ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1224/2020

Ședința publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 105/2020 din 24 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis cererea de revizuire formulată de A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019. A anulat decizia atacată și a respins cererea intimaților de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 s-a admis recursul formulat de recurenții B. și C. în contradictoriu cu intimații A. S.A.. și D. S.R.L.. și a fost modificată în tot sentința civilă nr. 1839 din 12 iulie 2019, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în sensul că s-a admis contestația la executare formulată de contestatorii B. și C., în contradictoriu cu intimații A. S.A. și D. S.R.L.; s-a constatat perimarea executării silite ce formează obiect al dosarului execuțional nr. x/2012, instrumentat de B.E.J. E., a fost desființată executarea silită și toate actele de executare efectuate în acest dosar execuțional.

Curtea de apel a redat considerentele reținute de tribunal și a subliniat faptul că tribunalul, în dezacord cu instanța de fond, a reținut că în cauză nu operează puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 183/2017, astfel cum fost modificată prin decizia nr. 35/2017, întrucât în dosarul anterior nu s-a analizat intervenirea sau nu a perimării și a apreciat că, pentru a opera lucrul judecat, ar fi trebuit ca problema juridică supusă analizei instanței să fi făcut obiectul analizei instanței, care să fi tranșat asupra acesteia.

Or, cât timp reținerea instanței de fond referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de perimare nu a fost contestată prin apelul formulat, tribunalul a pornit analiza referitoare la intervenirea perimării de la acest moment.

Contrar aprecierilor instanței de fond, tribunalul a reținut că adresa emisă de executorul judecătoresc la 10 decembrie 2012 nu constituie act de executare și că prin această adresă executorul judecătoresc a comunicat creditorului încheierea civilă nr. 7534/CC/2012, prin care s-a încuviințat executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2012, cererea de suspendare a executării silite imobiliare și acordul de dezmembrare din 13 iulie 2012 și a solicitat creditorului A. . S.A. să-și exprime punctul de vedere cu privire la acordul de dezmembrare și să dispună cu privire la executarea silită din dosarul execuțional.

În ce privește apărarea intimatului D. S.R.L., în sensul că termenul de perimare nu a început să curgă la 25 iulie 2012, întrucât termenul de perimare ar curge de la încetarea suspendării, potrivit art. 389 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a notat că tribunalul nu a dat eficiență acestei apărări, în primul rând pentru că acest intimat nu a formulat recurs pentru a critica situația de fapt reținută de instanța de fond cu privire la termenul de început al perimării, iar în al doilea rând pentru că art. 389 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât se referă la cazurile de suspendare prevăzute de vechiul C. proc. civ., respectiv la suspendarea executării silite prevăzută de art. 403 alin. (3) și (4) din C. proc. civ.

S-a notat că tribunalul a reținut că, atâta timp cât vechiul C. proc. civ. nu prevedea suspendarea executării silite la cererea creditorului, este evident că art. 389 alin. (2) din cod nu putea reglementa o asemenea situație și, în consecință, regimul juridic aplicabil în cauză este cel reglementat de art. 389 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că executarea din cauză s-a perimat de drept, întrucât creditorul, în perioada 25 iulie 2012 - 25 ianuarie 2013, a lăsat să treacă mai mult de șase luni de la îndeplinirea oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire. Totodată, a reținut că, dacă s-ar admite că pe durata suspendării executării solicitate de creditor nu ar curge termenul de perimare, s-ar ajunge în situația în care creditorul, prin simpla sa voință, ar stabili regulile de funcționare a instituției perimării, ceea ce este de neacceptat, întrucât normele privind perimarea pot fi stabilite doar de legiuitor, fiind imperative.

A subliniat curtea de apel că, întrucât C. proc. civ. nu definește noțiunea de act de executare, tribunalul a interpretat actul de executare ca un act efectuat de executorul judecătoresc, prevăzut de C. proc. civ. în vederea executării silite (de exemplu emiterea somației, notarea urmăririi silite, emiterea publicației de vânzare) sau orice alt act necesar pentru îndeplinirea unui act de executare prevăzut de C. proc. civ. (de exemplu emiterea unei adrese pentru a obține date despre bunurile sau veniturile debitorilor) și în acest context a apreciat că adresa emisă de executorul judecătoresc nu este un act prevăzut de C. proc. civ. în vederea executării silite, respectiv în vederea recuperării vreunei sume din patrimoniul debitorului și că, în egală măsură, prin adresă se comunică creditorului A.. S.A. acte pe care acesta deja le avea - acordul de dezmembrare și cererea de suspendare formulată chiar de creditor.

S-a mai precizat că următorul act de executare reținut de instanța de fond s-a îndeplinit la 25 aprilie 2013, însă, până la această dată, termenul de perimare ce a început să curgă la 25 iulie 2012 s-a împlinit la 25 ianuarie 2013, așa cum prevede art. 389 C. proc. civ., de aceea instanța de recurs a apreciat că soluția instanței de fond este nelegală sub acest aspect, că recursul formulat trebuie admis și soluția instanței de fond schimbată în tot, în sensul admiterii contestației la executare și al constatării perimării executării silite obiect al dosarului execuțional nr. x/2012, cu efectul desființării executării silite obiect al dosarului execuțional nr. x/2012 și a actelor de executare efectuate în acest dosar execuțional.

