ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 258 din 08.03.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014), cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 1445/A din data de 13.10.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 258 din data de 08.03.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs în casație la data de 07.11.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin cererea de recurs în casație formulată, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., admiterea recursului în casație și casarea deciziei penale nr. 1445/A din data de 132.10.2023 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2018 ca urmare a greșitei încetări a procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

Parchetul a susținut că în mod eronat, instanța de apel a dat valoare juridică Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, fără a ține seama de natura infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv o infracțiune de corupție, ce intră sub incidența dreptului Uniunii, având în vedere elementele de interpretare furnizate de Curte în jurisprudența sa, în sensul că expresia "orice activitate ilegală" din cuprinsul articolului 325 alin. (1) TFUE nu poate fi interpretată restrictiv și acoperă orice act de corupție care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, indiferent dacă s-a și produs o pierdere de resurse proprii Uniunii, dispoziții care obligă statul să lupte împotriva corupției prin măsuri disuasive și efective (Hotărârea Kolev), cât și de gravitatea sporită a faptei, în sensul atingerii grave adusă puterii executive. S-a considerat de parchet că înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a CCR este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și nu doar pentru infracțiunile de corupție și spălarea banilor, ci a tuturor infracțiunilor, cu excepția celor imprescriptibile.

În susținerea cererii de recurs în casație parchetul a făcut trimitere la cele statuate deja de CJUE în cauza Euro Box Promotion și alții (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 si C-840/19), paragrafele 181 și 189-194, menționând că legătura cauzei cu dreptul Uniunii Europene reiese din faptul că obiectul prezentei cauze îl reprezintă judecarea unei infracțiuni care intră sub incidența art. 325 alin. (1) TFUE și a Convenției PIF. S-a apreciat că există o vădită divergență între dreptul Uniunii Europene ce vizează protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene (inclusiv prin sancționarea reală a faptelor de corupție) - art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 din Convenție elaborate în temeiul articolului K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF3), a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor - art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a principiului supremației/preeminenței dreptului Uniunii și legislația națională în materie de prescripție a răspunderii penale, astfel cum aceasta a fost amendată prin Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și interpretată prin Decizia ICCJ nr. 67/2022, întrucât acestea din urma ar putea împiedica eficiența luptei împotriva faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și împotriva corupției în general.

În opinia parchetului, aplicarea reglementărilor naționale în materie de întrerupere a prescripție, în forma conturată în urma Deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a Deciziei ICCJ nr. 67/2022, în cauzele privind judecarea infracțiunilor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, dar și cele de corupție, ar conduce la pronunțarea unor soluții de încetare a procesului penal în foarte multe dintre aceste cauze, de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, contrar articolului 325 alin. (1) TFUE coroborat cu art. 2 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului de urmărire penală, cel ale dosarului de fond și apel, parchetul a apreciat că termenul de prescripție al răspunderii penale pentru fapta dedusă judecații nu s-a împlinit, prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ; legalitatea soluției din data de 13.10.2023 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport de hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, prin urmare trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018; or, fapta dedusă judecații s-a epuizat la data de 03.05.2012, însă ultimul act procedural de natură să producă efectul întreruptiv al prescripției a fost efectuat la data de 07.03.2018, prin emiterea rechizitoriului, anterior publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25.06.2018.

Astfel, s-a arătat că data săvârșirii de către inculpatul A. a infracțiunii de complicitate la dare de mită este data de 03.05.2012; în opinia parchetului, potrivit C. pen. din 1968, termenul general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1968 (pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani), în cauză s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) la data de 02.07.2020, iar termenul special de prescripție a răspunderii penale pentru aceeași infracțiune, de 16 ani conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1968, s-ar împlini la data de 02.07.2028, luând în calcul și perioadele de suspendare aferente stării de urgență.

