ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 236/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017, printre altele, în baza art. 250

2

C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii luate prin ordonanțele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție, astfel cum au fost menținute prin sentința penală apelată.

Totodată, au fost menținute măsurile asigurătorii luate prin ordonanțele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție, până la concurența valorii prejudiciului și a cheltuielilor judiciare stabilite de prima instanță, astfel cum au fost menținute prin sentința penală apelată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că, prin sentința penală nr. 9 din 10 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2017, s-a dispus, printre altele, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanțele din datele de 07.11.2017 și 08.11.2017 emise de un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție în dosarul de urmărire penală nr. 814/P/2014, până la concurența valorii prejudiciului și cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina fiecărui inculpat prin hotărâre.

S-a mai constatat că, prin ordonanța nr. 814/P/2014 din 07.11.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a dispus:

- imobilul - teren intravilan (categoria de folosință livadă), în suprafață de 15.000 mp situat în loc. Sărulești, jud. Călărași, înscris în cartea funciară nr. x Sărulești, nr. cadastral x, cota 1/1;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 3.800 mp, situat în loc. Sărulești, jud. Călărași, înscris în cartea funciară nr. x Sărulești, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 5.576 mp, situat în jud. Dâmbovița, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 3.480 mp, situat în jud. Dâmbovița, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 1.200 mp, situat în jud. Dâmbovița, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 4.953 mp, situat în jud. Dâmbovița, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - teren arabil extravilan, în suprafață de 2.654 mp, situat în jud. Dâmbovița, înscris în cartea funciară nr. x Nucet, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia, B.;

- imobilul - apartament 2 camere și dependințe, situat în București, str. x, în suprafață de 49,49 mp, înscris în cartea funciară nr. x București Sectorul 1, nr. cadastral x, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia B., până la concurența valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

- imobil - teren extravilan, în suprafață de 3.000 mp, situat în localitatea Schitu, jud. Constanța, înscris în cartea funciară nr. x Costinești, nr. cadastral x, cota 1/2, până la concurența valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

S-a mai arătat că, prin ordonanța nr. 814/P/2014 din 08.11.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a dispus:

- imobil - teren arabil extravilan, în suprafață de 1.220 mp, situat în loc. Vama Veche, jud. Constanța, înscris în cartea funciară nr. x Limanu, nr. cadastral x:907/6, bun aflat în proprietatea comună devălmașă a susnumitului și a soției acestuia K., până la concurența valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

- imobil compus din: A1 - teren intravilan în suprafață de 13.499 mp, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Tămădău Mare și următoarele construcții înscrise în cartea funciară nr. x Tămădău Mare: A1.1 - construcții anexă, cu suprafața construită de 146 mp, având număr cadastral x; A1.2 - construcții anexă, cu suprafața construită de 689 mp, având număr cadastral x; A1.3 - construcții anexă, cu suprafața construită de 3 mp, având număr cadastral x; A1.4 - construcții anexă, cu suprafața construită de 22 mp, având număr cadastral x; A1.5 - construcții anexă, cu suprafața construită de 24 mp, având număr cadastral x, A1.6 - construcții anexă, cu suprafața de 22 mp, având număr cadastral x; A1.7 - construcții anexă, cu suprafața construită de 22 mp, având număr cadastral x; A1.8 - construcții anexă, cu suprafața construită de 79 mp, având număr cadastral x; A1.9 - construcții anexă, cu suprafața construită de 270 mp, având număr cadastral x; A1.10 - construcții anexă, cu suprafața construită de 1.585 mp, având număr cadastral x; A1.11 - construcții anexă, cu suprafața construită de 309 mp, având număr cadastral x; A1.12 - construcții anexă, cu suprafața de 471 mp, având număr cadastral x; A1.13 - construcții anexă, cu suprafața construită de 456 mp; A1.14 - construcții anexă, cu suprafața construită de 465 mp, având număr cadastral x; A1.15 - construcții anexă, cu suprafața construită de 468 mp, având număr cadastral x; A1.16 - construcții anexă, cu suprafața construită de 274 mp;

- imobil înscris în cartea funciară nr. x Tămădău Mare compus din: teren intravilan, în suprafață de 706 mp (660 mp din act), având număr cadastral x și construcție (spațiu comercial+locuință), având număr cadastral x; până la concurența valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

Curtea a reținut că de la pronunțarea sentinței penale apelate, respectiv 10 februarie 2022, nu a trecut o perioadă mai mare de 1 an, astfel că este respectat termenul prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen.

