ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 231 din data de 15.11.2022, Tribunalul Giurgiu, secția penală - Cauze generale, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 din C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai S.C. B. SRL), ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (11) și alin. (12) din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 16 lit. h) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rep., rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai S.C. C. SRL).

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 din C. proc. pen. raportat la art. 1349 - 1371 din C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 210.225 RON, reprezentând prejudiciul creat si neachitat prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscala în legătură cu S.C. B. S.R.L., la care se vor adăuga sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., a menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 16 lit. h) din C. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. C. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rep. rap. la art. 35 alin. (1) din C. pen. (5 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai S.C. C. SRL).

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 272 din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu în cauză au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, inculpatul A. și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin decizia penală nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și partea civilă ANAF împotriva sentinței penale nr. 231 din data de 15.11.2022, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția penală, în dosarul nr. x/2019, a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., dar și a art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă principală de 4 ani și 8 luni închisoare și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 - 19 septembrie 2016).

În baza art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. x, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., dar și a art. 136 alin. (2) și art. 137 alin. (2) și (4) lit. d) din C. pen., a condamnat pe inculpata S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar D., la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 48.000 RON constând în 240 de zile-amendă înmulțite cu suma corespunzătoare unei zile-amendă - de 200 RON (5 acte materiale în perioada 01 martie 2014 - 19 septembrie 2016).

În baza art. 138 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 136 alin. (3) lit. d) din C. pen., a aplicat inculpatei S.C. C. S.R.L. cu titlu de pedeapsă complementară interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de 2 ani, ce se execută în condițiile art. 138 alin. (4) din C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 1349 - 1371 din C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 437.775,25 RON reprezentând prejudiciul creat prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în legătură cu S.C. B. S.R.L., la care se vor adăuga sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate raportat la acest prejudiciu, în condițiile Codului de procedură fiscală (conform Deciziei nr. 17/2015 a ÎCCJ -RIL).

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen. și art. 20 din C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a obligat în solidar pe inculpații A. și S.C. C. S.R.L. la plata obligațiilor fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condițiile Codului de procedură fiscală (potrivit Decizia nr. 17/2015 a ÎCCJ - RIL) și calculate până la deschiderea procedurii de insolvență conform art. 66 alin. (8) din Legea nr. 85/2014).

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 asupra bunurilor imobile aparținând inculpatului A., până la concurența sumei de 437.775,25 RON, la care se vor adăuga sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate raportat la acest prejudiciu, în condițiile Codului de procedură fiscală, dar și suma constând în obligațiile fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condițiile Codului de procedură fiscală, conform dispozitivului, precum și poprirea cu privire la conturile bancare deținute de inculpatul A., la unități bancare individualizate în cuprinsul ordonanței nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 a parchetului.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., cu aplic. art. 728 din C. proc. civ. și cu ref. la disp. art. 11 din Legea nr. 241/2005, a dispus menținerea măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. 533/P/2013 din data de 11.04.2019 asupra bunurilor imobile aparținând inculpatei S.C. C. S.R.L., până la concurența sumei constând în obligațiile fiscale accesorii datorate prin raportare la prejudiciul de 588.773.4 RON, în condițiile Codului de procedură fiscală (potrivit Decizia nr. 17/2015 a ÎCCJ -RIL) și calculate până la deschiderea procedurii de insolvență conform art. 66 alin. (8) din Legea nr. 85/2014).

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desființarea facturilor fiscale, a bonurilor fiscale și a contractelor ce atestă operațiuni nereale derulate atât prin societatea B. S.R.L., cât și prin societatea S.C. C. S.R.L., astfel cum acestea sunt detaliate în raportul de expertiză judiciară contabilă și fiscală aflat în vol. 7 DUP.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contraveneau prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

A obligat pe inculpații A. și S.C. C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată S.C. C. S.R.L., a rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a declarat, la data de 13 decembrie 2023, recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

În motivarea cererii de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a susținut că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai societății B. S.R.L.).

