ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată de revizuienții A. și B. în contradictoriu cu intimata C. S.A., s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019, anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind astfel invocate dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și alin. (2), art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității cererii de revizuire pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 510 C. proc. civ.

Prin încheierea civilă nr. 341/A din 04.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile invocată de către intimata C. S.A. și în consecință, s-a declinat competența soluționării cererii de revizuire formulată de către revizuienții A. și B., în contradictoriu cu C. S.A., în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 131 din 18.02.2021, a admis excepția de necompetență materială privind soluționarea cauzei și a declinat cererea de chemare în judecată formulată de revizuienții A. și B., în contradictoriu cu intimata C. S.A. având ca obiect revizuire, către Curtea de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 292/27 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a civilă a Curții de Apel Cluj, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire a deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 și a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2019, formulată de revizuienții A. și B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., în favoarea secției a I-a civilă a Curții de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 281/A din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de A. și B. împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița și a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 208 din 28.07.2020 a Tribunalului Bistrița Năsăud, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Au fost obligați revizuienții A. și B. să plătească intimatei C. prin D. S.R.L. suma de 1740 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuenții A. și B., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se arată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv că decizia recurată a fost pronunțată de un complet nelegal constituit, în alcătuirea acestuia intrând un judecător aflat într-o situație de incompatibilitate, care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție, în cauza pe care a fost desemnat să o judece, fiind incidente dispozițiile în materie de recuzare, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 44 C. proc. civ.

Recurenții susțin că președintele completului, doamna judecător E., în ședința din data de 23 septembrie 2021, în timpul dezbaterilor în fond a făcut o afirmație din care rezultă cu evidență intenția de respingere a cererii de revizuire pe motiv de "inexistență a triplei identități", părți, obiect, cauză, completând concluziile mandatarului intimatei, fără a fi vorba de vreo punere în discuție din oficiu a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14, alin. (4) și (5) din C. proc. civ., raportat la momentul și modul în care au fost făcute aceste afirmații.

De asemenea, mai susțin că în mod greșit Curtea de Apel Cluj a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ. și forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018 și a avut în vedere "exclusiv efectul negativ al autorității de lucru judecat", astfel că dispozițiile art. 24, 25 alin. (1) și 27 C. proc. civ. reținute de către instanța de revizuire în considerentele deciziei recurate au fost eronat interpretate și aplicate.

Arată recurenții că raportarea nu trebuie să se facă la momentul începerii executării silite în dosarele execuționale 383, 400 și 401, respectiv 22 iulie 2013, ci la data înregistrării cererilor în dosarele nr. x/2019, y/2019 și 3514/190/2019 (ultimul devenit 3514/190/2019*), în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate ca potrivnice.

Pe de altă parte, afirmă că prezentul litigiu este guvernat de dispozițiile noului C. proc. civ., iar motivele de revizuire sunt aceleași atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 - cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, constând în existența unor hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", sintagmă care nu poate avea decât sensul dat de art. 430 și 431 din același cod și care nu a suferit nicio intervenție legislativă.

Or, reglementarea diferită a autorității de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătorești, constituie unul din elementele de noutate ale noului C. proc. civ., noua definiție a autorității de lucru judecat extinzându-se și asupra considerentelor, excepțiilor și incidentelor procesuale, iar cum în art. 509 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. legiuitorul utilizează aceeași sintagmă "autoritatea de lucru judecat" - ca și în cuprinsul art. 430, evident că noul C. proc. civ. a determinat și modificarea corespunzătoare a configurației motivului de revizuire pentru hotărâri judecătorești potrivnice.

Spre deosebire de art. 322 pct. 7 din vechiul cod, potrivit căruia revizuirea era posibilă numai dacă hotărârile potrivnice erau date "în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate", în noul C. proc. civ., la art. 509 alin. (1) pct. 8, legiuitorul a renunțat la condiția triplei identități și a apelat pentru protejarea instituției autorității de lucru judecat, astfel cum este ea definită prin art. 430-431.