Curtea de apel a notat faptul că împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire A. S.A., cerere întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire, cu consecința anulării deciziei pronunțate de către Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019.

A fost prezentat punctul de vedere al revizuentei cu privire la excepția nulității cererii de revizuire, care i-a fost opusă de către intimați și s-au prezentat in extenso argumentele pentru care revizuenta a apreciat că este admisibilă și întemeiată calea de atac extraordinară promovată, de esența susținerilor fiind următoarele:

Motivul de revizuire invocat este cel prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., între părți purtându-se litigii care au avut ca obiect contestații la executare față de procedura de executare silită demarată în dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E. începând cu anul 2013 și continuând până în prezent în anul 2020.

Revizuenta a arătat în esență că toate aceste litigii prin care s-a contestat legalitatea actelor de executare, respectiv caracterul cert, lichid și exigibil al creanței băncii s-au finalizat în sensul constatării de către instanțele de judecată cu titlu irevocabil a corectei demarări a procedurii de executare silită, precum și a legalității actelor de executare realizate de către Biroul executorului judecătoresc E. în dosarul execuțional nr. x/2012, că hotărârile judecătorești pronunțate în aceste dosare au dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la efectele pe care le produc, fiind prezumate că exprimă adevărul, deci nu pot fi contrazise de o altă hotărâre judecătorească, în speță decizia civilă nr. 49 din 6 noiembrie 2019, tocmai în vederea asigurării securității circuitului civil.

A fost prezentat titlul executoriu care stă la baza executării silite care face obiectul dosarului execuțional nr. x/2015 BEJ E. și, cu referire la existența unor hotărâri definitive potrivnice, revizuienta a menționat decizia civilă nr. 18 din 18 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Bistrița-Năsăud, prin care s-a menținut soluția din sentința civilă nr. 2488 din 2 aprilie 2014, pronunțată de către Judecătoria Bistrița.

S-a notat totodată că revizuenta a subliniat faptul că prin contestația la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 s-a solicitat anularea executării silite din dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E., precum și a tuturor actelor de executare efectuate în acest dosar, că această contestație la executare a fost introdusă în pe rolul Judecătoriei Bistrița la 19 iunie 2013, urmărindu-se anularea actelor de executare efectuare în dosarul execuțional până la acel moment, iar prin decizia civilă nr. 18 din 18 februarie 2015, pronunțată de către Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a respins ca nefondat recursul formulat de către recurenții UNGUR, fiind menținută soluția dată de către Judecătoria Bistrița prin sentința civilă nr. 2488 din 2 aprilie 2014, prin care s-a respins solicitarea de anulare a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E..

A reținut curtea de apel că revizuenta a menționat decizia civilă nr. 16 din 10 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins ca neîntemeiat recursul, deci s-a menținut soluția din sentința civilă nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunțată de către Judecătoria Bistrița și, tot în succesiunea litigiilor dintre părți legate de actele de executare silită, s-a arătat că prin contestația la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 s-a solicitat anularea somației imobiliare din 4 iulie 2017, emisă în dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E., precum și a executării silite însăși și a tuturor actelor de executare subsecvente, anularea procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare din 28 iunie 2017, iar prin decizia civilă nr. x din 6 iunie 2018, pronunțată de către Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a anulat recursul formulat de către recurenții Ungur, fiind deci menținută soluția din sentința civilă nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunțată de către Judecătoria Bistrița, prin care s-a respins contestația la executare împotriva executării silite.

În aceeași succesiune a litigiilor purtate între părți și generate de executarea silită s-a arătat că împotriva deciziei civile nr. 32/2018 s-a formulat contestație în anulare, admisă în principiu prin decizia nr. 53 din 7 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 16 din 10 aprilie 2019, pronunțată de către Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2018 s-a respins ca neîntemeiat recursul formulat de către recurenții UNGUR, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunțată de către Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2017.

A notat curtea de apel că revizuenta a arătat și că prin decizia civilă nr. 19 din 18 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 s-a respins ca neîntemeiat recursul, fiind menținută soluția din sentința civilă nr. 3006 din 16 aprilie 2014, pronunțată de către Judecătoria Bistrița, că prin contestația la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 s-a solicitat anularea executării silite din dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E., precum și a tuturor actelor de executare efectuate în acest dosar, contestația la executare fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Bistrița la 12 iulie 2013, urmărindu-se anularea actelor de executare efectuare în dosarul execuțional până la acel moment și că prin decizia civilă nr. 19 din 18 februarie 2015, pronunțată de către Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a respins ca nefondat recursul formulat de către recurenții UNGUR, fiind menținută soluția dată de către Judecătoria Bistrița prin sentința civilă nr. 3006 din 16 aprilie 2014, prin care s-a respins solicitarea de anulare a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E..

S-a evidențiat faptul că revizuenta a afirmat expres că premisa analizei pe care curtea de apel trebuie să o facă în prezenta cauză trebuie să pornească de la faptul că în dispozitivul deciziei civile nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a menționat că "admite contestația la executare (...) constată perimarea executării silite obiect al dosarului execuțional nr. x/2012 instrumentat de BEJ E., desființează executarea silită obiect al dosarului execuțional nr. x/2012 și toate actele de executare efectuate în acest dosar executional", în condițiile în care există hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în contestații la executare vizând același dosar execuțional, în care executarea silită însăși, respectiv actele de executare sunt validate de către instanțele judecătorești".