Astfel, parchetul a apreciat că, în mod eronat, în urma evaluării Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și în urma constatării incidenței lor în cauza pendinte, cu ignorarea aplicabilității și obligativității Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), a fost avut în vedere doar termenul general de prescripție a răspunderii penale, determinat conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., și calculat conform art. 186 din C. pen. coroborat cu art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen., cu consecința constatării intervenirii prescripției răspunderii penale pentru una dintre infracțiunile pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

Parchetul a apreciat că, în cauză, analiza îndeplinirii condițiilor pentru constatarea incidenței prescripției răspunderii penale se impunea a fi făcută inclusiv prin raportare la actele de procedură întrerupătoare de prescripție, valabil efectuate în cauză, iar, într-o atare situație, se putea observa că nu sunt împlinite termenele, general și special, de prescripție a răspunderii penale.

S-a arătat că, în concret, în prezenta cauză, s-a dispus soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul A., ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii continuate de evaziune fiscală - prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și a art. 5 alin. (1) din C. pen. (12 acte materiale ce corespund numărului de societăți comerciale înregistrate și declarate ca furnizori ai societății B. S.R.L.), constând, în esență, în aceea că, "în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, cu intenție și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de administrator de facto al societății B. S.R.L., inculpatul A. a evidențiat în documentele contabile ale societății și a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operațiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 RON, aferente unor operațiuni comerciale nereale, constând în achiziții de bunuri și/sau servicii de la societățile comerciale E. S.R.L, F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J.., K. S.R.L., L. S.R.L., M.., N. S.R.L., O. S.R.L., P.., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 RON, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 RON și impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 RON".

Data săvârșirii acestei infracțiuni de către inculpatul A. este data de 20.12.2012, stabilită conform art. 174 din C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen. (data săvârșirii ultimei acțiuni, în cazul infracțiunii continuate).

Referitor la termenele de prescripție a răspunderii penale incidente în cauză, parchetul a făcut următoarele precizări:

Conform reglementării anterioare datei de 01.02.2014

C. pen. anterior (Legea nr. 15/1968), ce a fost abrogat la data de 01.02.2014 (odată cu intrarea în vigoare a actualului C. pen. - Legea nr. 286/2009), prevedea, în art. 122 alin. (1) lit. b), un termen general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/205 (infracțiunea fiind pedepsită, în forma anterioară datei de 01.02.2014, cu închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi), astfel că acest termen general (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) s-ar fi împlinit la data de 17.02.2021, calculat ținând seama de perioadele în care a operat suspendarea cursului prescripției, respectiv perioada de 60 de zile aferente stării de urgență instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 și prelungită prin Decretul Președintelui României nr. 240/14.04.2020.

Potrivit art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior, cursul termenului general de prescripție a răspunderii penale putea fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

În cazul în care termenul general de prescripție a răspunderii penale era întrerupt potrivit art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior (ulterior modificării aduse acestuia prin Legea nr. 63/2012), opera instituția prescripției speciale, prevăzută de art. 124 din C. pen. anterior, care prevedea că prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripție este depășit cu încă o dată, ajungându-se, în prezenta cauză, la un termen special de prescripție a răspunderii penale de 16 de ani, calculat de la data comiterii infracțiunii (potrivit art. 122 alin. (2) din C. pen. anterior), care s-ar împlini la data de 17.02.2029.

Conform reglementării ulterioare datei de 01.02.2014

Noul C. pen. (Legea nr. 286/2009) a prevăzut, în art. 154 alin. (1) lit. c), un termen general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (infracțiunea fiind pedepsită, în forma ulterioară datei de 01.02.2014, cu închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amenda), astfel că acest termen general (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) s-ar fi împlinit în data de 17.02.2021.

Potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, în forma aplicabilă până la data de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018), cursul termenului general de prescripție a răspunderii penale putea fi întrerupt prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

În cazul în care termenul general de prescripție a răspunderii penale era întrerupt, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. actual, opera instituția prescripției speciale, prevăzută de art. 155 alin. (4) din C. pen., care prevedea că termenele generale de prescripție a răspunderii penale, "dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni", ajungându-se, în prezenta cauză, la un termen special de prescripție a răspunderii penale de 16 ani, calculat de la data comiterii infracțiunii (potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen. actual), care s-ar împlini la data de 17.02.2029.

Ulterior prezentării Deciziilor Curții Constituționale a României privind întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale nr. 297 din 26.04.2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție privind modul de aplicare în timp a normelor referitoare la întreruperea cursului prescripției, a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 - Cauza C-107/23 PPU ("Lin"), cu privire la interpretarea și modul de aplicare a dispozitivului hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, parchetul a apreciat că din punctul 1) primul paragraf al dispozitivului hotărârii, coroborat cu cele stabilite în considerentele de la pct. 113-117, se desprinde concluzia că dreptul Uniunii, incident în cauză, nu obligă instanțele să nu aplice Deciziile nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale a României, prin care au fost invalidate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. care reglementau cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, întrucât, în cuprinsul acestor decizii, s-a apreciat că încalcă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale.

Astfel, din analiza punctului 1) al doilea paragraf al dispozitivului hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, coroborat cu aspectele regăsite în considerentele de la pct. 119-124, rezultă, în opinia procurorului, că instanțele unui stat membru UE nu pot repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură anterioare publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (25 iunie 2018), Curtea de Justiție a Uniunii Europene exprimându-și rezervele față de modalitatea de interpretare și aplicare a legii penale mai favorabile de către instanțele române ca urmare a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretare de natură să agraveze un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă împotriva intereselor financiare ale UE.

Parchetul a mai arătat că punctul 2) din Hotărârea CJUE vizează modul de interpretare și aplicare a principiului supremației dreptului Uniunii, principiu care permite instanțelor naționale de drept comun (cum este completul competent, potrivit legii, să judece prezentul recurs în casație), în ciuda oricăror reglementări sau practici naționale si fără riscul angajării vreunei forme de răspundere disciplinară, să ignore/să nu aplice

jurisprudența rezultată din deciziile Curții Constituționale și din deciziile instanței supreme din respectivul stat membru, atunci când în lumina unei hotărâri a CJUE, această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

Așadar, sub un prim aspect, s-a apreciat că se impune a fi precizat caracterul obligatoriu al hotărârilor preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atât în privința dispozitivului, cât si a considerentelor, pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România în temeiul Tratatului de aderare și a actului de aderare la Uniunea Europeană, având drept sancțiune, în caz de nerespectare, antrenarea mecanismelor europene pentru încălcarea dreptului unional, respectiv răspunderea statului membru pentru prejudiciile aduse prin nerespectarea dreptului Uniunii (principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea dreptului Uniunii Europene, a se vedea Cauza C-224/01, Kobler, Hotărârea din 30 septembrie 2003, pct. 33) și exercitarea acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor din dreptul Uniunii (procedura de infringement, prevăzută de art. 258 TFUE).

Parchetul a susținut că, în opinia sa, considerentele pe baza cărora instanța de apel a apreciat că nu este aplicabilă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24 iulie 2023 sunt contrare aspectelor reținute de Curtea de Justiție în jurisprudența sa constantă, pe care, de altfel, a indicat-o în cuprinsul cererii de recurs în casație.