Prin urmare, contrar a ceea ce a reținut Curtea de Apel Cluj, interpretarea conținutului acestui motiv de revizuire atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuie făcută cu respectarea conținutului autorității de lucru judecat, potrivit art. 430-431 C. proc. civ., nicidecum prin raportare la soluția prevăzută de art. 513 alin. (4), textul legal ce conferă părții dreptul de a solicita și obține revizuirea unei hotărâri judecătorești fiind art. 509 alin. (1) C. proc. civ. .

Consideră recurenții că, aplicând dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", în ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cea din urmă acțiune în justiție neavând tripla identitate de elemente cu prima acțiune promovată și soluționată definitiv - nu poate fi lăsată nesoluționată ca efect al anulării hotărârii pronunțate, în privința sa impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuind a fi judecată în baza principiilor generale ale dreptului și ținând cont de cerințele echității conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții susțin că deși art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018 prevedea doar soluția anularii ultimei hotărâri, lipsind indicația de rejudecare a cauzei, aceasta nu înseamnă că anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 nu ar fi vizat și nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cum în mod greșit a reținut Curtea în considerentele deciziei recurate, și nici că soluția în această ipoteza se oprea la anularea ultimei hotărâri.

Prin urmare, apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării lor prin Legea nr. 310/2018 și considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curții Constituționale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, invocă aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că pentru a se constata incidența acestora nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, astfel încât în cauzele cu nr. x/2019 și y/2019 s-a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul x/2019

Astfel, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2019, y/2019 și 3514/190/2019* au ca obiect cererea de constatare a intervenirii de drept a perimării executării silite în dosarele execuționale 383, 400 și 401, toate din 2013, ale F. și G., demarcate de C. S.A. împotriva revizuenților în realizarea aceleași creanțe invocată din contractul de credit și garanție nr. x din 27.08.2008.

În toate cele trei dosare execuționale, în intervalul 20.04.2016 - 12.12.2016 executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor, de către executorul judecătoresc (în aplicarea art. 701 alin. (2) C. proc. civ. și a principiului disponibilității); ulterior, s-au derulat acte de urmărire silită, după care în anul 2019 au fost formulate cererile de constatare a intervenirii de drept a perimării executării silite cu efectele aferente conform art. 697 - 698 C. proc. civ.

Prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în primele două dosare cererile au fost admise (statuându-se că sunt admisibile, nefiind găsită nicio decădere sau alt impediment în formularea lor; termenul de perimare a curs și s-a împlinit, perimarea a intervenit de drept - fiind incidente dispozițiile art. 697 alin. (2) C. proc. civ., ipoteza în care perimarea nu este condiționată de existența unei solicitări în acest sens a executorului judecătoresc adresată creditorului.

Contrar celor statuate prin hotărârile judecătorești din aceste dosare, în dosarul x/2019 s-a statuat că revizuenții sunt decăzuți din dreptul de a invoca sancțiunea perimării; este incident regimul juridic al termenelor procedurale reglementate pentru contestația la executare; dosarul execuțional a fost și este "activ" fiind efectuate acte de executare; nu se pune problema intervenirii perimării pentru care începerea termenului este condiționată de solicitarea în acest sens de către executorul judecătoresc a efectuării unui act sau demers necesar executării silite.

Rezultatul este că, în mod greșit Curtea de Apel Cluj a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 208/28.07.2020 a Tribunalului Bistrița Năsăud.

În ceea ce privește încheierea civilă nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița în același dosar, recurenții apreciază că atacarea cu revizuire este admisibilă fiind vorba despre o hotărâre definitivă prin respingerea căii de atac pronunțate asupra fondului (care evoca fondul).

Intimata pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită instanței de recurs să dispună respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei civile nr. 281/A/07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020 ca legală și temeinică, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurs.