Curtea de apel a prezentat considerațiile de ordin teoretic ale revizuentei referitoare la puterea de lucru judecat și faptul că, în vederea stabilirii existenței autorității sau a puterii de lucru judecat, trebuie verificate cele trei elemente, respectiv identitatea de părți, obiect și cauză, revizuenta susținând că, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești invocate, respectiv din dosarul nr. x/2019, părțile sunt identice și acționează în aceeași calitate, respectiv numiții Ungur în calitate de contestatori, iar revizuienta în calitate de intimat, că din punct de vedere al obiectului și al cauzei se observă faptul că toate hotărârile judecătorești invocate au fost pronunțate în dosare vizând anularea executării silite obiect al dosarului execuțional nr. x/2012 BEJ E., scopul urmărit de către numiții UNGUR fiind același, respectiv desființarea executării silite din dosarul execuțional anterior menționat.

S-a arătat că revizuenta a menționat faptul că invocarea perimării ca motiv de desființare a executării silite din dosarul execuțional nr. x/2012 s-a făcut în anul 2019 (dosar nr. x/2019), invocându-se motive din perioada 2012-2013, în condițiile în care prima contestație la executare formulată de către numiții UNGUR, care a vizat acest dosar execuțional a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la 19 iunie 2013, deci la acel moment, în cursul anului 2013, contestatorii ar fi putut invoca acest motiv în vederea susținerii cererii de anulare a executării silite, însă au preferat să facă acest lucru de abia după 7 ani și după soluționarea în mod irevocabil a unui număr considerabil de contestații la executare.

În speță, a afirmat revizuenta, nu este incidentă o situație tipică, de școală, de verificare a condițiilor privind puterea de lucru judecat, întrucât particularitățile speței sunt generate de însuși scopul urmărit de către numiții UNGUR, anume anularea executării silite din dosarul execuțional nr. x/2012, caz în care s-a susținut că, dacă s-ar admite teza conform căreia perimarea de plano nu a fost analizată niciodată și contestatorii o pot invoca fără nicio sancțiune după aproximativ 7 ani de la momentul demarării unei executări silite, deși executarea silită însăși, respectiv actele de executare au fost validate și considerate ca fiind legale de către instanțe judecătorești prin hotărâri irevocabile pronunțate în mai multe contestații la executare, atunci înseamnă că în mod indirect s-ar invalida autoritatea de lucru judecat pe care o au aceste hotărâri judecătorești, deci practic ar fi lipsite de eficiență juridică în condițiile în care motivul putea și trebuia să fie invocat încă din anul 2013.

În susținerea cererii de revizuire, s-a arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că repunerea în discuție a unei soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanță și să încalce principiul securității juridice (cauza Amurăriței împotriva României, par. 37; cauza R. Avram împotriva României, par. 41,42), în speța de față puterea de lucru judecat dobândită de hotărârile judecătorești care au validat executarea silită însăși, respectiv legalitatea actelor de executare realizate în dosarul execuțional nr. x/2012 BEJ E. impunând necesitatea asigurării imutabilității statuărilor jurisdicționale, stabilitatea și securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței dreptului într-o societate democratică și a dreptului la un proces echitabil.

Examinând cererea de revizuire a deciziei civile nr. 49/2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, curtea de apel a reținut în sinteză că revizuirea deciziei nr. 49 din 5 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 s-a solicitat în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. de la 186, ce prevede următoarele:

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: ... 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate."

Curtea de apel a pus în evidență scopul acestui motiv de revizuire și condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea acestuia și a făcut precizări referitoare la obiectul dosarului nr. x/2019 și la hotărârea supusă revizuirii.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în vederea soluționării cererii de revizuire, se impune a se evidenția calificarea juridică a cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2019, astfel cum reiese din voința reclamanților, din normele invocate, respectiv din scopul urmărit de aceștia, conchizând că din chiar motivarea cererii de chemare în judecată se impune a se reține că aceasta vizează o executare silită aflată în derulare în dosarul execuțional nr. x/2012 (și adiacentele 1505/2012/A, 1505/2012/B), iar calificarea este dată de normele juridice incidente, respectiv art. 371

1

și următoarele din C. proc. civ. de la 1865, norme ca vizează executarea silită.

A afirmat curtea de apel că scopul cererii promovate este desființarea acestei executări și a tuturor actelor de executare, or acesta poate fi atins doar prin intermediul remediului juridic reprezentat de contestația la executare, reglementat de art. 399-404 C. proc. civ.. Aceasta este și calificarea juridică indicată expres de reclamanți în cursul cererii înregistrate la 17 aprilie 2019, solicitarea acestora fiind de a se acorda un termen scurt "având în vedere faptul că este vorba despre o contestație la executare în dosarul execuțional nr. x/2012", dar și aceea dată de instanța de recurs, care în mod expres a admis "contestația la executare formulată de contestatori".

Curtea de apel a reținut că un alt argument în favoarea contestației la executare, ca obiect al cererii înregistrate în dosarul nr. x/2019 este tocmai problema juridică adusă în discuție, și anume perimarea executării silite, sens în care a notat că perimarea executării silite este reglementată de art. 389 C. proc. civ., că ea reprezintă o sancțiune procesuală care constă în desființarea executării silite, considerându-se că partea creditoare, printr-o îndelungată lipsă de stăruință, a pierdut orice interes în recuperarea creanței sale pe această cale și că există două modalități procedurale prin care se poate invoca perimarea, iar alegerea lor nu este atribuită debitorului (respectiv oricărei alte persoane căreia i-ar profita perimarea), ci depinde de momentul în care interesul de a se invoca acest incident devine actual și de stadiul în care se află executarea silită la acel moment.

