ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5863/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 19.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești-Serviciul Public Finanțe Locale și Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală nr. x/03.05.2017 emis de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, pentru suma de 4.709.459 RON, reprezentând diferențe impozit pe clădiri calculat prin aplicarea unor cote de impozitare majorate cuprinse între 10 - 30% în perioada 01.01.2013 - 31.12.2015 și impozit pe clădiri asupra valorii unor echipamente de climatizare-ventilatie, sisteme de supraveghere video etc. în perioada 01.01.2012 - 31.12.2016, precum și accesoriile aferente, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/03.05.2017 privind creanțele datorate bugetului local, stabilite în urma inspecției fiscale, în anul 2017, emisă de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, în limita acelorași sume, anularea totală a Deciziei nr. 398/28.07.2017 de soluționare a contestației emise de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, anularea totală a Deciziei nr. 119433/29.09.2017 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente impozitului pe clădiri emise de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești pentru suma de 62.923 RON, calculate pentru perioada 27.03.2017 - 29.09.2017, anularea totală a Deciziei nr. 587/27.10.2017 de soluționare a contestației emise de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești și obligarea pârâților la restituirea sumei de 4.772.382 RON, achitată în baza actelor administrative fiscale contestate.

1.2. Prin sentința nr. 1255 din 01 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale, Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești;a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 398/28.07.2017, Decizia de impunere nr. x/03.05.2017 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/03.05.2017 în ceea ce privește impozitul pe clădiri stabilit pentru perioada 2012-2016, situația fiscală urmând a fi reevaluată în lumina considerentelor sentinței; a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 587/27.10.2017 și Decizia de impunere nr. x/29.09.2017 în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente impozitului pe clădiri calculate pentru perioada 27.03.2017 - 29.09.2017, situația fiscală urmând a fi reevaluată în lumina considerentelor sentinței; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești la plata către reclamantă a sumei de 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și a sumei de 2500 RON reprezentând onorariu expert, cu titlu de cheltuieli de judecată; a încuviințat în parte cererea de majorare a onorariului expertului, pentru suma de 1000 RON; a obligat reclamanta la plata către expert a sumei de 1000 RON reprezentând diferență onorariu.

1.2. Prin încheierea din 03.06.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de îndreptare eroare formulată de petenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații Municipiul Ploiești - Serviciul Public Finanțe Locale, Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești.

1.3. Împotriva sentinței și a încheierii sus-menționate a formulat recurs pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 03.07.2019, sub nr. x/2018.

Prin decizia nr. 5319 din 4 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal:

(i) a constatat nulitatea recursului formulat de pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești împotriva încheierii din 3 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată de intimata-reclamantă;

(ii) a respins excepția nulității recursului formulat de pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești împotriva sentinței civile nr. 1255 din 1 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată de intimata-reclamantă;

(iii) a admis recursul formulat de pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești împotriva sentinței civile nr. 1255 din 1 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal;

(iv) a casat în parte sentința recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor și cele referitoare la instalațiile funcționale, (v) a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON taxă judiciară de timbru și 2000 RON onorariu expert;

(vi) a menținut restul dispozițiilor sentinței recurate.

II. Contestația în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 5319 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii și anularea în parte a deciziei pronunțate de instanța de recurs și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii recursului formulat de pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, ca nefondat.

În motivare, contestatoarea a arătat că decizia instanței de recurs este nelegală, întrucât dezlegarea parțială dată recursurilor formulate de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești este rezultatul unor erori materiale, esențială în adoptarea deciziei pronunțate, întrucât instanța de recurs nu a observat în dosar adresele emise de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești în anii 2012, 2013 și 2014 și, implicit, nu a sancționat conduita contradictorie a acestuia, lăsând fără efect acte administrative emise de un organ fiscal al Statului român.