Totodată, nu a primit solicitarea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, în temeiul art. 250

2

C. proc. pen. raportat la art. 268 alin. (2) teza finală C. proc. pen., ce ar fi generată de împrejurarea că prima instanță nu ar fi pus în discuție legalitatea și temeinicia acestora în termen de 1 an de la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 6/2021, subliniind că respectiva lege a intrat în vigoare la 21 februarie 2021, iar măsurile asigurătorii au fost menținute prin sentință, ce a fost pronunțată la 10 februarie 2022. În plus s-a menționat că termenul de 1 an este un termen de recomandare și nu de decădere, cum au susținut inculpații.

Curtea a constatat că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în Capitolul III, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

S-a observat că inculpații, față de care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de rezultat, existând suspiciunea rezonabilă că aceștia ar fi putut comite faptele pentru care sunt cercetați, cu respectarea prezumției de nevinovăție de care aceștia beneficiază, potrivit art. 4 C. proc. pen., art. 6 CEDO și art. 23 alin. (11) din Constituția României, cu atât mai mult cu cât, în privința acestora, s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

Raportându-se la prevederile art. 250

2

C. proc. pen., art. 249 alin. (1) și alin. (5) C. proc. pen., a apreciat că, în speță, măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualei pagube produse prin săvârșirea presupuselor infracțiuni, fiind luate asupra bunurilor inculpaților, până la concurența valorii probabile a presupusei pagube, precum și în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare avansate de stat, la care aceștia au fost obligați de prima instanță, în scopul evitării înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor vizate. Mai mult, întrucât inculpații, față de care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, potrivit art. 20 din această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, însă aceste dispoziții legale, anterior redate, nu împiedică instanța de judecată să facă o analiză a proporționalității măsurii asigurătorii în raport cu scopul urmărit.

Deoarece presupusul prejudiciu nu a fost recuperat și nu s-a depășit un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor judiciare, Curtea a considerat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În concluzie, Curtea a apreciat că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurilor asigurătorii, temeiuri care impun în continuare menținerea respectivelor măsuri.

Împotriva acestor dispoziții din încheierea din 08 februarie 2023, în termen legal, au declarat contestație inculpații J., M. și C..

Astfel, inculpatul J. a criticat măsura dispusă de Curtea de Apel București sub aspectul netemeiniciei, apreciind că măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor sale nu mai sunt proporționale cu suma până la concurența căreia au fost aplicate, având în vedere în raport cu durata de timp scursă de la momentul instituirii lor.

Inculpații M. și C., prin motivele scrise de contestație, susținute cu prilejul dezbaterilor, au invocat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor lor, învederând că, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus art. 250

2

C. proc. pen., respectiv de la 28 februarie 2021, respectivele măsuri nu au fost verificate periodic, așa cum impune textul de lege menționat. Astfel, raportându-se la dispozițiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., au susținut că termenul de verificare a măsurilor asigurătorii, de 1 an, nu este un termen de recomandare, ci unul imperativ, astfel că neverificarea în termenul prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen. determină încetarea de drept a acestora.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispozițiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, apreciază contestațiile formulate de inculpații J., M. și C. ca fiind neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analizând, cu prioritate, critica de nelegalitate invocată de contestatorii M. și C., cu argumentarea că măsurile asigurătorii au fost menținute în condițiile în care, urmare a verificării lor cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen., acestea ar fi încetat de drept, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

În acest sens, se reține că dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

În speță, așa cum a reținut și Curtea de Apel București, respectivul termen nu a fost depășit, în condițiile în care măsurile asigurătorii instituite în cauză prin ordonanțele procurorului au fost menținute prin sentința penală nr. 9 din 10 februarie 2022, așadar înaintea datei de 28 februarie 2022, când s-ar fi împlinit un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021. În plus, și verificarea realizată prin încheierea atacată s-a efectuat tot în termenul de 1 an prevăzut de lege, ținând seama de faptul că, așa cum s-a arătat anterior, măsurile asigurătorii au fost menținute prin sentința penală pronunțată de prima instanță la data de 10 februarie 2022.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, și în ipoteza în care respectivul termen ar fi fost depășit, legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia măsurilor preventive de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv a încetării de drept.