De asemenea, în dezacord cu cele învederate de instanța de apel (conform cărora "pentru a se reține că o măsură privind infracțiunile de evaziune fiscală împotriva intereselor financiare ale statului membru aduce totodată atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene se impune ca respectiva măsură să împiedice colectarea efectivă și integrală a resurselor proprii", iar "prescripția răspunderii penale nu împiedică statul român să recupereze prejudiciile cauzate bugetului general prin neplata frauduloasă a TVA", astfel că "împrejurarea că pentru infracțiunea de evaziune fiscală răspunderea penală s-a prescris nu împiedică instanța penală să oblige inculpatul să plătească statului TVA datorat, iar ulterior organele fiscale au posibilitatea recuperării, prin orice mijloace, inclusiv executare silită, a sumelor de bani respective"), parchetul a apreciat că se impune a explica din nou faptul că dreptul european - astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene - nu se limitează doar la a impune statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și integrală a resurselor proprii ale Uniunii reprezentate de veniturile provenite din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA- ului (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 182, precum și jurisprudența citată), ci și să sancționeze penal aceste fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive (" /,,..."). Posibilitatea obligării inculpatului la acoperirea prejudiciului produs prin săvârșirea unei astfel de fraude, ca urmare a admiterii acțiunii civile exercitate în procesul penal, nu exonerează autoritățile judiciare ale statelor membre de obligația de a aplica sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, tocmai pentru a descuraja, în modul cel mai ferm cu putință, repetarea unor astfel de comportamente infracționale, cu atât mai mult cu cât articolul 325 alin. (1) TFUE acoperă nu numai fapte care cauzează efectiv o pierdere de resurse proprii, ci și tentativa de comitere a unor asemenea fapte.

Parchetul a apreciat că se poate constata dincolo de orice dubiu, contrar aprecierii și argumentelor instanței de apel, faptul că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Camera) din 24 iulie 2023 este aplicabilă ratione materiae prezentei cauze și a învederat că, doar cu titlu excepțional, Curtea de Justiție poate limita efectele hotărârii preliminare, ținând seama de consecințele deosebite care ar implica aplicarea retroactivă a hotărârii (ex tunc), putând dispune ca ea să se aplice doar în anumite circumstanțe de timp, de exemplu, exclusiv pentru viitor (ex nunc).

Astfel, s-a arătat că Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 se aplică tuturor cauzelor pendinte (în funcție de obiectul acestora) având în vedere că nu s-ar face vreo diferențiere expresă în cuprinsul ei sub aspectul stadiului procesual al cauzei principale (nefiind aplicabilă doar cauzelor având ca obiect contestații în anulare, chiar dacă a fost pronunțată într-un astfel de litigiu principal, aflat în această cale de atac extraordinară), iar referirea la cauzele definitiv soluționate se face doar cu titlu inclusiv; chiar practica judiciară recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, că se aplică cauzelor pendinte.

Cu privire la analizarea riscului sistemic de impunitate, parchetul a apreciat că se impune concluzia că în prezenta cauză impunitatea nu mai este un risc, ci o certitudine, având în vedere neaplicarea de către instanța de apel a hotărârii CJUE și dispunerea încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Riscul sistemic de impunitate este o realitate ce se poate constata dintr-o simplă privire asupra practicii judiciare apărute după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și, mai ales, după publicarea Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, riscul de impunitate a fost statuat expres în raționamentul din hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar instanțele naționale nu sunt ținute să facă o verificare suplimentară a existenței unui astfel de risc pentru a reține aplicabilitatea în prezenta cauză a hotărârii preliminare menționate.

Nu trebuie omisă și aprecierea generalizată a riscului sistemic de impunitate consacrat cu alte ocazii, de exemplu prin Hotărârea Euro Box Promotion și alții (cauza C-357/19), considerat astfel prin hotărârea instanței interne (Decizia nr. 41/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), în sensul că riscul nu se raportează exclusiv la situația concretă din cauză, însăși conceptul de "risc" exprimând probabilitatea, iar nu certitudinea, neavând semnificația împlinirii iminente a termenului de prescripție într-o cauză dată, semnificație care ar genera, prin ea însăși, o practică judiciară neunitară, și nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripție, ci se referă la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat.

Prin aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023 nu se încalcă dreptul fundamental al acuzatului sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile care ar prevedea un standard mai favorabil decât cel unional, chiar analiza Curții de Justiție a Uniunii Europene, efectuată în cuprinsul considerentelor de la pct. 123-124, excluzând o atare încălcare a drepturilor fundamentale.