A susținut că din adresele invocate rezultă dincolo de orice dubiu faptul că la nivelul anilor 2012 (anul în care s-a efectuat reevaluarea clădirilor aflate în proprietatea sa) și 2013, Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești s-a referit în mod clar la clădiri și, în antiteză, abia la finele anului 2014 a folosit noțiunea de construcție. Or, acesta este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a creanțelor fiscale, astfel cum prevede în mod imperativ art. 5 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că este singura autoritate locală care are o astfel de abordare nelegală în ceea ce privește reevaluarea.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei CCR nr. 636/16.10.2018, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că prin rolul activ al organului fiscal se înțelege obligația acestuia de a înștiința contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale și să acționeze cu bună-credință, contestatoarea a susținut că, din simpla lecturare a celor trei adrese invocate se poate observa incoerența și inconsecvența opiniei Serviciului Public Finanțe Locale Ploiești, care nu poate fi invocată nici în susținerea pretențiilor, nici în apărarea sa, în caz contrar încălcându-se principiile de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans și in dubio contra fiscum.

În măsura în care Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești ar fi constatat o așa-zisă nerespectare a regulilor în ceea ce privește reevaluarea, ar fi trebuit să fie proactiv și să depună diligențe încă din anul 2012, adică din momentul în care a constatat această presupusă nerespectare a regulilor. Prin urmare, abordarea și pasivitatea Serviciului Public Finanțe Locale Ploiești constituie o gravă încălcare a principiului bunei-credințe, prezumată până la proba contrară, care nu a fost făcută în dosar de către acesta.

În opinia sa, este evident că în anii 2012-2013 poziția Serviciului Public Finanțe Locale Ploiești era cea exprimată în adresele transmise la nivelul anilor respectivi, anume faptul că trebuie reevaluată "toată grupa de imobilizări corporale (clădiri) ce aparțin persoanei juridice" și nu cum în mod eronat susține acesta în prezent, că ar fi trebuie reevaluate toate construcțiile. În plus, ar fi trebuit să cunoască foarte bine sensul termenilor pe care i-a utilizat în relația cu contribuabilii, pe de o parte, pentru a nu crea confuzii, iar, pe de altă parte, pentru a crea o imagine clară a ceea ce reprezintă materie impozabilă.

Sub un al doilea aspect, a susținut că instanța de recurs nu a observat că municipiul Ploiești a achiesat la soluția pronunțată prin sentința nr. 1255/01.04.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 03.06.2019, din moment ce nu a înțeles să formuleze recurs nici împotriva sentinței și nici împotriva încheierii. Așadar, a considerat că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale, esențială în adoptarea deciziei nr. 5319/04.11.2021, respectiv faptul că instanța nu a observat că a avut loc achiesarea arătată.

De asemenea, instanța de recurs nu a observat nici faptul că Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești și Municipiul Ploiești au achiesat la raportul de expertiză administrat în dosarul de fond, din moment ce nu au înțeles să formuleze obiecțiuni în fața instanței de fond, conform încheierii de ședință din 25.02.2019, în care s-a consemnat că "pârâții nu au formulat obiecțiuni".

În fine, instanța de recurs a analizat trunchiat prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile, în dezvoltarea acestei susțineri afirmând că la data de 31.12.2012 A. a efectuat reevaluarea tuturor clădirilor din patrimoniu, evidențiate în contul 212211 "Clădiri", aceasta fiind realizată de firma B., în deplină concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare (IVS), ediția 2011, publicată de Consiliul pentru Standarde Internaționale de Evaluare (IVSC) și în deplină concordanță cu reglementările contabile, respectiv a dispozițiilor pct. 123 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Direcția a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene ("Ordinul nr. 3055/2009").

Din acest punct de vedere instanța de recurs și-a însușit punctul de vedere al Serviciului Public Finanțe Locale Ploiești, analizând incomplet prevederile legale incidente (Ordinul nr. 3055/2009), fapt ce a condus la interpretarea greșită a reglementărilor din domeniul contabil, asociind cuvântului "grupa" din cuprinsul art. 123 sensul atribuit în H.G. nr. 2139/2004 care a aprobat Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a activelor fixe ("H.G. nr. 2139/2004") deși între cele două acte normative nu există nicio legătură directă, având scopuri și arii de aplicabilitate diferite.

Ordinul nr. 3055/2009 și, ulterior, Ordinul nr. 1802/2014, reprezintă o transpunere în legislația națională a unor Directive contabile europene, în timp ce H.G. nr. 2139/2004 este un act normativ național, elaborat strict pentru alocarea duratelor de viață atribuite mijloacelor fixe, deci, cu un alt scop decât cel al reevaluării.