După rămânerea în pronunțare, recurenții, odată cu depunerea concluziilor scrise, au solicitat, în baza art. 400 C. proc. civ., repunerea pe rol a cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol și recursul declarat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la cererea prin care recurenții au solicitat în baza art. 400 C. proc. civ. repunerea pe rol a cauzei pentru a se dispune acvirarea dosarelor nr. x/2019 și y/2019, cu motivarea că în cadrul aplicației dosarul electronic nu sunt scanate și documentele din dosarele de executare, fără de care consideră că instanța nu poate da o soluție concludentă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Astfel, pe de o parte, menționarea necesității atașării dosarelor în discuție a fost formulată de recurentul-revizuent A. ca o critică a deciziei atacate, arătând că în cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 208 din 28 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița s-a invocat nerespectarea autorității de lucru judecat, astfel că se impunea ca dosarele nr. x/2019, y/2019 și 3514/190/2019 să fie acvirate la dosarul de revizuire, pentru ca instanța să poată constata necesitatea conexării acestora.

Pe de altă parte, solicitarea de atașare a dosarelor sus menționate la dosarul de recurs a fost formulată, cu nerespectarea termenului procedural, după închiderea cercetării judecătorești și acordarea cuvântului în dezbaterea asupra recursului. Referitor la această solicitare, Înalta Curte a arătat că, prin programul informatic Ecris al instanțelor judecătorești se pot accesa și verifica de către instanța de recurs hotărârile pronunțate în cauzele respective, în măsura în care se va impune acest lucru pentru soluționarea prezentei căi de atac.

Ca atare, solicitarea de repunere pe rol a cauzei pentru atașarea unor dosare încalcă dispozițiile art. 492 C. proc. civ., potrivit cărora, în instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea, iar în cazul în care recursul urmează să fie soluționat în ședință publică, pot fi depuse și alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată.

Pe cale de consecință, nefiind incidente dispozițiile art. 400 C. proc. civ., potrivit cărora dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților, va fi respinsă solicitarea recurenților.

Cu privire la recursul declarat, se constată că un prim motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, recurenții susținând că decizia recurată a fost pronunțată de un complet nelegal constituit, în alcătuirea acestuia intrând un judecător aflat într-o situație de incompatibilitate, care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție, în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Au mai arătat că președintele completului, în ședința din data de 23 septembrie 2021, în timpul dezbaterilor în fond a făcut afirmații din care rezultă intenția de respingere a cererii de revizuire pe motiv de "inexistență a triplei identități", părți, obiect, cauză, fără a fi vorba de vreo punere în discuție din oficiu a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., raportat la momentul și modul în care au fost făcute aceste afirmații.

Înalta Curte constată că aceste susțineri fac referire la existența unui caz de incompatibilitate a judecătorului, încadrabil în dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca atunci când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece și atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

În accepțiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută obiectivă - fiind reglementată de art. 41 C. proc. civ. și subiectivă, cazurile fiind enumerate la art. 42 C. proc. civ. pentru ambele, remediile procesuale fiind potrivit art. 43 și 44 din acelasi act normativ declarația de abținere sau cererea de recuzare.

Cu toate acestea, doar incompatibilitatea absolută obiectivă poate fi invocată, cu titlu de excepție absolută, în orice stare a pricinii, având în vedere dispozițiile art. 45 C. proc. civ., potrivit cărora, "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii".

Pentru a verifica dacă instanța ori părțile ar putea invoca direct în căile de atac împotriva hotărârii care vizează fondul pricinii - fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie ca excepție - nelegala compunere a completului decurgând din incompatibilitate, trebuie stabilit în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative, răspunsul dat fiind acela că, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului întemeiate pe existența incompatibilității poate viza numai aspectele de la art. 41 C. proc. civ., pentru că numai în privința acestora nici părțile și nici judecătorul aflat în situația respectivă nu au un drept de apreciere, nu și cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.

Remediul procedural în situația pronunțării unei soluții de către un judecător incompatibil în această ultimă situație este dat de calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, statuându-se la art. 53 alin. (1) și (3) C. proc. civ. că, încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanța de apel constată că recuzarea a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanță. Când instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță.

