu privire la măsurile asigurătorii, s-a reținut că, prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L.

Prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a corupției, între altele, s-a dispus clasarea cauzei privind pe B. sub aspectul complicității la infracțiunea dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin aceeași ordonanță s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.).

Ambele soluții de clasare au avut ca temei dispozțiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv lipsa prevederii faptei de legea penală.

Prin această din urmă ordonanță s-a dispus și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării speciale a procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L. Deși, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., procurorul era obligat să se pronunțe asupra ridicării sau menținerii măsurilor asigurătorii, acesta nu a dispus nimic cu privire la acest aspect. Solicitarea de confiscare specială a fost înaintată Tribunalului București la 10.04.2024. Totodată, până la momentul pronunțării încheierii primei instanțe, la 26.06.2024, nu a existat nicio dispoziție cu privire la măsurile asigurătorii luate în cauză. Așadar, timp de doi ani nu a existat o verificare propriu-zisă a legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii, dincolo de soluția de ridicare de la finalul judecății din primul ciclu procesual.

S-a reținut că, prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 283 din 31 octombrie 2017, denumit în continuare Regulamentul EPPO, publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la 28.02.2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, a fost modificată și completată, printre altele, fiind introdus art. 250

2

, în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător.

Legiuitorul a instituit în sarcina organelor judiciare obligația de verifica periodic legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii. Chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres, Curtea de Apel București a apreciat că verificarea este obligatorie inclusiv subsecvent unei soluții de clasare, până la soluționarea definitivă a plângerii împotriva acesteia. Ingerința suferită de o persoană în dreptul său de proprietate nu diferă după cum cauza este în faza de judecată sau bunurile sunt indisponibilizate pentru a se stabili dacă este necesară confiscarea specială conform art. 549

1

C. proc. pen. Nu există niciun raționament pentru care ar fi aplicabil un standard de protecție inferior. De altfel, realitatea dovedește că pot exista situații, precum cea din cauză, în care de la momentul clasării până la soluționarea procedurii prevăzute de conform art. 549

1

C. proc. pen. să treacă peste 1 an și jumătate. Lipsa unei activități concrete de verificare a legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii golește de conținut protecția pe care legiuitorul a urmărit să o asigure persoanelor ale căror bunuri sunt indisponibilizate. De altfel, în sensul necesității verificării legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii în cadrul acestor proceduri s-a pronunțat și doctrina.

S-a reținut că termenul de verificare ar trebui să fie cel de 6 luni, cauza neaflându-se în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată. Totuși, chiar acceptând că termenul ar fi de 1 an, s-a constatat că acesta nu a fost respectat.

Deși dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen. nu stabilesc în concret care este sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de 6 luni și de 1 an, s-a apreciat că singura soluție, în concordanță cu garanțiile instituite de legiuitor, este ca într-o astfel de ipoteză măsura asigurătorie să înceteze. În acest sens, s-a reținut că aceste termene sunt substanțiale, iar nerespectarea lor atrage de drept încetarea efectului măsurii conform art. 268 alin. (2) C. proc. pen.

În condițiile în care practica și doctrina sunt unanime în a considera că termenele de 30 de zile (în cazul arestării preventive și a arestului la domiciliu), respectiv 60 de zile (în cazul controlului judiciar și a controlului judiciar pe cauțiune) în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei măsurilor preventive și cel de 60 de zile în care instanța de judecată trebuie să verifice legalitatea și temeinicia măsurilor preventive sunt unele substanțiale, în mod evident și termenele pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii nu pot avea decât aceeași natură.

De altfel, împărțirea termenelor în imperative, de recomandare și dilatorii vizează (aspect acceptat în mod unanim în doctrină) exclusiv termenele procedurale. În sistemul de drept procesual penal român nu există termene substanțiale de recomandare, deoarece nerespectarea acestora produce un efect specific, respectiv încetarea efectului măsurii dispuse anterior.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune specifică ca în materia măsurilor preventive (unde este reglementată încetarea de drept) nu poate conduce la concluzia contrară, având în vedere specificul termenelor substanțiale.