În ce privește prima modalitate procedurală, curtea de apel a reținut că aceasta este aceea în care de la ultimul act de executare au trecut șase luni sau mai mult și nu s-au mai efectuat acte de executare, caz în care nu se poate utiliza contestația la executare, deoarece ar contraveni dispozițiilor procedurale reglementate de art. 401 C. proc. civ., fiind, însă, acceptat în jurisprudența și doctrina relevante aferente vechiul C. proc. civ. că cel interesat poate să ceară oricând perimarea, pe calea unei acțiuni principale sau pe cale de excepție în momentul în care creditorul se prevalează de executarea silită sau de vreun act referitor la această executare.

A doua modalitate procedurală a fost indicată ca fiind cea în care, ulterior trecerii unui termen de 6 luni în care nu s-au mai efectuat acte de executare, se întocmește un nou act de executare, urmat apoi de altele. În acest caz, debitorul/persoana interesată, pentru a putea invoca perimarea, este obligat a folosi contestația la executare reglementată de art. 399 C. proc. civ. și a sesiza instanța de executare, în termenul de 15 zile reglementat de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., în oricare din cele trei ipoteze prevăzute.

A apreciat curtea de apel că în speța de față, după cum reiese din examinarea înscrisurilor din dosarul nr. x/2019, se urmărește desființarea executării silite ca urmare a perimării executării silite, incident ce ar fi intervenit în cursul anului 2013, însă, ulterior, s-au întocmit și alte acte de executare în dosarul execuțional nr. x/2012, iar în prezent este în curs vânzarea silită a unor imobile.

Față de cele de mai sus, concluzia reținută de curtea de apel a fost în sensul celei acceptate de instanța de recurs, în sensul că acțiunea formulată de reclamanți, prin care s-a invocat perimarea este o contestație împotriva executării silite înseși, întemeiată pe prevederile art. 399 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Raportat la această calificare a contestației la executare împotriva executării silite înseși au fost examinate condițiile revizuirii, enunțate în precedent în legătură cu care s-au reținut următoarele:

Condiția existenței unor hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, a fost apreciată ca îndeplinită, reținându-se că, la momentul analizei executării silite în ansamblul său în cadrul dosarelor nr. x/2013 și y/2013, ambele demarate ulterior datei de 25 ianuarie 2013, instanțele care au pronunțat hotărârile sus-amintite au verificat condițiile de legalitate a demarării executării și desfășurării acesteia explicit cu referire la motivele de contestație împotriva executării silite înseși invocate în cele două dosare și implicit cu referire la orice alt incident care ar fi putut afecta legalitatea executării silite în ansamblul său, ceea ce trebuia să includă și o eventuală perimare.

O atare interpretare coroborată a prevederilor art. 399 alin. (1) și (2), ale art. 401 alin. (1) lit. c) și ale art. 389 C. proc. civ. a fost apreciată ca fiind în concordanță cu principiul securității circuitului civil, deoarece permite atât verificarea incidenței perimării, cât și menținerea hotărârilor judecătorești care au statuat referitor la acte de executare ulterioare momentului în care ar fi intervenit perimarea, fiind logic să fie așa, deoarece o executare silită și actele efectuate în cadrul acestei proceduri nu pot fi declarate ca fiind în conformitate cu dispozițiile legale, dar și perimate în același timp, deoarece atât nelegalitatea executării, cât și perimarea atrag aceeași consecință, anume desființarea executării silite.

Contrarietatea dintre decizia nr. 49 din 5 noiembrie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și deciziile aceleiași instanțe nr. 18 din 18 februarie 2015, prin care s-a soluționat definitiv dosarul nr. x/2013 și nr. 19 din 18 februarie 2015, prin care s-a soluționat definitiv dosarul nr. x/2013, s-a apreciat, reiese din aceea că, analizând aceeași executare silită derulată în dosarul nr. x/2012 sub aspectul legalității demarării și derulării, soluția criticată este diametral opusă.

S-a mai subliniat că perimarea executării, intervenită la 25 ianuarie 2013, incident absolut, care operează de drept și care are ca efect desfiiințarea executării silite, putea și trebuia invocată, respectiv analizată din oficiu cu ocazia examinării executării silite înseși în cadrul dosarelor nr. x/2013, respectiv 6748/190/2013 ale Judecătoriei Bistrița.

În ce privește condiția referitoare la existența unor hotărâri pronunțate în același litigiu, adică să fi existat o tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză, curtea de apel a reținut că și aceasta este îndeplinită:

Părțile din prezentul dosar și cele din dosarele nr. x/2013 și y/2013 sunt aceleași, respectiv contestatorii B. și C. și intimata creditoare A. S.A., la care se adaugă cesionarul creditului.