În ceea ce privește termenul "clădire" astfel cum este prevăzut la pct. 123 alin. (5) din Ordinul nr. 3055/2009, fără a avea în vedere sensul literal și gramatical, instanța de recurs a extins termenul la cel de construcție, asimilându-l întregii grupe de construcții (Grupa 1) din H.G. nr. 2139/2004, omițând chiar clasificarea prevăzută la art. II pct. 2 lit. a) din acest catalog, al cărui mod de utilizare a fost redat de partea contestatoare în cuprinsul cererii formulate.

În plus, a atribui unui singur cuvânt (grupa) dintr-un act normativ, un sens strict raportat la o reglementare legală ce nu are legătură cu contextul reevaluării (H.G. nr. 2139/2004) reprezintă o gravă și evidentă eroare, deoarece, dacă instanța de recurs ar fi analizat în esență reglementările contabile, cuvântul "grupa" a fost înlocuit cu cel de "categorie".

În continuare, a citat prevederi legale din actele normative de reglementare contabilă, respectiv art. 123 alin. (2) - (5) din Ordinul nr. 3055/2009 și art. 105 alin. (1) - (4) din Ordinul nr. 1802/2014, a susținut că în conformitate cu art. 328 alin. (1) din Ordinul nr. 3055/2009 și-a grupat contul sintetic "Construcții" în conturi analitice, fiecare dintre ele reprezentând un grup de active de aceeași natură și utilizări similare, astfel cum se prevede și la art. 123 alin. (4) din același act normativ, și a concluzionat pe aspectul evidențiat că Ordinul nr. 3055/2009 și, în mod similar, Ordinul nr. 1802/2014, reglementează cadrul legal pentru reflectarea contabilă a patrimoniului, incluzând dispoziții pentru determinarea valorii activelor cu scopul de a asigura relevanța, justețea și credibilitatea informațiilor financiar-contabile în raport de utilizatorii terți.

Intimatul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a formulat întâmpinare, însoțită de înscrisuri relevante, prin care, în esență, a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată. A apreciat că prezenta cale de atac nu trebuie să constituie un recurs deghizat, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei de reexaminare. Ca atare, pentru argumentele prezentate pe larg în întâmpinare, a solicitat să se constate că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Contestatoarea a depus concluzii scrise prin care a combătut apărările intimatului din întâmpinare și a reiterat propriile argumente invocate în sprijinul motivului de contestație invocat. Totodată, a depus completare la concluziile scrise formulate inițial, precum și note de ședință și înscrisuri doveditoare.

III. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare.

Examinând decizia instanței de recurs prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că se impune respingerea contestației în anulare de față.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres și limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat drept temei al contestației în anulare,"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

În mod neechivoc, doctrina de specialitate și jurisprudența în această materie au statuat că noțiunea de eroare materială vizată de această normă are în vedere, în principal, erorile evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, sensul noțiunii fiind unul restrictiv - erori materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

O asemenea eroare nu poate fi extinsă la aspectele de fond ale judecății, respectiv nu poate viza greșelile de judecată, de apreciere a probelor, de apreciere a faptelor sau a unor dispoziții legale. Eroarea materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Raportându-se la conținutul criticilor formulate cu titlu de "eroare materială", Înalta Curte observă că aspectele învederate de contestatoare excedează în mod evident conținutului pe care doctrina și jurisprudența l-au conferit acestei sintagme.

Presupusele erori materiale invocate nu pot reprezenta erori evidente de natură procedurală ori confuzii cu privire la anumite elemente importante sau date materiale aflate la dosar, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, după cum sugerează contestatoarea.

Din întreaga motivare a contestației în anulare rezultă că ceea ce se critică în realitate este raționamentul greșit al instanței de recurs în dezlegarea problemelor de drept deduse judecății, urmărindu-se retractarea hotărârii ca efect al interpretării într-o altă lumină a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Este evident, așadar, că prin aceasta contestatoarea impută instanței de recurs erori de judecată, care nu pot fi însă valorificate pe calea contestației în anulare specială, deoarece s-ar accepta ca în afara limitelor stabilite de lege să se rejudece litigiul, rejudecare către care, practic, tinde contestatoarea.

Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența consecventă a CEDO, reliefată prin soluțiile pronunțate în cauzele Mitrea c. României (nr. x/2008) și Stanca Popescu c. României (nr. x/2009), că în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5319 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2022.