ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 193 din data de 21.02.2023, Tribunalul București, secția I Penală a constatat că legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauza dedusă judecății este C. pen. în varianta normativă din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022.

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen.. a încetat procesul penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu, prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

Prin decizia penală nr. 1322/A din 06 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală a fost respinsă cererea de repunere a cauzei de rol formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 193/21.02.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casație procurorul a expus fapta pentru care a fost trimis în judecată, printre alții, inculpatul A., soluția primei instanțe, soluția instanței de apel, precum și argumentele care au fundamentat această din urmă hotărâre.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casație subsumate cazului de casare invocat, parchetul a învederat că, fapta inculpatului A. constă în aceea că, l-a sprijinit cu intenție pe inculpatul B. pentru a determina încheierea de către reprezentatul C.N.P.R., cu încălcarea, fără vinovăție, a atribuțiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 144

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 și de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiții dezavantajoase, păgubitoare, pentru compania națională care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro.

Procurorul a susținut că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., întrucât în mod greșit Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.. față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplic art. 5 C. pen., motivat de împlinirea termenului general de prescripției a răspunderii penale.

S-a mai considerat că instanța de apel a procedat, în mod greșit, respingând solicitările Ministerului Public de neaplicarea a deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie de prescripție și de a se da prioritate dreptului comunitar, reținând faptul că jurisprudența C.J.U.E. menționată de Ministerul Public, inclusiv decizia din data de 24 iulie 2023, ar viza cauze care au ca obiect infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE, cauza de față având ca obiect alte infracțiuni decât cele menționate. În opinia parchetului, instanța de apel a procedat, în mod greșit, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare și fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale, Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

În consecință, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, autorul recursului în casație a susținut că instanța trebuia să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma deciziei nr. 297/2018 a instanței de contencios constituțional.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, în esență, a fost arătat că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, existând acte de întrerupere a termenului general, cum ar fi întocmirea rechizitoriului la data de 28.10.2016, și ulterior, multitudinea de acte procesuale efectuate la termenele de judecată care au avut loc până în prezent. Astfel, procurorul a arătat că termenul de prescripție urmează să se împlinească la data 07.09.2028.

Cât privește legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene, procurorul a susținut că aceasta este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârșirea unor infracțiuni de corupție la nivel înalt pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

În această ordine de idei, s-a mai menționat de către recurent că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin") - paragrafele 97-99 după ce a consacrat încă o dată supremația dreptului Uniunii, faptul că instanțele naționale nu sunt ținute să respecte deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și nici Decizia nr. 67/2022 a Î.C.C.J., în condițiile în care prin respectarea acestora ar fi împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, creându-se astfel un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.

Singura condiție impusă de Curtea Europeană instanțelor naționale pentru a putea lăsa neaplicate cele 3 decizii mai sus arătate este aceea de a verifica "dacă obligația de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale"(par. 100).

S-a mai menționat că, în ordinea juridică a Uniunii, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alin. (1) din cartă (par. 103). Or, Curtea Europeană a stabilit (la paragrafele 108-112 din Hotărârea Curții din 23 iulie 2023) că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă și nu sunt de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă.

Procurorul a mai invocat considerentele hotărârilor CJUE pronunțate în cauzele: Taricco 1, Taricco 2, Euro Box Promotion și alții, Ordonanța S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A.

Deopotrivă, s-a notat că pe rolul CJUE se află și cauzele C-74/23 (obiect luare, dare de mită, abuz în serviciu), C-75/23 (obiect evaziune fiscală și spălarea banilor), C- 131/23 alte sesizări (condamnare definitivă pe trafic de influență, luare de mită, abuz în serviciu).

S-a mai susținut că, în dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene se deduce indirect din dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, acesta fiind stabilit și direct de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1039/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reținut că "[...] Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții".

Sub acest aspecte, recurentul a menționat că și Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 25 septembrie 2012, modificat, enunță explicit la art. 91, efectul obligatoriu al deciziilor Curții - hotărâri și ordonanțe - în sensul în care hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale iar ordonanța este obligatorie de la data notificării sale.

Hotărârea pronunțată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar denatura funcția Curții de Justiție, astfel concepută de către tratat, și anume aceea a unei instanțe ale cărei hotărâri sunt obligatorii. Instanța judecătorească națională este ținută de o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal.