Obiectul dosarului este identic și constă în contestație la executare, în care se analizează executarea silită însăși, remarcându-se faptul că în cadrul dosarelor nr. x/2013 și y/2013 s-a solicitat și analizat legalitatea executării silite înseși, ce a vizat demararea executării silite și actele de executare efectuate până la momentul sesizării instanței, moment ulterior intervenției perimării, astfel cum acest moment a fost determinat prin decizia nr. 49 din 05 noiembrie 2019 ce face obiectul revizuirii. Prin urmare, a apreciat curtea de apel, cu ocazia verificării legalității executării silite înseși trebuia să se statueze și cu privire la incidența perimării.

Cauza a fost apreciată și ea ca fiind identică, deoarece executarea silită însăși se analizează raportat la prevederile art. 399 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 401 alin. (1) C. proc. civ.. În această ordine de idei, s-a considerat că temeiul juridic al perimării, respectiv art. 389 C. proc. civ. nu este relevant în stabilirea cauzei, întrucât perimarea și contestația la executare sunt instituții distincte, însă ele se suprapun în ce privește condițiile de exercitare a acțiunii civile și efectele, în situația în care perimarea se invocă cu privire la o executare silită aflată în desfășurare: perimarea reprezintă un incident care vizează întreaga executare silită, astfel că se suprapune cu contestația la executare reglementată de art. 399 alin. (1) si (2) C. proc. civ. și trebuie exercitată în termenul de 15 zile din momentul în care partea a aflat că un act de executare s-a efectuat după împlinirea termenului de perimare.

Curtea de apel a apreciat ca îndeplinită și condiția ca hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunțate în același dosar (proces), ci în dosare diferite, fiind indicate dosarele cu privire la care se justifică contrarietatea de hotărâri, soluționate anterior prezentului dosar.

În fine, a fost reținută ca îndeplinită și condiția ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii de lucru judecat sau, chiar dacă aceasta a fost ridicată, ea să nu se fi discutat.

Cu privire la această condiție, s-a reținut că s-a invocat și analizat excepția puterii de lucru judecat, însă cu privire la sentința civilă nr. 183/2017, respectiv la decizia civilă nr. 35/2017, pronunțate în dosarul nr. x/2014, subliniindu-se că este real că cele statuate de instanțele care au soluționat dosarul x/2019 cu privire la această excepție nu pot face obiectul prezentului demers procesual, fiind la rândul lor intrate în puterea de lucru judeca.

Însă, a pus în evidență curtea de apel, analiza efectuată în prezentul dosar nu a vizat defel dosarul nr. x/2014, iar analiza efectuată de curte cu ocazia revizuirii nu se poate suprapune cu analiza efectuată de instanțele din dosarul nr. x/2019, deoarece dosarul nr. x/2014 nu are ca obiect verificarea legalității executării silite în ansamblul ei, în sensul art. 399 alin. (1) și (2) C. proc. civ., ci o contestație la executare demarată împotriva anumitor acte de executare, mai precis a rapoartelor de evaluare și a actelor de executare ulterioare, întocmite pe baza acestor rapoarte de evaluare.

Curtea de apel a susținut că contrarietatea deciziei nr. 49/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 s-a analizat raportat la dosarele nr. x/2013 și y/2013, deoarece acestea au avut ca obiect contestații împotriva executării silite înseși, au vizat legalitatea procedurii de executare în ansamblul ei și nu doar anumite acte de executare; așadar, s-a notat, analiza efectuată de instanțe cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2014 nu prezintă relevanță în analiza motivului de revizuire invocat, motivul pentru care s-a infirmat de către instanța de recurs soluția primei instanțe referitoare la autoritatea de lucru judecat a fost omisiunea discutării perimării în cadrul dosarului nr. x/2014, iar din cele mai sus argumentate, având în vedere și obiectul dosarului x/2014, care este contestație la executare împotriva anumitor acte de executare, o atare analiză nu a fost făcută, dar nici nu putea fi făcută.

Pe de altă parte, s-a mai apreciat, în cadrul dosarelor nr. x/2013 și y/2013, ce au avut ca obiect contestarea executării silite înseși, legalitatea întregii executări, a actelor de executare existente până la acel moment și viitoare, se impunea a fi analizată și din perspectiva unei eventuale incidențe a perimării, dat fiind că efectul perimării este identic cu cel al nelegalității actelor de executare, respectiv determină desființarea executării silite și a tuturor actelor de executare.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a admis cererea de revizuire și, dat fiind că intimații au căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ. a respins cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate B. și C., ambele căi de atac fiind înregistrate sub același număr unic x/2019 la 11 iunie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului propriu, recurentul-intimat B. a criticat decizia curții de apel și a solicitat în principal admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea excepției de nulitate, cu consecința anulării cererii de revizuire.

Pentru situația în care excepția nulității cererii de revizuire nu va fi admisă, recurentul-intimat a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

Recurentul-intimat a expus considerații prealabile referitoare la dreptul procedural incident sub aspect temporal, la admisibilitatea recursului și la competența în soluționarea recursului.

Primul motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii de drept procesual în ceea ce privește respingerea excepției nulității cererii de revizuire, întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurentul-intimat a susținut că cererea de revizuire, fiind o cale de atac extraordinară, trebuie în mod incontestabil motivată sub aspectul temeiurilor referitoare la contrarietate, memoriul depus ulterior de către banca revizuentă fiind formulat în afara termenului prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac.