De altfel, o controversă asemănătoare exista și în materia măsurilor preventive înainte de anul 2006. Astfel, existau opinii diferite cu privire la sancțiunea care intervenea în cazul în care instanța nu respecta termenul de 60 zile în care trebuia verificată legalitatea și temeinicia măsurilor preventive, deoarece nu exista nicio prevedere care să stabilească că acestea încetau de drept. Or, în condițiile în care prin decizia nr. 7/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în soluționarea unui recurs în interesul legii că nerespectarea termenului de verificare a legalității și temeiniciei măsurilor preventive atrage încetarea acestora (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, decizia nr. 7/2006 - legiuitorul a procedat două luni mai târziu la introducerea în mod expres a acestui caz de încetare de drept a măsurilor preventive prin Legea nr. 356/2006), nu există niciun motiv pentru care s-ar adopta o soluție diferită în cazul măsurilor asigurătorii.

S-a subliniat că dacă s-ar accepta raționamentul că nu poate interveni încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, deoarece legiuitorul nu prevede o sancțiune expresă în acest caz, ar însemna că din aceleași considerente și neverificarea măsurilor preventive ar trebui să nu conducă la încetarea de drept a acestora (deși în mod unanim se acceptă soluția contrară).

Totodată, s-a subliniat că nici în materia supravegherii tehnice legiuitorul nu prevede încetarea de drept la expirarea termenelor de 6 luni și 120 de zile prevăzute de art. 144 C. proc. pen. Cu toate acestea, nu se poate susține că este posibilă extinderea supravegherii dincolo de aceste termene maxime doar pentru că nu este reglementată încetarea de drept a supravegherii tehnice.

În același sens, legiuitorul nu prevede nicio sancțiune în cazul nerespectării termenului substanțial de 15 zile pentru care s-a emis mandatul de percheziție domiciliară. Cu toate acestea, s-a apreciat că din ansamblul reglementării rezultă că acesta nu mai poate fi folosit pentru a îngrădi dreptul la inviolabilitatea domiciliului.

Tot cu privire la natura termenului în care trebuie verificată legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, s-a arătat că este dificil de acceptat că, instituind la nivel legal acest termen maximal, legiuitorul ar fi urmărit ca el să fie doar unul de recomandare, iar depășirea lui să rămână fără nicio consecință în privința măsurii asigurătorii; nu este un simplu termen de dinamizare a procedurilor, ci unul care protejează drepturi substanțiale dintre cele fundamentale, așa încât protecția trebuie concretizată prin a considera că la expirarea acestei durate legale maxime, în lipsa unei dispoziții de menținere a măsurii, aceasta încetează de drept. Textul legal este însă, în mod evident, neconstituțional prin lipsa oricărei dispoziții privind consecința depășirii duratei maximale (Minuta întâlnirii de practică neunitară la nivel național - procurori, București, 27-28 mai 2021, www.x.ro p. 61-62). De altfel, în sensul încetării de drept a măsurilor asigurătorii în ipoteza nerespectării termenelor de 6 luni și 1 an s-a exprimat și o parte a doctrinei.

Chiar dacă practica majoritară a Înaltei Curți este în sensul considerării termenelor de 6 luni sau de 1 an ca fiind unele de recomandare, au existat și soluții în sensul consta­tării încetării de drept a măsurilor asigurătorii în cazul nerespectării acestor termene. Astfel, s-a reținut că dispozițiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen. arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 și urm. C. proc. pen. nu există o mențiune explicită de tipul "măsura asigurătorie se ia pe o durată de", din însăși obligația verificării sale "numai târziu de" reiese intenția clară legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menținută doar pentru un anumit termen limitat. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus și o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene de recomandare, atâta vreme cât dispozițiile legale în discuție regle­men­tează o obligație, iar nu doar o posibilitate. În consecință, depășirea termenului peremptoriu de un an prevăzut la art. 250

2

C. proc. pen., va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menținerea măsurii asigurătorii, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen iar, din punct de vedere substanțial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii (I.C.C.J., secția penală, decizia penală nr. 547/20.09.2022).