Deopotrivă, caracterul de drept material al întreruperii prescripției răspunderii penale - stabilit prin Decizia nr. 67/2022 - nu face inaplicabilă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 24 iulie 2023, deoarece, pe de o parte, trimiterea preliminară a instanței naționale a privit ipoteza din perspectiva generalizată a practicii judiciare care lua în considerare, cu efect retroactiv, în baza principiului mitior lex, caracterul de drept material al dispoziției legale de întrerupere a prescripției, declarate ca fiind neconstituționale pentru nerespectarea principiului legalității sub aspectul previzibilității normei de drept material, iar pe de altă parte, hotărârea preliminară a instanței europene a ales să separe principiul mitior lex de principiul legalității, înlăturând doar aplicarea retroactivă a normei în forma neprevizibilă, fără contestarea naturii juridice de drept material a prevederii legale privind întreruperea prescripției sau a fundamentului rațional privind imprevizibilitatea aceleiași norme legale privită sub aspectul principiului legalității pentru perioada dintre cele două decizii ale instanței constituționale.

În fine, parchetul a apreciat că din hotărârea CJUE (în special din pct. 91, 95, 96, 99, 109, 129, 137) reiese extrem de clar faptul că jurisprudența rezultată din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF.

A solicitat să se constate că actele de procedură efectuate conform legii în vigoare la data efectuării lor, anterior deciziei nr. 297/2018, au fost, sunt și rămân valabile din perspectiva întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, iar soluția de încetare a procesului penal rămasă definitivă prin decizia penală recurată pentru împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale este greșită, nelegală, ca urmare a faptului că termenul general de prescripție a răspunderii penale a fost valabil întrerupt, instanțele fiind obligate să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală- aceasta fiind contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii și "de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii" (pct. 123 din hotărârea CJUE).

În concret, parchetul a arătat că, în perioada 01.02.2014-24.06.2018, cursul termenului de prescripție a răspunderii penale s-a întrerupt în mod valabil prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. (astfel cum acesta era configurat până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018).

În prezenta cauză, așa cum a reținut și instanța de apel (la pagina 19 din decizia penală atacată), toate actele de procedură efectuate de organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, în perioada 26.03.2014 (data începerii urmăririi penale in rem) - 25.06.2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) au întrerupt prescripția răspunderii penale, din care parchetul a menționat ordonanța nr. 533/P/2013 din data de 05.02.2014 de începere a urmăririi penale cu privire la faptă (in rem) și ordonanța nr. 533/P/2013 din data de 13.06.2018 de extindere a urmăririi penale față de suspectul A. sub aspectul săvârșirii a 2 infracțiuni de evaziune fiscală.

Astfel, ultimul act de procedură valabil întocmit în cauză anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, care a avut ca efect, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen., întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale a fost ordonanța nr. 533/P/2013 din data de 13.06.2018 de extindere a urmăririi penale fată de suspectul A., acest act fiind totodată și unul dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, chiar dacă această ordonanță a fost comunicată suspectului după data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României. Potrivit reglementărilor legale - art. 123 alin. (1) din C. pen. anterior - în reglementarea anterioară datei de 01.02.2014, apoi art. 155 alin. (1) din C. pen. - începând cu data de 30.05.2022, cursul termenului se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, nu prin comunicarea propriu-zisă a respectivului act.

Prin urmare, în opinia parchetului, de la această dată (13.06.2018) a început să curgă un nou termen de prescripție de 8 ani, care s-ar împlini la 11.08.2026. De asemenea, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022), respectiv în faza procesuală a judecății în fond și ulterior în faza procesuală a apelului, inculpatul A. a primit acte de procedură, fiind citat în mod legal și prezentându-se în fața instanței de fond prin apărător ales (la data de 23.06.2022 - dosar fond, la data de 15.09.2022 - dosar fond) și apoi personal în fața instanței de apel la data de 30.05.2023, fiind astfel efectuate acte de întrerupere a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, făcând să înceapă să curgă, de fiecare dată, integral, un nou termen de prescripție; dintre acestea s-a menționat sentința penală nr. 231/2022 din 15.11.2022 a Tribunalului Giurgiu.