Din această perspectivă, recurentul-intimat a criticat hotărârea curții de apel, întemeiată pe dispozițiile art. 326 alin. (1) C. proc. civ., în care s-a reținut că termenul pentru motivare curge de la comunicarea celei din urmă hotărâri, susținând că o astfel de abordare este contrară legii, câtă vreme hotărârile instanței de recurs nu se comunică, că ea contravine deciziei Curții Constituționale prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 324 C. proc. civ. (decizia nr. 353/2006 a CCR), că se examinează contrarietatea în funcție de dispozitivele, nu de considerentele celor două hotărâri pretins potrivnice și că ea este contrară și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Al doilea motiv de recurs vizează greșita interpretare și aplicare a legii de drept procesual în ceea ce privește reținerea admisibilității revizuirii prin raportare la cerința ca pretinsa contradictorialitate să se manifeste la nivelul dispozitivului hotărârilor judecătorești, întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut în esență că nu există și nici nu se pretinde că există contrarietate la nivelul dispozitivului hotărârilor în legătură cu care se invocă revizuirea, că nu există în cauză o hotărâre prin care, în dispozitiv, să se fi respins cererea de perimare sau excepția perimării și o altă hotărâre prin care aceeași cerere sau excepție să se fi admis și că în realitate ceea ce se pretinde că s-ar afla în conflict poate fi cenzurat din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, mecanismul de valorificare a pretinsei autorități de lucru judecat anterior fiind acela de transpunere a unei "chestiuni dezlegate" în considerente, ceea ce nu este îngăduit în condițiile C. proc. civ. de la 1865.

Al treilea motiv de recurs vizează greșita interpretare și aplicare a legii de drept procesual și material în privința condiției încălcării autorității de lucru judecat, întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul a susținut că instanța de revizuire a greșit atunci când a reținut în cauză identitatea de cauză (causa debendi), întrucât hotărârile pronunțate anterior, cu privire la care s-a invocat contrarietatea erau pronunțate în contestații la executare care aveau altă cauză juridică decât perimarea, în care nelegalitatea executării nu se baza pe intervenirea perimării, în timp ce hotărârea din urmă, revizuită era întemeiată exclusiv pe incidentul perimării executării silite.

A afirmat recurentul că în realitate chestiunea perimării executării silite nu a fost invocată nici de părți și nici din oficiu în cadrul proceselor în care s-au pronunțat hotărârile invocate în cererea de revizuire și a susținut că instanța de revizuire a reținut în mod greșit că există autoritate de lucru judecat dedusă din faptul că ambele demersuri procesuale aveau aceeași destinație sau scop, dând curs în mod eronat noțiunii de cauză a acțiunii, care vizează scopul demersului judiciar (causa petendi) în detrimentul celei de cauză a cererii, care vizează temeiul juridic calificat al cererii de chemare în judecată (causa debendi).

În sprijinul aceleiași critici recurentul a mai arătat și că instanța de revizuire a folosit un silogism juridic greșit, întrucât s-a întemeiat pe o autoritate de lucru judecat implicită, aspect nerecunoscut de doctrina română și străină, în condițiile în care lucrul judecat presupune o dezlegare expresă dată de judecător unei chestiuni.

În plus, recurentul a susținut și că în mod greșit a reținut instanța de revizuire că prin hotărârile anterioare s-a consfințit legalitatea actelor de executare sau a executărilor silite, neexistând o astfel de consfințire, ci doar o statuare asupra caracterului neîntemeiat al contestațiilor la executare raportat la motivele invocate și dezbătute, nu și asupra a ceea ce nu s-a decis, deși ar fi fost posibil să se decidă.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul a susținut că instanța de revizuire a reținut greșit identitatea de obiect, confundând obiectul cu scopul demersurilor judiciare.

În sprijinul acestei critici, recurentul a arătat în sinteză că în contestațiile la executare respinse ca neîntemeiat s-au invocat nelegalități ale actelor de executare și ale executării, în timp ce în cererea soluționată prin decizia a cărei revizuire se solicită s-a invocat chiar perimarea executării, obiectul fiind chiar perimarea, nu nulitatea actelor.

Al patrulea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii de drept procesual sub aspectul reținerii condiției neinvocării excepției autorității de lucru judecat în procesul în care s-a pronunțat cea din urmă hotărâre, motiv de recurs pe care recurentul nu l-a întemeiat în drept.

În cadrul acestei critici s-a susținut că este un aspect incontestabil faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este inadmisibilă dacă în procesul în care s-a pronunțat ultima hotărâre s-a invocat autoritatea de lucru judecat și instanța a înlăturat-o.

Cu raportare la speța dedusă judecății, recurentul a afirmat că argumentația curții de apel este speculativă și tinde să ocolească fondul problemei, întrucât în realitate în procesul finalizat cu hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat instanța de recurs a reținut în mod expres că, atâta vreme cât în procesele anterioare nu s-a invocat și dezlegat în mod expres problema perimării executării, nu există autoritate de lucru judecat care să se opună analizei acestui incident în acest dosar, recurentul susținând că în revizuire nu poate fi primită teza autorității de lucru judecat implicite, întrucât aceasta reprezintă o veritabilă cenzură a hotărârii de recurs.

În motivarea recursului propriu, recurenta-intimată C. a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii excepției nulității cererii de revizuire sau a respingerii cererii de revizuire, cu obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, susținând, în acord cu recurentul-intimat B., că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 și, cum decizia atacată nu este supusă apelului, devin incidente dispozițiile art. 304

1

din cod, care permit examinarea cauzei sub toate aspectele.