Astfel, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, scopul urmărit prin adoptarea prevederilor art. 250

2

C. proc. pen. îl reprezintă eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național. Voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică și consecințe fundamental diferite asupra drepturilor individuale. De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuție (art. 241 C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condițiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii (în acest sens: încheierea din 21 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al secției penale, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 și nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc).

O atare concluzie este susținută și de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

Pe de altă parte, contrar susținerilor contestatorilor, Înalta Curte constată că, în ipoteza de față, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorilor M. și C. de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen. este neîntemeiată.

De altfel, în ceea ce îl privește pe contestatorul M., Înalta Curte constată că ordonanțele nr. 814/P/2014 din 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, nu îl vizează.

Procedând, în continuare, la verificarea încheierii atacate, din perspectiva temeiniciei, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul de la fond a apreciat că se impune menținerea în continuare a măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

În speță, se reține, sub aspectul acuzațiilor formulate, că inculpații J. și C. au fost trimiși în judecată și condamnați de prima instanță pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin faptele inculpaților trimiși în judecată în cauză, în actul de sesizare s-a menționat că, în urma faptelor acestora, a fost acordată, fără drept, o finanțare nerambursabilă în cuantum total de 8.191.199,88 RON. Instanța de fond, prin sentința penală nr. 9 din 10 februarie 2022, a reținut, însă, producerea unui prejudiciu de doar 6.340.562 RON.

Totodată, se observă că, în cursul urmăririi penale, având în vedere prejudiciul produs prin săvârșirea presupuselor infracțiuni de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei în dauna părții civile Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire penală a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracțiune, în temeiul art. 249 C. proc. pen. și art. 20 din Legea nr. 78/2000, prin ordonanțele nr. 814/P/2014 din 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a dispus luarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile și asupra conturilor bancare, expres menționate, aparținând, printre alții, inculpaților J. și C., până la concurența valorii probabile a pagubei - 8.191.199,88 RON.

Ulterior, măsurile asigurătorii au fost menținute prin sentința penală nr. 9 din 10 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Călărași, până la concurența valorii prejudiciului și cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina fiecărui inculpat prin hotărâre.

Conform dispozițiilor art. 250

2

C. proc. pen., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Așadar, în aplicarea caracterului provizoriu al măsurilor asigurătorii, legiuitorul a impus prin aceste dispoziții procesual penale obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea respectivelor măsuri, verificare ce trebuie realizată inclusiv prin raportare la condițiile în care acestea puteau fi dispuse.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (art. 249 alin. (5) C. proc. pen.).

Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiționată de constatarea prealabilă a necesității instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

În principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, însă există situații în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepție, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura și gravitatea faptelor comise, fie consecințele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi. O astfel de excepție este cea reglementată prin art. 20 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia "în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol (Capitolul III. Infracțiuni, n.n.), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".

Aceasta înseamnă că, în cazul infracțiunii prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată de chiar natura acestei infracțiuni. În acest caz particular, organele judiciare rămân ținute să evalueze, însă, în continuare, celelalte cerințe normative obligatorii pentru dispunerea măsurii asigurătorii, referitoare la categoria de bunuri supuse indisponibilizării, valoarea probabilă a sumelor până la concurența cărora se instituie măsura și finalitatea acesteia, astfel cum rezultă din enumerarea alternativă prevăzută de art. 249 alin. (1) C. proc. pen.. Criteriul proporționalității dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, de vreme ce pot fi luate doar pe parcursul procesului penal, stingându-se cel mai târziu prin atingerea scopului în vederea realizării căruia au fost instituite, respectiv prin repararea pagubei, executarea cheltuielilor judiciare ori, după caz, prin aplicarea confiscării speciale sau a confiscării extinse.