S-a menționat că potrivit noului C. pen., termenul general de prescripție a răspunderii penale (pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită pedepsită potrivit art. 48 alin. (1) raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c), s)-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) la data de 02.07.2020, iar termenul special de prescripție a răspunderii penale pentru aceeași infracțiune, de 16 ani, prevăzut de art. 154 alin. (2) din C. pen., s-ar împlini la data de 02.07.2028, luând în calcul și perioadele de suspendare aferente stării de urgență.

Parchetul a concluzionat că, potrivit ambelor reglementări, pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită, reținută în sarcina inculpatului A. termenul general de prescripție a răspunderii penale, în lipsa actelor întreruptive de prescripție, s-ar fi împlinit, însă termenul special de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit în cauză, instanțele reținând ca fiind mai favorabilă inculpatului reglementarea din noul C. pen., respectiv cea din perioada 25.06.2018-29.05.2022, fără a mai lua în considerare posibilele acte întreruptive de prescripție.

Parchetul a arătat că prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, dispoziție care a rămas în fondul activ al legislației penale, într-o formă incompletă, iar practica judiciară s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripției se produce în continuare prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, iar în considerente s-a arătat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Parchetul a arătat că Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, este aplicabilă în prezenta speță, întrucât au fost efectuate acte de procedură atât înainte de invalidarea parțială a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Decizia CCR nr. 297/2018, ultimul act întreruptiv, anterior publicării acestei decizii, fiind emiterea rechizitoriului la data de 07.03.2018, cât și înainte de invalidarea totală a art. 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia CCR nr. 358/2022, considerând că în cauză termenul general de prescripție s-a întrerupt anterior publicării Deciziei nr. 297/2018, astfel încât soluția de încetare a procesului penal este neîntemeiată.

A susținut parchetul că legătura din prezenta cauză cu dreptul Uniunii este dată de obiectul acesteia, respectiv săvârșirea unor infracțiuni de corupție, Hotărârea din cauza C107/24.07.2023 a CJUE statuând că instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu art. 325 alin. (1) din TFUE, să lase neaplicate Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă și de a crea un risc sistemic de impunitate.

De asemenea, a apreciat că instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicată și Decizia nr. 67/2022, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale în temeiul deciziilor Curții Constituționale a României ca lege penală mai favorabilă, fapt ce ar rezulta din paragrafele 123-124 ale Hotărârii din cauza nr. C 107/24.07.2018.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

În cauza de față, parchetul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Înalta Curte reține că situația de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-l privește pe inculpatul A. este că acesta în perioada 09.03.2012 - 03.05.2012, cu știință, a întreprins acte de complicitate materială (relativ la fapta de dare de mită a denunțătorului B., din data de 03.05.2012, corelativă infracțiunii de luare de mită, din aceeași dată, comisă de numitul C.), constând în intermedierea înțelegerii infracționale dintre cei doi și asigurarea transmiterii folosului necuvenit, respectiv a autoturismului marca x în valoare de 24.302,10 euro (112.473,39 RON) de la mituitor către mituit, pentru ca acesta din urmă, în calitate de comisar șef al Gărzii Financiare, secția Județeană Dâmbovița, să nu-și îndeplinească atribuțiile de serviciu, respectiv pentru a nu mai dispune efectuarea unor acțiuni de control la firmele denunțătorului B..

În ce privește cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale atât prima instanță, cât și instanța de apel au constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

În concret, curtea de apel a reținut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este legea penală care nu mai conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, și anume 26 iunie 2018, și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 2022, întrucât în acest interval de timp dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituționalității acestora și a lipsei de intervenție a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecința inexistenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, s-a constatat că inculpatului îi este aplicabil termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.

Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracțiunii ce face obiectul judecății, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 și 7 ani închisoare.

Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la data săvârșirii infracțiunilor, în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

În contextul celor arătate, Înalta Curte constată că termenul general de prescripție a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data epuizării activității infracționale, fapta fiind comisă în perioada 09.03.2012 - 03.05.2012 și, pe cale de consecință, în privința infracțiunii de complicitate la dare de mită reținută în sarcina inculpatului, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în data de 02.07.2020, fiind cuprinsă și perioada de 2 luni de suspendare urmare a decretelor emise de Președintele României prin care a fost instituită stare de urgență.