Or, în speță, recurenții invocând un caz de incompatibilitate subiectivă erau ținuți a urma procedura prevăzută de art. 47-53 C. proc. civ., respectiv aceea de a formula recurs împotriva încheierii din data de 5.10.2021 prin care a fost respinsă cererea lor de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., ceea ce nu au făcut.

Faptul că după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise au menționat că solicită admiterea recursului declarat atât împotriva încheierii din data de 05.10.2021, cât și a deciziei nr. 281/A/2021, nu poate suplini lipsa declarării cu respectarea termenelor și procedurii prevăzute de lege a căii de atac a recursului și împotriva încheierii din data de 5.10.2021.

Un alt motiv de recurs, încadrabil în dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de procedură de la art. 24, 25 alin. (1) și 27 C. proc. civ., recurenții susținând că în mod greșit Curtea de Apel Cluj a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018, deoarece raportarea nu trebuie să se facă la momentul începerii executării silite în dosarele execuționale 383, 400 și 401, respectiv 22 iulie 2013, ci la data înregistrării proceselor ce au ca obiect dosarele nr. x/2019, y/2019 și 3514/190/2019 (ultimul devenit 3514/190/2019*), în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate ca potrivnice.

Astfel, deși art. 24 prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare și art. 27 că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, la art. 25 legiuitorul a statuat că procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Cererea formulată de A. și B. în contradictoriu cu intimata C. S.A. a vizat revizuirea deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a intervenirii perimării executării silite din dosarul de executare nr. 401/2013 al F. și G. și desființarea actelor de executare întocmite în acest dosar execuțional. Temeiul invocat a fost art. 698 C. proc. civ., conform căruia perimarea se constată de către instanța de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părții interesate, prin încheierea dată cu citarea în termen scurt a părților; iar perimarea executării atrage desființarea tuturor actelor de executare, cu excepția celor care au dus la realizarea, în parte, a creanței cuprinse în titlul executoriu și a accesoriilor.

Instanța de recurs reține că cererea de constatare a intervenirii perimării executării silite a vizat executarea silită din dosarul de executare nr. 401/2013 al F. și G., astfel încât acesteia îi sunt aplicabile, în temeiul art. 25 C. proc. civ., dispozițiile C. proc. civ. de la data depunerii cererii de executare (în considerarea dispozițiilor art. 622 C. proc. civ. potrivit cărora executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel).

Ca atare, calea extraordinară de atac a revizuirii exercitată împotriva deciziei civile nr. 208/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, a încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2019, va fi supusă în temeiul art. 27 C. proc. civ. acelorași dispoziții ale C. proc. civ. în vigoare la data depunerii cererii de executare.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile de procedură incidente în speță, apreciind că prezenta cauză se supune dispozițiilor noului C. proc. civ. în forma de la data de 22 iulie 2013, când a început executarea silită în dosarele execuționale invocate, respectiv 383/2013, 400/2013 și 401/2013, anterioară modificării acestora prin Legea nr. 310/2018.

Recurenții au mai invocat, prin prisma motivului de recurs încadrabil în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aplicarea greșită a dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că motivele de revizuire prevăzute de textul de lege invocat sunt aceleași atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, constând în existența unor hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă "autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", sintagmă care nu poate avea decât sensul dat de art. 430 și 431 din același cod și care nu a suferit nicio intervenție legislativă, noua definiție a autorității de lucru judecat extinzându-se și asupra considerentelor, excepțiilor și incidentelor procesuale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Referitor la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat, de care se prevalează recurenții în prezenta speță, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire se susține că în primele două cauze (3513/190/2019 și 3512/190/2019) s-a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul x/2019, deoarece deși prin hotărâri judecătorești definitive, în primele două dosare cererile au fost admise, statuându-se că perimarea executării silite intervenise de drept, anterior formulării cererii din 12.12.2016 - aspect pe care instanța l-a constatat, dispunând în consecință, contrar celor statuate prin hotărârile judecătorești menționate anterior, în dosarul nr. x/2019* s-a stabilit că revizuienții sunt decăzuți din dreptul de a invoca sancțiunea perimării executării silite.

Curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile ca ceea ce s-a afirmat în primele două cauze, în raport de care se invocă putea de lucru judecat să fie negat în dosarul nr. x/2019 întrucât, deși în dosarele nr. x/2019 și y/2019 au fost aceleași părți, obiectul și cauza au fost diferite, fiind vorba de dosare execuționale diferite, actele de executare referindu-se la cu totul alte imobile și alte faze ale executării silite, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat nici în manifestarea sa negativă, dar nici în manifestarea sa pozitivă.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că în litigiul soluționat cu hotărârea a cărei revizuire se solicită, contestatorii au invocat soluțiile diferite pronunțate de aceleași instanțe într-un alt dosar, respectiv în dosarul nr. x/2019 prin care s-a soluționat cererea acelorași contestatori de constatare a perimării executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2013 al S.C. F. și G., iar Tribunalul Bistrița-Năsăud cu ocazia soluționării apelului formulat împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 pronunțată de Judecătoria Bistrița a constatat că "practica neunitară nu poate constitui prin ea însăși un argument pentru impunerea unui anumit punct de vedere. Fiecare dosar execuțional are specificul său, fiecare proces instrumentat concretizează evaluări ale situațiilor de fapt cărora le sunt incidente dispoziții legale interpretabile în contextul particular analizat".

Examinând criticile dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că, potrivit temeiurilor de drept aplicabile speței, instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri.

În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleași chestiuni litigioase dintre părți, pretins contradictorii prin cererea de revizuire, sens în care, în mod legal, Curtea de apel a reținut că, în prezentul litigiu, revizuenții au fost cei care au pus în discuție puterea lucrului judecat, iar instanța de apel s-a pronunțat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susținerilor recurenților, cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat nu se constituie într-o condiție suplimentară adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Această cerință izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanța de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenții au beneficiat și nu deschide părții nemulțumite căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești definitive în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situație, procesele ar fi fără de sfârșit.

De asemenea, contrar a ceea ce a reținut Curtea de Apel Cluj, recurenții susțin că interpretarea conținutului acestui motiv de revizuire atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, trebuie făcută cu respectarea conținutului autorității de lucru judecat, potrivit art. 430-431 C. proc. civ., nicidecum prin raportare la soluția prevăzută de art. 513 alin. (4), textul legal ce conferă părții dreptul de a solicita și obține revizuirea unei hotărâri judecătorești fiind art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reține aceste critici ca fiind neîntemeiate întrucât, în actualul stadiu procesual, instanța de recurs este limitată, cu prioritate, la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) și (4) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății în cauzele în care au fost pronunțate hotărârile potrivnice în opinia revizuenților.