Având în vedere că de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în urmă cu aproximativ doi ani, nu a existat nicio dispoziție cu privire la acestea (exceptând ridicarea dispusă prin sentința contestată), s-a constatat că măsurile procesuale a căror analiză face obiectul verificării au încetat de drept.

Nu a fost primită solicitarea reprezentantului Ministerului Public în sensul luării măsurilor prin decizia pronunțată în cauză, solicitare prin care s-a făcut referire la decizia penală nr. 1258/22.06.2023 a Curții de Apel București, secția I penală. În cauza respectivă, măsurile asigurătorii au fost luate din nou după ce s-a constatat că au încetat de drept, în contextul intervenirii unui element de noutate, respectiv, condamnarea inculpatei și luarea unei măsuri de siguranță. Or, în prezentul cadru procesual nu există un astfel de element de noutate, nefiind dispusă confiscarea specială, ci trimiterea cauzei spre rejudecare.

Chiar în ipoteza în care soluția de încetare de drept a măsurilor asigurătorii ar rămâne definitivă, aceasta nu înseamnă că prezenta cerere rămâne fără obiect. Dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, confiscarea poate fi dispusă chiar dacă bunul nu este indisponibilizat. De altfel, înstrăinarea unui bun cu privire la care s-a formulat o cerere de confiscare specială poate ridica inclusiv problema răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz de încredere în frauda creditorilor. Totodată, după cum s-a arătat, este necesar a se examina dacă confiscarea ar trebui să vizeze contravaloarea părților sociale sau ar trebui dispusă în parte prin echivalent.

Împotriva dispoziției privind măsurile asigurătorii din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024 a declarat contestație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Prin motivele formulate, în esență, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a solicitat admiterea contestației, desființarea, în parte, a deciziei penale contestate și, în rejudecare, să se constate legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii și să se dispună menținerea acestora, apreciind că termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250

2

C. proc. pen. pentru verificarea măsurilor asigurătorii sunt unele de recomandare, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a învederat că procurorul de caz nu a verificat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, întrucât nu trecuse un termen de 6 luni de la momentul dispunerii măsurilor până la cel al emiterii ordonanței de clasare. Totodată, s-a arătat că, prin ordonanța de clasare, procurorul s-a pronunțat implicit în sensul menținerii măsurilor asigurătorii, din moment ce a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o propunere de confiscare specială.

Deopotrivă, s-a susținut că nici judecătorul de cameră preliminară de la instanța fond nu trebuia să verifice măsurile asigurătorii, având în vedere soluția dispusă, în baza art. 549

1

C. proc. pen., în sensul respingerii propunerii de confiscare specială și ridicării măsurilor asigurătorii. Nici în contestație nu trebuia să se verifice legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii, din moment ce Curtea de Apel București a desființat încheierea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind desființată, astfel, inclusiv dispoziția de ridicare a măsurilor asigurătorii.

S-a apreciat că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 241 C. proc. pen., întrucât nu poate fi aplicată o instituție de drept procesual penal de strictă interpretare în materia măsurilor asigurătorii, nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la termene.

Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere că, în cauză, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, astfel încât, dacă în urma rejudecării se va dispune confiscarea specială în folosul statului, este esențial ca bunurile să fie indisponibilizate pentru a putea fi pusă în executare măsura de siguranță.

S-a mai susținut că, în cadrul acestei proceduri speciale, nu se aplică prevederile art. 250

2

C. proc. pen., ci cele ale art. 549

1

alin.