Examinând, în raport cu aceste considerații, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorii de la Curtea de Apel București, că subzistă, în continuare, temeiurile care au determinat instituirea și, ulterior, menținerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparținând inculpaților J. și C., acestea fiind necesare în vederea garantării reparării presupuselor pagube produse prin infracțiunile imputate și executării cheltuielilor judiciare, ținându-se seama în acest sens și de prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, care, așa cum s-a arătat anterior, stipulează că, în cazul infracțiunilor reglementate prin această lege (printre care și infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Lege nr. 78/2000, imputată celor doi inculpați în forma complicității) luarea măsurii asigurătorii este obligatorie.

Totodată, se apreciază că măsurile sunt proporționale cu scopul urmărit prin instituirea lor, inclusiv prin raportare la valoarea estimată a prejudiciului. În acest sens, se reține că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (în forma complicității) reținându-se, în esență, că ar fi participat la producerea unui prejudiciu în cuantum de 8.191.199,88 RON.

Se observă, astfel, că valoarea sumei în limita căreia au fost indisponibilizate bunurilor inculpaților nu depășește cuantumul estimat al prejudiciului în faza de urmărire penală, așa încât nu pot fi valorificate criticile inculpatului J. sub acest aspect. În plus, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (5) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor inculpatului până la concurența valorii probabile a acesteia. Or, sumele reținute în actul de sesizare ca fiind pretinsul prejudiciu cauzat prin faptele ce formează obiectul acuzației și cheltuielile judiciare la care se referă instanța de fond reprezintă o valoare estimată de organele judiciare, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, care vor fi verificate atât sub aspectul existenței, cât și al cuantumului de către instanță, la finalul cercetării judecătorești în apel.

Totodată, raportat la data instituirii măsurilor asigurătorii (luna noiembrie 2017), la numărul și valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul prejudiciului reclamat de partea civilă, precum și la complexitatea ridicată (generată de numărul persoanelor acuzate, de natura și gravitatea acuzațiilor formulate, de modalitatea în care s-au desfășurat presupusele acțiuni ilicite) și stadiul în care se află cauza (respectiv în apel, apropiindu-se de finalul cercetării judecătorești), în condițiile în care nu se identifică perioade de stagnare a procedurii imputabile organelor judiciare, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privința respectivelor măsuri asigurătorii luate de procuror în cursul urmăririi penale se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube și în executarea cheltuielilor judiciare, și interesul personal al acuzaților de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor/sumelor de bani ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017). Prin urmare, nu se poate considera că durata măsurilor asigurătorii instituite de procuror ar fi de natură să pună în discuție principiul rezonabilității în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum a susținut contestatorul inculpat J., menținerea acestora fiind justificată de datele cauzei, iar consecințele produse sunt cele normale unei asemenea măsuri procesuale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigențele de necesitate (decurgând inclusiv din lege) și proporționalitate care au stat la baza dispunerii lor și nu se justifică în momentul de față ridicarea acestora, fiind o garanție pentru o posibilă plată a prejudiciului, cu atât mai mult cu cât în cazul infracțiunii pentru care sunt cercetați inculpații J. și C. luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie (din perspectiva necesității de a asigura o eventuală confiscare specială), și o garanție plății cheltuielilor judiciare către stat.

Față de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală și temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 250

1

coroborat cu art. 250

2

C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații J., M. și C. împotriva dispoziției de menținere a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, din cuprinsul încheierii din 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Față de culpa lor procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii inculpați vor fi obligați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorii inculpați C. și M., în sumă de câte 340 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații J., M. și C. împotriva dispoziției de menținere a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanțele nr. 814/P/2014 din datele de 07 noiembrie 2017 și 08 noiembrie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, din cuprinsul încheierii din 08 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Obligă contestatorii inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorii inculpați C. și M., în sumă de câte 340 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2023.