Pe de altă parte, în mod corect Curtea a constatat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește manifestarea pozitivă a puterii de lucru judecat, întrucât între părțile din prezenta cauză, în legătură cu anumite aspecte din dosarul execuțional nr. x/2013 și cu actele de executare sau cu modul de operare al perimării executării silite în același dosar, prin hotărârile invocate, pronunțate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, instanțele nu s-au pronunțat în nici un fel, astfel încât Tribunalul Bistrița Năsăud la pronunțarea deciziei civile nr. 208/A/2020 să încalce cele anterior statuate prin hotărârile invocate.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de apel a analizat actele aflate la dosar, care au fost lămuritoare în ceea ce privește obiectul celor trei litigii aduse în discuție prin cererea de revizuire, modul în care acestea au fost soluționate și motivele reținute de instanțele anterioare, astfel încât nu se impunea ca dosarele nr. x/2019, y/2019 și 3514/190/2019 să fie acvirate la dosarul de revizuire, astfel cum susțin recurenții. De altfel, aprecierea asupra probelor administrate în cauză reprezintă o operațiune subiectivă, specifică instanțelor de fond, necenzurabilă în calea de atac a recursului, față de cazurile de casare în care poate fi admisă o asemenea cale de atac, indicate în mod expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Mai consideră recurenții că deși art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018, prevedea doar soluția anularii ultimei hotărâri, lipsind indicația de rejudecare a cauzei, aceasta nu înseamnă că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8, nu ar fi vizat și nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și nici că soluția în această ipoteză se oprea la anularea ultimei hotărâri, astfel încât se apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile noului C. proc. civ. în forma anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 310/2018 și considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curții Constituționale, ceea ce face incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Curtea de Apel a reținut că deși potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", iar textul se referă la autoritatea de lucru judecat fără distincție între efectul său pozitiv și cel negativ, jurisprudența dezvoltată pe baza textului vechi anterior modificării lui prin Legea nr. 310/2018 are în vedere exclusiv efectul negativ al autorității de lucru judecat. S-a argumentat că dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. mențin aceeași soluție a codului anterior, potrivit cu care dacă instanța încuviințează cererea de revizuire în cazul hotărârilor definitive potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre, ceea ce face ca singura soluție posibilă să fie anularea acestei a doua hotărâri, iar nu rejudecarea cauzei ținând seama de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și în sprijinul acestei concluzii au fost citate considerentele Deciziei nr. 346/2020 a Curții Constituționale, sus menționate.

Înalta Curte reamintește că, așa cum s-a arătat anterior, prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară Legii nr. 310/2018, care prevedea doar soluția anularii ultimei hotărâri, de abia prin Legea nr. 310/2018 fiind introdusă sintagma după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, caz în care nu se mai impune cenzurarea criticilor dezvoltate de recurenți în acest sens.

Cu privire la aceste dispoziții legale, aplicabile speței, s-a statuat de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 346/2020 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1104 din 19 noiembrie 2020 și Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020, că "art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea.

În ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nu contravine prevederilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită".

Ca atare, raportat la conținutul acestor considerente care sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, conform art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte constată că decizia civilă ce face obiectul controlului judiciar nu este afectată de nelegalitate, pentru a fi incidente motivele de casare invocate în cererea de recurs.

În ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire a încheierii civile nr. 1687/2019, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în același dosar, recurenții apreciază că atacarea cu revizuire este admisibilă fiind vorba despre o hotărâre definitivă prin respingerea căii de atac pronunțată asupra fondului (care evocă fondul).

Referitor la acest aspect Curtea a apreciat că încheierea în discuție nu este o hotărâre definitivă, fiind inadmisibilă atacarea ei cu revizuire, întrucât aceasta este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare și care poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, în condițiile și termenele expres și limitativ prevăzute de lege.

S-a mai arătat că în ceea ce privește noțiunea de hotărâre care evocă fondul, aceasta include: hotărârile primei instanțe, mai puțin cele prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul unei excepții și nu pe fond; hotărârile prin care a fost respins apelul ca nefondat sau prin care s-a admis apelul și s-a schimbat în tot sau în parte sentința atacată și atâta timp cât împotriva încheierii civile nr. 1687/2019 a fost exercitată calea de atac a apelului, hotărârea care evocă fondul în dosarul civil nr. x/2019 este decizia dată în apel, prin care soluția primei instanțe a fost menținută, nu și hotărârea primei instanțe.

Recurenții nu au criticat în concret aceste considerente, nu au arătat care sunt textele legale care au fost încălcate și în ce modalitate, astfel încât Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal, astfel încât se impune a fi înlăturat.

Pe cale de consecință, față de considerentele arătate anterior, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de revizuenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 281/A din 7 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., vor fi obligați revizuenții A. și B., ca părți căzute în pretenții, la plata către intimata C. prin D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.858,60 RON, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Respinge recursul declarat de revizuenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 281/A din 7 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Obligă revizuenții A. și B. la plata către intimata C. prin D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.858,60 RON.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 iunie 2022, în ședință publică.