Primul motiv de recurs vizează încălcarea și greșita aplicare a legii de către instanța de revizuire în soluționarea excepției nulității cererii de revizuire.

În argumentarea acestei critici recurenta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care se degajă concluzia că, în ceea ce privește căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate, acestea sunt reglementate prin norme de ordine publică.

În această ordine de idei, a susținut autoarea căii de atac că termenul prescris de lege pentru exercițiul căii de atac a revizuirii este cel prevăzut de art. 324 C. proc. civ. și se referă atât la declararea, cât și la motivarea acestei căi de atac, de aceea curtea de apel a reținut în mod greșit, cu încălcarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, că termenul de o lună prevăzut de textul legal precitat, care curge de la pronunțarea ultimei hotărâri se referă doar la declararea căii de atac, nu și la motivarea acesteia.

În această logică, recurenta a arătat că nici dispozițiile art. 326 alin. (1) C. proc. civ. și nici faptul că hotărârea atacată cu revizuire a fost pronunțată de o instanță de recurs nu justifică aplicarea de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 303 alin. (2) C. proc. civ. și că prioritate au dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de aceea cererea de revizuire, motivată fiind peste termenul legal, calculat de la pronunțarea hotărârii atacate, trebuia anulată, necuprinzând elementele prevăzute de art. 82, coroborate cu art. 112 C. proc. civ.

Recurenta a subliniat faptul că, decizia atacată fiind pronunțată de o instanță de recurs, era irevocabilă și nu se comunica părților, potrivit art. 266 alin. (3) C. proc. civ., iar în această ipoteză nu se poate vorbi nici despre încălcarea dreptului de a asigura părții o posibilitate efectivă de exercitare a căii de atac, întrucât, pentru invocarea potrivniciei unor hotărâri în condițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu se impune cunoașterea considerentelor pe care ultima hotărâre se sprijină, soluția contrară venind în contradicție și cu statuările din decizia nr. 353/2006 a Curții Constituționale a României.

Al doilea motiv de recurs vizează considerentele în care instanța de revizuire a făcut precizări la obiectul dosarului nr. x/2019 și la hotărârea supusă revizuirii, recurenta susținând că prin cele statuate în cadrul acestor precizări instanța de revizuire și-a depășit atribuțiile și a realizat un control judiciar asupra deciziei nr. 49/2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, schimbând în mod inadmisibil obiectul și cauza acesteia.

În argumentarea criticii, recurenta a susținut că instanța de revizuire a recalificat cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, transformând-o din acțiune principală de constatare a perimării, întemeiată pe dispozițiile art. 389 alin. (1) C. proc. civ. în contestație la executarea silită însăși, întemeiată pe dispozițiile art. 399 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. și examinând în acest context condițiile revizuirii.

A afirmat recurenta că, prin calificarea dată cererii de chemare în judecată, s-a nesocotit voința reclamanților și s-a încălcat principiul disponibilității, după cum s-a nesocotit și dezlegarea dată prin încheierea de ședință de la 19 iunie 2019 din dosarul nr. x/2019, interlocutorie și intrată în puterea lucrului judecat și prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că în sus-amintitul dosar instanța a fost învestită cu o acțiune în constatarea perimării executării silite, în privința căreia a fost respinsă excepția tardivității.

Al treilea motiv de recurs merge în linia argumentativă a celui secund și vizează greșita statuare asupra îndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

De esența acestei critici este faptul că examenul acestor condiții s-a făcut pornind de la premisa greșitei calificări a cererii care formează obiectul dosarului nr. x/2019, dar și de la ceea ce s-a reținut a se fi verificat implicit în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013, recurenta susținând că în realitate analiza condițiilor de admisibilitate impunându-se a fi realizată raportat la ceea ce instanțele au verificat explicit și legat de motivele de contestație invocate.

A arătat autoarea căii de atac că perimarea și contestația la executare sunt instituții juridice distincte, cu obiect diferit, cu condiții de admisibilitate diferite și efecte proprii, expunând in extenso argumentele pe care se sprijină abordarea propusă.

În continuarea acestui raționament, recurenta a susținut în esență că în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013 perimarea executării silite nu a fost invocată, nu a făcut obiect de analiză și de dezlegare, astfel că în privința acestui incident nu există autoritate de lucru judecat, lipsind identitatea de cauză, în consecință în cauză nu există hotărâri judecătorești contradictorii.

Al patrulea motiv de recurs este întemeiat pe conflictul de interese în care s-a aflat președintele completului de judecată, conflict de care recurenta susține că a aflat abia în cursul zilei de 1 aprilie 2020, zi în care a fost redactat și recursul, conflictul fiind generat de faptul că soțul magistratului este director general al intimatei D. S.R.L.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 328 alin. (2), ale art. 304

1

și ale art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La 9 iunie 2020 recurenții au formulat precizări la recurs, prin care au arătat că au invocat conflictul de interese în care s-a aflat președintele completului de judecată care a pronunțat decizia recurată din perspectiva cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 2, pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.

