ÎCCJ, Decizia nr. 76/2023

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 590 din data de 20 decembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. c), alin. (2) C. pen. și la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 518 din 25.06.2018 și nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să plătească cu titlu de cheltuieli judiciare către stat suma de 1.500 RON.

În baza art. 272 C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 942 RON, a rămas în sarcina statului și s-a dispus plata acestuia din fondul Ministerului Justiției.

Prin decizia penală nr. 47 din data de 22 mai 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a dispus următoarele:

A respins, ca nefondată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de intimatul inculpat A..

A respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 590 din data de 20 decembrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019, privind pe intimatul A..

În temeiul art. 276 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauzei au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a declarat recurs în casație.

Prin cererea de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a indicat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

În esență, în motivarea cererii de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile enunțate, considerând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenței cauzei de încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 lit. f) din C. proc. pen. [..a intervenit (...) prescripția"] cu privire la infracțiunea de spălare a banilor reținută în sarcina inculpatului A., dispunând în mod nelegal încetarea procesului penal față de acesta.

S-a apreciat că instanța de apel era ținută de respectarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în privința infracțiunilor de "corupție în general", astfel cum s-a stabilit în privința României prin Hotărârea Euro Box Promotion.

În cuprinsul deciziei pronunțată în cauza Euro Box Promotion și alții (cauzele conexate C-357/19, C-379 19. C-547/19, C-811 19 și C-840/19), Curtea de Justiție a reținut că noțiunea de "activitate ilegală" la care se referă art. 325 alin. (1) TFUE acoperă, printre altele, orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (par. 185). De asemenea, s-a stabilit că "în ceea ce privește România, obligația de combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, așa cum rezultă din articolul 325 alin. (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru și le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare" și că "în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru s-a angajat printre altele să accelereze considerabil lupta împotriva corupției, în special împotriva corupției de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislației anticorupție" (par. 188).

Curtea a mai stabilit că obiectivele de referință menționate în Decizia 2006/928 a Comisiei Europene concretizează angajamentele specifice asumate de România și cerințele acceptate de aceasta la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004, care figurează în anexa IX la Actul de aderare, referitor în special la domeniile justiției și luptei împotriva corupției, precum și faptul că "revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal și de procedură penală permit o sancționare efectivă a infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general" (par. 191).

Recurentul a mai susținut că restrângerea perioadei de timp în care se poate face tragerea la răspundere penală a autorilor infracțiunilor de spălare a banilor, prin aplicarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională, de către organele judiciare în instrumentarea dosarelor privind spălarea banilor, nu reprezintă decât o lipsă de fermitate a statului și neîndeplinirea obligațiilor asumate.

Totodată, s-a considerat că nu este incidentă nici soluția din Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauza privindu-l pe inculpatul A., având în vedere, pe de o parte, natura infracțiunii imputate - infracțiune de spălare a banilor în legătură cu o faptă de corupție, asupra căreia trebuie recunoscută supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului european, iar, pe de altă parte, înseși considerentele Deciziei nr. 67/2022 au reținut că "determinarea incidenței normelor de drept european și aplicarea principiilor care se desprind din jurisprudența C.J.U.E. constituie atributul exclusiv al instanțelor naționale învestite cu soluționarea cauzelor deduse judecății". În pus, cele două sesizări vizând aplicarea prioritară a dreptului Uniunii în contextul problemei de drept, au fost respinse ca inadmisibile.