Hotărârea Curții nu leagă numai instanța de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești naționale, inclusiv orice instanță de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunță instanța de trimitere; în același timp, însă, hotărârea nu leagă părțile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunța la acțiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanța de trimitere constituie o încălcare a dreptului UE și poate genera inițierea de Comisia Europeană a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru respectiv (art. 258 TFUE).

S-a mau subliniat că, efectele hotărârii instanței de la Luxembourg au fost reținute și în dreptul român de decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale care a stabilit că "efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și sfera de aplicare a acesteia, de la intrarea sa în vigoare [...]."

Pentru argumentele menționate pe larg în cuprinsul cererii de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) teza finală și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 1322/A din 06.09.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la greșita încetare a procesului penal față de inculpatul A..

Prin încheierea din 28 februarie 2024 pronunțată de Înalta Curte a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1322/A din data de 06 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și s-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la completul C3, în compunere de 3 judecători.

În esență, s-a apreciată că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a criticat soluția de încetare a procesului penal menținută prin hotărârea recurată, considerându-se nelegală aplicarea cauzei care înlătură răspunderea penală, prevăzute de art. 153 din C. pen. privind intervenirea prescripției răspunderii penale, se circumscriu, din punct de vedere strict formal, cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În speță, în limitele procesuale menționate, Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de prima instanță și de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., care au constatat intervenirea prescripției răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea de participație improprie la abuz în serviciu prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., săvârșită de inculpatul A..

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., procurorul a criticat decizia apelată, arătând în esență că, în mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripție al actelor de urmărire penală efectuate și care au fost comunicate inculpatului (cum ar fi spre exemplu întocmirea și comunicarea rechizitoriului în octombrie 2016).

Prin decizia ce formează obiectul recursului în casație, instanța de apel a reținut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de participație improprie la abuz în serviciu, prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., sub aspectul situație de fapt reținându-se, că l-ar fi sprijinit cu intenție pe inculpatul B. pentru a determina încheierea de către reprezentantul CNPR, cu încălcarea, fără vinovăție, a atribuțiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 144

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 și de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiții dezavantajoase, păgubitoare pentru compania națională care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro.

Procurorul a apreciat că termenele de prescripție a răspunderii penale, care au fost întrerupte prin acte de procedură efectuate în cauză, anterior datei de 25 iunie 2018, sunt și rămân întrerupte, de la acel moment începând să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale, cu consecința faptului că nu a intervenit prescripția răspunderii penale, astfel cum s-a reținut de către prima instanță și instanța de apel.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța de recurs în casație reține că această solicitarea se bazează inclusiv pe hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție - Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU.

Litigiul avut în vedere de Curtea de Justiție în analiza sa este o cerere de decizie preliminară, prin care instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze mai multe dispoziții ale dreptului Uniunii pentru a decide dacă admite sau respinge contestațiile în anulare introduse de persoane condamnate la pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea unor fapte calificate drept evaziune fiscală și constituire a unui grup infracțional organizat și care solicitau în cadrul contestației în anulare, desființarea deciziei penale menționate pentru motivul că au fost condamnate în pofida faptului că intervenise prescripția răspunderii penale.

Curtea de Justiție a ajuns la concluzia că în cauza penală în care persoanele au fost condamnate de instanța de apel pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare a le UE, instanțele pot lăsa neaplicate, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, dispozițiile referitoare la prescripția răspunderii penale, fără ca această soluție să încalce principiul legii penale mai favorabile

Conform Curții de Justiție: (par. 125 cauza C-107/2023): Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Potrivit Hotărârii din cauza C 107/23 PPU, Curtea nu și-a întemeiat raționamentul și concluziile în raport și cu sintagma "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii" care se regăsește alături de termenul "fraudă" în conținutul art. 325 alin. (1) din TFUE și care generează la rândul său obligația statelor membre de combatere prin măsuri disuasive și efective.

Problema de drept pe care o aduce în discuție prezenta cale de atac (recurs în casație) decurge din specificul deciziei atacate, decizie definitivă a instanței de apel, prin care s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale (opusul situației juridice avute în vedere prin cauza C-107/2023), și are în vedere pe de o parte, competența stabilită pentru judecătorul național prin cauza C-107/2023 în situația recursului în casație, iar pe de altă parte, aplicarea în deciziei cauza C-107/2023 pentru cauzele care au fost soluționate definitiv de către instanțele de apel prin constatarea intervenirii prescripție răspunderii penale, respectiv:

- dacă decizia CJUE conferă judecătorului național deopotrivă competența în a aprecia în recurs în casație dacă dispoziții legale sau interpretarea acestora împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive în ceea ce privește alte fapte decât cele care privesc fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE și competența de a lăsa neaplicate aceste dispoziții interne;

- dacă decizia CJUE permite reanalizarea raporturilor juridice care au fost definitiv soluționate prin deciziile instanțelor de apel, stabilind un nou caz de aplicare retroactivă a legii pentru faptele definitiv judecate, în opoziție cu cel reglementat de art. 6 C. pen.