Așa cum reiese din practicaua prezentei decizii, în legătură cu aceste precizări s-a invocat excepția nulității, motivată de faptul că au fost formulate cu depășirea termenului de declarare a recursului, excepție care a fost respinsă la termenul din 1 iulie 2021, cu motivarea că motivul de recurs având această fundamentare a fost invocat în termen prin memoriul de recurs, iar precizările nu reprezintă decât o dezvoltare și o încadrare a acestuia.

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității precizărilor la recurs, excepție respinsă la termenul din 1 iulie 2020.

Intimata a solicitat respingerea recursurilor formulate ca nefondate, susținând că excepția nulității cererii de revizuire a fost în mod corect respinsă de către curtea de apel, pentru a asigura părții un drept efectiv de exercitare a căii de atac, în acest sens fiind invocate, pentru consolidarea raționamentului expus, dispozițiile art. 470 alin. (5) din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, precum și decizia nr. 867 din 16 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la pretinsul conflict de interese pretins de către recurenți, intimata a solicitat să se constate că acesta a fost invocat în mod neavenit, pe baza unei informații eronate și, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect, a susținut că această critică nu poate fi primită în recurs, câtă vreme motivele existau la momentul închiderii dezbaterilor și ele nu au invocate pe calea unei cereri de recuzare.

În ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., intimata a susținut în esență că modalitatea de învestire a instanței cu critici referitoare la o executare silită în derulare este contestația la executare, nu acțiunea în constatare a perimării, invocată de recurenți, care nu era prevăzută de C. proc. civ. de la 1865.

Plecând de la această premisă, intimata a afirmat în esență că în speță sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care protejează autoritatea de lucru judecat și care impune ca drepturi recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu mai poată fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces, subliniind că în speță cauza generatoare a pretinsei perimări era anterioară contestațiilor la executare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2013

La dosar a depus întâmpinare și intimata D. S.R.L., solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, intimata arătând că recursurile sunt motivate în esență în mod similar, că recurenții realizează o interpretare speculativă a dispozițiilor legale în materia revizuirii, nu în spiritul și potrivit scopului reglementării și susținând că instanța de revizuire a respins în mod corect excepția nulității cererii de revizuire, reținând în mod judicios incidența dispozițiilor art. 326 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar motivarea cererii de revizuire fără cunoașterea considerentelor din decizia atacată reprezentând o adevărată probatio diabolica.

Intimata a apreciat că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă, că instanța de revizuire a lămurit în mod corect modalitatea în care se poate invoca perimarea, anume contestația la executare, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 399 și ale art. 401 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că în cauză există hotărâri definitive contradictorii, pronunțate în dosarele în mod corect identificate de curtea de apel, câtă vreme perimarea executării silite, intervenită la 25 ianuarie 2013, putea și trebuia invocată în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013

Totodată, intimata a susținut că în cauză există tripla identitate de părți, obiect și cauză, că hotărârile pretins contradictorii au fost pronunțate în dosare diferite și că în dosarul nr. x/2019 nu a fost invocată puterea de lucru judecat.

Privitor la conflictul de interese susținut, intimata a arătat că soțul președintei de complet care a pronunțat decizia în dosarul de revizuire a încetat colaborarea cu societatea intimată încă din anul 2018.

C. a depus întâmpinare la recursul declarat de B., solicitând admiterea acestei căi de atac.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca întemeiate și le va admite în limitele și pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte stabilește, în acord cu poziția exprimată expres ori implicit de toate părțile litigante, că în cauză sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), întrucât deduse judecății sunt hotărâri pronunțate în legătură cu o executare silită începută în anul 2012, așadar înainte de intrarea în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Or, așa cum prevede în mod expres art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, Legea nr/134/2010 se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, cu consecința că procesele și executările silite demarate anterior rămân supuse dispozițiilor de procedură anterioare, sub care au început.

În acest cadru legal aplicabil, instanța supremă stabilește următoarele delimitări:

Prima este legată de încadrarea juridică a cererii pe care recurenții au numit-o de "precizare" la recursurile declarate, cerere calificată de curte la termenul din 1 iulie 2020 ca fiind de încadrare și de dezvoltare a unui motiv de recurs invocat în termen legal în memoriul de recurs.

Se constată că recurenții și-au întemeiat precizările în drept pe dispozițiile art. 42 C. proc. civ. și, din modul în care citează textele legale apreciate ca incidente, par a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., act normativ apreciat în cele ce preced ca neincident, motiv pentru care Înalta Curte, în evaluarea acestui motiv de recurs, se va raporta la dispozițiile art. 24 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865, care reglementează incompatibilitatea, abținerea și recuzarea judecătorilor.

A doua precizare se referă la faptul că recurenții, făcând expres trimitere la incidența C. proc. civ. de la 1865, solicită aplicarea dispozițiilor art. 304

1

din cod, care prevăd posibilitatea ca instanța de recurs, învestită cu calea de atac împotriva unei hotărâri nesupusă apelului, să examineze cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de recurs expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În acord de principiu cu cele susținute sub acest aspect de către recurenți, Înalta Curte reamintește totuși și faptul că în speță controlul judiciar se exercită într-un cadru specific, fiind atacată cu recurs o hotărâre pronunțată într-o altă cale de atac extraordinară, instanța de recurs, chiar în condițiile permisive ale art. 304

1

C. proc. civ., având a verifica într-un cadru destul de restrictiv modul în care instanța de revizuire a făcut aplicarea dispozițiilor speciale ale