Pe cale de consecință, astfel cum în mod expres și corect a reținut și instanța de apel, în cauza de față, în perioada anterioară datei de 25.06.2018 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, iar până la data de 30.05.2022 termenul general de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, au fost comunicate inculpatului.

Astfel, din considerentele hotărârii CJUE se desprinde ideea că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuție a întreruperilor termenului de prescripție efectuate anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (se constată, în opinia parchetului, că instanța europeană nu pune în discuție, prin hotărârea din data de 24.07.2023, cele statuate de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022, subliniind chiar că în ceea ce privește intervalul 25.06.2018 - 30.05.2022 instanțele naționale nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale), astfel că, în cazul existenței unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripție anterior datei de 25.06.2018, se va calcula un nou termen de prescripție de la data efectuării actului, cu luarea în considerare și a termenului special de prescripție a răspunderii penale.

Parchetul a apreciat că se impune admiterea recursului în casație formulat, casarea deciziei penale recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București strict cu privire la infracțiunea pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În drept, procurorul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În cauză, împotriva aceleiași decizii penale a formulat recurs în casație și inculpatul A., prin apărător ales, care a fost însă respins, ca inadmisibil, prin încheierea nr. 187/RC din ședința din camera de consiliu din data de 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1627/A din data de 14 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin încheierea nr. 187/RC din data de 21 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal" exclusiv în privința soluției de încetare a procesului penal dispusă cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și a art. 5 alin. (1) din C. pen., în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L.

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel privind intervenirea prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală în legătură cu activitatea derulată prin S.C. B. S.R.L de către inculpatul A. în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie2012, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Astfel, cu privire la acuzația constând în aceea că în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, inculpatul A., în calitate de administrator de facto al societății B. S.R.L., a evidențiat în documentele contabile ale societății comerciale și a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operațiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 RON, aferente unor operațiuni comerciale nereale constând în achiziții de bunuri și/sau servicii de la societățile comerciale E. S.R.L, F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 RON, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 RON și impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 RON -instanța de apel a constatat că soluția de încetare a procesului penal în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. f) din C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale dispusă de prima instanță prin sentința apelată a fost corect pronunțată.

În concret, instanța de apel a statuat că este corectă reținerea incidenței Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României prin raportare și la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în condițiile în care apelantul inculpat nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.

În acest sens s-a reiterat faptul că la data de 9 iunie 2022 a fost publicată Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale (Monitorul Oficial nr. 565/2022).

În cuprinsul deciziei menționate, la paragrafele 41, 55, 70-73 Curtea Constituțională a reținut că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Curtea Constituțională a mai constatat că în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligația să și-l însușească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. S-a mai menționat că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a existenței unei practici neunitare).

În consecință, instanța de contencios constituțional a mai constatat că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (par. 73).

Prin urmare, față de mențiunile exprese de la paragraful 73 al Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial a Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018) și data de 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/30.05.2022) fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în această situație fiind aplicabil exclusiv termenul general de prescripție prevăzut de art. 154 C. pen.

Prin Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.. Ipoteza avută în vedere de instanțele de trimitere care au formulat sesizările cu privire la care s-a pronunțat instanța supremă este existența în perioada anterioară datei de 25.06.2018, respectiv ulterioară datei de 30.05.2022, a existenței unui act de procedură îndeplinit care să aibă efect întreruptiv de prescripție a răspunderii penale.