Riscul sistemic de impunitate nu poate fi contestat și evaluarea acestuia nu este de competența instanței de recurs în casație, atât timp cât efectele asupra raporturilor juridice constau în înlăturarea răspunderii penale, dar că este în discuție aprecierea asupra necesității ca unul dintre efectele recursului în casație să fie acela al aplicării de sancțiuni efective pentru acte de corupție/infracțiuni de serviciu sau doar în acele cauze de fraudă gravă contra intereselor UE.

Având în vedere, pe de o parte, normele de drept unional interpretate de CJUE, respectiv art. 325 TFUE - teza I, referitoare la noțiunea de "fraudă", iar nu și teza a II-a referitoare la "orice activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii", iar pe de altă parte, faptul că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție impun aplicarea standardului național de protecție referitor la principiul mitior lex (prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 5 din C. pen.) când acesta este mai favorabil decât reglementările internaționale la care România este parte, Înalta Curte constată că nu pot fi extinse și la infracțiunile de corupție sau la cele asimilate infracțiunilor de corupție (în măsura în care acestea nu vizează componente referitoare la interesele financiare ale Uniunii), statuările Curții referitoare la neconformitatea reglementărilor naționale în materia prescripției răspunderii penale, astfel cum rezultă în urma aplicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu dispozițiile art. 49 din Cartă, în componenta referitoare la neretroactivitatea legii penale mai severe.

În acest context argumentativ și în raport de situația de fapt astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că în sarcina intimatului inculpat A. s-a reținut că l-a sprijinit cu intenție pe inculpatul B. (director al Direcției operaționale din CNPR) că pentru a determina încheierea de către reprezentantul CNPR (C.), cu încălcarea, fără vinovăție, a atribuțiilor de serviciu prev. de art. 152 alin. (1) rap. la art. 144

1

alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 și de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a contractului nr. x/5269/08.09.2008, în condiții dezavantajoase, păgubitoare pentru Compania Națională Poșta Română, care a înregistrat un prejudiciu de 3.395.286,05 de euro, fără a aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii în accepțiunea dispozițiilor art. 325 alin. (1) teza a II-a din TFUE, astfel încât din perspectiva rezultatului cauzat raționamentul dezvoltat de CJUE în decizia C-107 nu este aplicabil.

Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu au fost identificate elemente care să justifice concluzia că prin săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. ar fi fost afectate interesele financiare ale Uniunii, nici direct, prin raportare la eventuale fonduri europene, nici în mod indirect.

Dintr-o altă perspectivă, instanța de recurs în casație are în vedre importanța pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, sub acest aspect Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în mod constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun "ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă" (hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. referitoare la întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin raportare la deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și la Decizia nr. 67/2022 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În aceste coordonate, Înalta Curte contată că prin decizia atacată s-a reținut cu titlu definitiv că fapta ce formează conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit a fost comisă în data de 08.09.2008, cu ocazia încheierii contractului nr. x/5269, iar legea penală mai favorabilă a fost stabilită legea nouă - C. pen. în varianta normativă din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022.

În ceea ce privește infracțiunea de participație improprie la abuz în serviciu, prev. de art. 52 alin. (3) raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., imputată inculpatului A., se notează că este incident termenul de prescripție a răspunderii penale de 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., termen ce s-a împlinit la data de 07.09.2018, anterior soluționării cauzei de către prima instanță.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță și instanța de apel, au dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., încetarea procesului penal față de inculpatul A., în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1322/A din 06 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimatul inculpat A..

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1322/A din 06 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, privind pe intimatul inculpat A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Dată

Tip

Sursă

31/08/2022

Contestație în anulare

D.

21/10/2022

Cerere

Contestator - D.

02/11/2022

Cerere

Contestator - D.

20/03/2023

Adresă de înaintare/trimitere dosar

Curtea de Apel GALAȚI

08/05/2023

Cerere

Penitenciarul Ploiești

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2024.