S-a mai arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., termenul de prescripție este de 8 ani și a început să curgă la data de 14.09.2012 (cum a stabilit instanța de apel) fiind întrerupt succesiv anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, prin începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale, prin audierea inculpatului de către procuror la data de 19.01.2015, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, prin trimiterea în judecată a inculpatului, prin audierea în primă instanță la data de 26.04.2021 (când a recunoscut comiterea faptei), iar ulterior prin citarea succesivă a inculpatului la termenele de judecată din primă instanță și apel, acte de procedură îndeplinite în mare parte înainte de expirarea termenului general de prescripție, în baza normelor în vigoare din Noul C. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație s-a arătat că, în cauză, chiar neluarea în considerare a actelor de procedură îndeplinite în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, conform deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu afectează cu nimic intervalul în care organele judiciare aveau posibilitatea tragerii la răspundere a inculpatului, întrucât un nou termen de prescripție de 8 ani a început să curgă înainte de publicarea la data de 20.06.2018 a Deciziei nr. 297/2018 pronunțate de Curtea Constituțională.

Începând cu data de 30.05.2022 au fost îndeplinite acte de procedură care, potrivit legii, trebuie aduse la cunoștința inculpatului, constând în citarea inculpatului la termenele de judecată și măsurile dispuse în cadrul ședințelor de judecată din apel, astfel încât noile întreruperi au făcut să curgă noi termene de prescripție, limitate de această dată de regulile prescripției speciale.

Înalta Curte de Casație și Justiție - judecătorul de filtru, constatând că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023 este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la Completul de 5 Judecători - Penal P1 - 2023.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Examinând critica formulată în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta este nefondată.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

În faza judecării cauzei în fond (soluție menținută prin decizia pronunțată apel), instanța supremă a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este de 8 ani.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză.

Astfel, așa cum a reținut instanța de apel, acțiunea penală exercitată împotriva inculpatului A. are ca obiect tragerea acestuia la răspundere penală pentru săvârșirea, în perioada 30 august 2010-14 septembrie 2012 a infracțiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, aflată în vigoare la data săvârșirii faptei.

Întrucât în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale au încetat să mai aibă efecte juridice, dispozițiile C. pen. în vigoare în perioada menționată constituie legea penală mai favorabilă pentru inculpatul A..

Pe cale de consecință, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită de inculpat se raportează numai la dispozițiile art. 154 alin. (1) din C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziții legale referitoare la întreruperea cursului prescripției, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripție, cu consecința socotirii ca fiind împlinit termenul de prescripție, în cazul depășirii cu încă o dată a acestuia.

Termenul de prescripție se calculează potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) din C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

Totodată, reglementările care incriminează fapta comisă de inculpat au fost modificate de la data săvârșirii faptei până în prezent, avându-se în vedere pentru încadrarea juridică a faptei dispozițiile de incriminare aflate în vigoare în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, corespunzătoare aplicării dispozițiilor din C. pen. apreciat ca fiind lege penală mai favorabilă, făcându-se astfel aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, încadrarea juridică dată faptei de spălarea banilor săvârșită de inculpatul A. în perioada 30 august 2011-14 septembrie 2012, este cea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., infracțiune care se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Termenul de prescripție a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., este de 8 ani și se socotește împlinit la data de 14 septembrie 2020, astfel încât soluția dispusă de instanța de apel, care a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale în ceea ce privește acțiunea penală exercitată împotriva inculpatului A. este legală.

Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs în casație s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, iar ulterior, în concluziile sale, procurorul de ședință a invocat în susținerea motivelor de recurs hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23.

Cu privire la această din urmă susținere se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susținerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, precum și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare a procesului penal nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate, fiindcă nu vizau prescripția răspunderii penale.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

De altfel, acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Mai mult, invocarea de către parchet a incidenței Hotărârii Curții Europene de Justiție din 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, pronunțată ulterior deciziei definitive atacate cu prezentul recurs în casație, este de natură să aducă atingere autorității de lucru judecat.

În privința importanței pe care o are principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun "ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoș Constantin Târșia, C-69/14).

Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală națională, întrebarea preliminară adresată Curții de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securității juridice tras din dreptul [Uniunii] și jurisprudența [Curții] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorității dreptului [Uniunii] și nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești interne pronunțate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiași principiu al priorității dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis și în cauza de față.

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 47 din data de 22 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.