Examinând criticile formulate în recurs în casație se constată că acestea au caracter nefondat. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani și a început să curgă pentru infracțiunea de complicitate la dare de mită la data de 03.05.2012, adică data epuizării infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză la data de 02.07.2020. Așadar, soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme.

Având în vedere statuările instanței de contencios constituțional din considerentele Deciziei nr. 358/2022, precum și natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale și incidența principiului legii penale mai favorabile, se constată că nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură invocate de procuror în motivele de recurs în casație.

În motivele de recurs în casație parchetul a făcut referire la Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții și la Hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, susținând că acestea și-ar găsi aplicabilitate în speță.

Înalta Curte reține că interpretările date dreptului Uniunii de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele menționate în motivele scrise de recurs în casație nu au incidență în speța dedusă judecății, având în vedere că infracțiunea care face obiectul cauzei este o infracțiune de corupție care nu este îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurentă se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE, art. 325 alin. (1) TFUE, art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23.

Curtea de la Luxemburg, în cuprinsul hotărârii din cauza C-107/23, furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).

De altfel, noțiunile de "corupție activă" și "corupție pasivă" sunt definite de art. 2, 3 din Convenția PIF, art. 4 lit. a), b) din Directiva 1371 și sunt circumscrise acțiunilor funcționarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptible să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.

Prin Directiva 1371 din 2017, transpusă prin Legea nr. 283/2020, respectiv Legea nr. 234/2022, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse și la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.

În ceea ce privește Hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, din dispozitivul și considerentele acesteia a rezultat în mod clar că a fost dată în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, vizând cazuri de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale UE. În considerentele acestei hotărâri, CJUE a menționat în mod expres (paragraf 65) că atâta vreme cât faptele din litigiul principal nu sunt fapte de corupție, este evident că interpretarea Deciziei 2006/928 a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară. Ca urmare, hotărârea mai sus menționată nu are aplicabilitate în cauza de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea de corupție ce face obiectul cauzei iese de sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționată, atât în baza interpretării acesteia, cât și a jurisprudenței anterioare a Curții de Justiție.

Astfel, infracțiunea de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014) pentru care a fost trimis în judecată recurentul și în raport de care s-a reținut cauza de încetare a procesului penal nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).

Schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei "infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" și extinderea lui la infracțiunile de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, așa cum a solicitat recurenta Direcția Națională Anticorupție ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

În motivele scrise de recurs în casație Direcția națională Anticorupție a făcut referire și la Hotărârea Curții din 21 decembrie 2021 (cauza S.C. Euro Box Promotion S.R.L. C 357/19). Înalta Curte reține că această hotărâre este dată, pe de o parte, în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, în prezent abrogată, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, și pe de altă parte, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Cât privește Decizia 2006/928, interpretarea a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate în primă instanță de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA- ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunțate în apel și rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel.

De asemenea, a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, pe de o parte cu articolul 2 și cu articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu Decizia 2006/928 și, pe de altă parte, cu principiul supremației dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunță în materie de corupție, de fraudă în domeniul TVA-ului și de răspundere disciplinară a magistraților și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din respectivele decizii, deși consideră că această jurisprudență este contrară dispozițiilor dreptului Uniunii.

Ca urmare, hotărârea menționată nu are incidență în cauza de față, pentru că are în vedere alte situații, cu referire la compunerea completelor de judecată, precum și alte decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României, decât cele incidente în prezenta cauză.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa subliniază că, cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Deopotrivă, CEDO sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situația juridică pe care ar crea-o schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților.

Prin urmare, și din această perspectivă este nefondat recursul în casație formulat de parchet cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, apreciindu-se că, la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenței consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

Concluzionând, Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect s-a eficiență Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, precum și Deciziei nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și s-a constatat încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la dare de mită, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (forma în vigoare după 01.02.2014), cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1445/A din data de 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2024.