Instanța de apel a reținut că în cauză începerea urmăririi penale s-a dispus la data de 05.02.2014, efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul A. cu privire la o altă infracțiune a avut loc la data de 12.04.2017, iar prin ordonanța din 13.06.2018 s-a dispus extinderea urmăririi penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale), pretins a fi fost comisă în perioada 29 iunie 2010 - 20 decembrie 2012, după care prin ordonanța din 10.04.2019 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., cu aplic. art. 5 C. pen. rap. la art. 35 alin. (1) C. pen. (12 acte materiale), iar la data de 12.04.2019 a fost audiat în calitate de inculpat. Ulterior datei de 30.05.2022, respectiv în faza procesuală a judecății în fond și ulterior în faza procesuală a apelului, inculpatul a primit acte de procedură, fiind citat în mod legal și prezentându-se în fața instanței de fond prin apărător ales (la data de 23.06.2022 - dosar fond, la data de 15.09.2022 - dosar fond) și apoi personal în fața instanței de apel la data de 30.05.2023.

Pe cale de consecință, s-a statuat că în perioada anterioară datei de 25.06.2018, au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, iar până la data de 30.05.2022 termenul general de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, au fost comunicate inculpatului.

Pe de altă parte, având în vedere că în intervalul 25 iunie 2018 - 30.05.2022 fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, conform mențiunilor exprese ale deciziei Curții Constituționale, iar instanța supremă a statuat în mod obligatoriu faptul că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen., instanța de apel a constatat că în cauză trebuie făcută aplicarea art. 5 din C. pen., reținând că îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat inculpatului anterior datei de 25.06.2018, respectiv ulterior datei de 30.05.2022 nu are efect întreruptiv, astfel încât a considerat aplicabil termenul general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani, termen care s-a împlinit la data de 19.12.2022.

Instanța de apel a considerat că solicitarea Ministerului Public de a aplica cu prioritate dreptul uniunii în sensul hotărârii pronunțate de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-107/23 PPU nu poate fi primită, arătând, în esență, că infracțiunea de evaziune fiscală ce face obiectul cauzei nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).

***

Critica parchetului privind statuarea eronată asupra domeniului de aplicare a dreptului Uniunii cu consecința neaplicării Hotărârii pronunțate la data de 24 iulie 2023 de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23, este fondată.

În ce privește incidența dreptului Uniunii, Înalta Curte notează că acuzația adusă inculpatului A. în raport de care s-a pronunțat soluția de încetare a procesului penal ce face obiectul recursului în casație se circumscrie infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea alternativă a evidențierii în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin diminuarea bazei de impozitare a TVA.

Asupra infracțiunilor de evaziune fiscală antamând TVA, în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant că acestea intră sub incidența art. 325 alin. (1) TFUE care obligă statele membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive întrucât, resursele proprii ale Uniunii cuprind printre altele, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, existând o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, hotărârea din 5.12.2017, MAS și MB, C-42/17, hotărârea din 5.06.2018, Kolev și alții, C-612/15).

Astfel, înțelesul noțiunii de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost examinat atât în contextul prevederilor Convenției elaborate în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (Convenția PIF), cât și al dispozițiilor Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.

S-a reținut că noțiunea de fraudă "este definită la art. 1 din Convenția PIF ca fiind orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la (...) folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Uniunii sau ale bugetelor gestionate de Uniune sau în numele acesteia" (Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 8 septembrie 2015, Ivo Taricco s.a, C-105/14, pct. 41).

În sensul articolului 1 alin. (1) lit. b) din Convenția PIF, "frauda" în materie de venituri ale Uniunii implică "necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații specifice" sau "folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete" (Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, pct. 39).

Noțiunea de fraudă înglobează, în consecință, veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, concluzie ce nu poate fi repusă în discuție de faptul că TVA-ul nu ar fi perceput în mod direct în numele Uniunii, întrucât articolul (1) din Convenția PIF nu prevede o astfel de condiție, care ar fi contrară obiectivului convenției respective privind combaterea, cu cea mai mare fermitate, a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea Taricco, pct. 41).

În ceea ce privește înțelesul și sfera de aplicare a articolului 325 alin. (1) TFUE, Curtea de Justiție a statuat că această dispoziție impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive (Hotărârea Lin, pct. 83); noțiu