(4) C. proc. pen., care prevăd că dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător. Așadar, nu se pune problema verificării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii asigurătorii, din moment ce procurorul a sesizat instanța cu o propunere de confiscare specială, iar soluțiile care pot fi dispuse sunt de admitere a cererii și dispunerea confiscării ori de respingere a cererii și de ridicare a măsurii asigurătorii.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul dispoziției privind măsurile asigurătorii, prin raportare la criticile formulate, precum și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării pe fond a prezentei căi de atac, Înalta Curte apreciază că se impune expunerea, pe scurt, a măsurilor dispuse în cauză. Astfel, se observă că, prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., aparținând asociatului B..

Prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a corupției, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (lipsa prevederii faptei de legea penală), s-a dispus, printre altele, clasarea cauzei sub aspectul complicității la infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 290, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, față de inculpatul B., precum și sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289, alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceste din urmă două infracțiuni în legătură cu cesionarea procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L. către B.), dispunându-se, totodată, sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării speciale a procentului de 20% din părțile sociale ale S.C. A. S.R.L.

Prin încheierea din 26.06.2024 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 549

1

alin. (1) și (5) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost respinsă propunerea de confiscare specială formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, prin ordonanța nr. 114/P/2023 din 20.07.2023, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 549

1

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x, aparținând asociatului B..

Ulterior, prin decizia penală nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 2 C. proc. pen. raportat la art. 549

1

C. proc. pen., a fost admisă contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 26.06.2024 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/2024, fiind desființată, în integralitate, încheierea penală atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Totodată, în baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii instituite prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x și s-a dispus ridicarea acestor măsuri.

Cu privire la măsurile asigurătorii, în esență, Curtea de Apel București a reținut, având în vedere că de la luarea acestor măsuri, în urmă cu aproximativ doi ani, nu au fost verificate, singura dispoziție care le vizează fiind ridicarea dispusă prin încheierea contestată (din 26.06.2024 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2024), că măsurile procesuale a căror analiză face obiectul verificării au încetat de drept.

Revenind la fondul cauzei, Înalta Curte reține că, pe de o parte, dispozițiile art. 549

1

C. proc. pen. se regăsesc în Partea specială a C. proc. pen., în Titlul IV, intitulat "Proceduri speciale", Capitolul IX "Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării". În art. 549

1

alin. (4) teza finală C. proc. pen., se prevede că dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

Așadar, conform dispozițiilor de art. 594

1

C. proc. pen., în cazul în care procurorul a dispus clasarea și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, ordonanța de clasare însoțită de dosarul cauzei se înaintează instanței căreia i-ar reveni potrivit legii competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) C. proc. pen. ori, după caz, la art. 340 C. proc. pen. sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.

Pe de altă parte, se observă că dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor anterior indicate, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător, însă verificarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii reglementată de acest text de lege vizează măsurile instituite cu privire la bunurile inculpaților cu privire la care s-a dispus o soluție de trimitere în judecată.

În acest context, se reține că, în cadrul procedurii reglementate de art. 549

1

C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu are competența funcțională de a verifica legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii instituite de procuror, asupra bunurilor proprietatea persoanelor față de care s-a dispus o soluție de clasare, în raport cu sfera de aplicare a prevederilor art. 250

2

C. proc. pen.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura dispoziția de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanța nr. 259/P/2022 din 27.03.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra procentului de 20% din părțile sociale ale A. S.R.L., CUI x și a ridicării acestor măsuri, din cuprinsul deciziei penale nr. 128/C din 18 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, în calea de atac a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, formulată în condițiile art. 549

1

alin. (6) C. proc. pen., în procedura de luare a măsurii confiscării speciale, ce succede emiterii soluției de clasare în cauza nr. 114/P/2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției.

Suplimentar, cu privire la soluția de încetare a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte consideră că se impune a fi făcute următoarele precizări:

Astfel, adoptarea dispozițiilor art. 250

2

C. proc. pen. a urmărit eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național, așa cum rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, în care se menționează:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate s