ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1308/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2014 pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 28.03.2014 și înregistrat la Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești sub nr. x/28.03.2014, ambele emise de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, solicitând admiterea acesteia, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 28,03,2014, referitoare la măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală. Totodată, a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 emisă de Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești până la pronunțarea pe fond a instanței asupra contestației. Prin sentința atacată, Curtea de Apel Ploiești a admis, în parte, acțiunea precizată, a anulat în tot decizia nr. 285/04.06.2014 și în parte Decizia de impunere nr. x/28.03.2014, menținând obligația reclamantei de a achita taxa pe clădire în cuantum de 750.965 RON și accesoriile aferente în cuantum de 739.215 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză. De asemenea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.200 RON (taxă timbru și onorariu expert) și a respins, în rest, acțiunea (cu privire la anularea raportului de inspecție fiscală). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești. Prin decizia nr. 541 din data de 6.02.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de pârât, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a avut a apreciat că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi lămurite aspecte esențiale ale cauzei, și fără o examinare reală a apărărilor pârâtului. Curtea de apel a soluționat cauza bazându-se exclusiv pe expertiza contabilă efectuată în cauză, deși, trebuiau lămurite aspectele esențiale care priveau interpretarea și aplicarea legii. Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Ploiești, la data de 11.07.2019 sub nr. x/2014*.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 175 din data de 15.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Ploiești, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești, cauza venită spre rejudecare, potrivit deciziei nr. 541 din data de 6.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței nr. 175 din data de 15.11.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Ploiești. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greșit a reținut prima insstanță că suprafața în care se desfășoară activități comerciale este de 14804,25 m.p., deoarece, în realitate, aporximativ 70% este ocupată de spații tehnice utilizate de recurenta-reclamantă ca magazii necesare depozitarii materialelor, uneltelor, precuum și spațiul tehnic destinat centralei termice, stației electrice, rampele de încărcare a deșeurilor și reciclabilelor, vestiarele angajaților Serviciului Tehnic, birouri și arhiva societății. Faptul că între Municipiul Ploiești reprezentat prin Primarul Municipiului Ploiești și S.A. A. S.A. s-a încheiat un contract de delegare a gestiunii prin concesionare pentru suprafața de 12.729,40 m.p. din imobilul B. nu atrage, sine die, obligația de plată a taxei pe clădire ca un simplu locatar, atât timp cât nu toată această suprafață reprezintă încăperi în care se desfășoară activitate economică sau comercială". Or, suprafața reținută pentru a se calcula taxa pe clădire de către organul fiscal nu reprezintă suprafața pe care recurenta-reclamantă o are închiriată și pentru care s-ar putea percepe această taxă, ci întreaga suprafață pe care o deține în administrare. Activitate economică sau comercială în accepțiunea legislației fiscale reprezintă orice activitate desfășurată de o persoană în scopul obținerii de venituri, în speța de față, recurenta-reclamantă desfășurând doar activități de închiriere a spațiilor deținute conform obiectului său de activitate. Normele Metodologice stabilite prin H.G. nr. 44/2004, prevăd la pct. 22 alin. (1) că: "Prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activități economice menționată la art. 250 alin. (1) pct. l) din Codul fiscal, se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror fapte de comerț, astfel cum sunt ele definite în Codul Comercial, altele decât destinațiile specifice categoriilor de clădiri care nu sunt supuse impozitului pe clădiri.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 03 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs 6.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 28,03,2014, referitoare la măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că taxa pe clădiri a fost determinată prin înmulțirea valorii de inventar a clădirii (valoare necontestată de către recurenta-reclamantă) cu valoarea procentuală a suprafeței aflate în administrarea reclamantei din suprafața totală a clădirii 14.804,25 mp, potrivit contractului nr. x/06.07.2009 și cu valoarea procentuală a cotei de impozitare (valoare de asemenea necontestată). Analizând criticile aduse sentinței recurate, Înalta Curte reține, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că acestea nu sunt întemeiate. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că în cuprinsul contractului de delegare a gestiunii prin concesiune nr. x/06.07.2009 se precizează că " imobilul B. - monument de arhitectură, situat în municipiul Ploiești, având suprafața teren 8065 mp, suprafața tehnică totală (comerț și servicii) 14.804,25 mp (din care, în administrarea S.C. A. S.A. 12.729,40 mp) delimitat de străzile: Emile Zola, Griviței și G-ral Vasile Milea", iar diferența de 2074,85 mp fiind dată în folosință terților deoarece, recurenta-reclamantă a închiriat spații către terțe persoane, având în vedere că recurenta-reclamantă are ca obiect principal de activitate închirierea și subinchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, iar potrivit contractului de delegare a gestiunii prin concesiune este prevăzut indicatori de performanță, dintre care se identifică indicatorul anual de minim 80%, în ceea ce privește gradul de ocupare al spațiilor comerciale de către agenții economici. Aceste aspecte sunt recunoscute de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs în care precizează că desfășoară activitate de închiriere, or potrivit dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, închirierea este o prestare de servicii, astfel încât în mod corect a reținut prima instanță că aceasta datorează taxa pe clădire. De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit pct. 22 alin. (1) din H.G. nr. 1/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, prin sintagma încăperi care sunt folosite pentru activități economice se înțelege spațiile utilizate pentru realizarea oricăror activități de producție, comerț sau prestări servicii, iar sub acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță că organul fiscal a demonstrat că în spațiile neînchiriate se desfășoară activități de aprovizionare cu marfă, primirea produselor și achitarea contravalorii acestora, activități de prezentare a mărfurilor în vederea atragerii clienților, activități care se încadrează în aceste prevederi legale. Cu privire la faptul că imobilul "B." este monumet istoric și că în raport de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, ar fi scutit de la plata impozitului/taxei, cu excepția încăperilor în care se desfășoară activită economice sau comerciale, se constată că recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., agent economic, care prin statut are ca obiect desfășurarea de activități economice, utilizează restul spațiului din incinta imobilului " B.", în scop economic, respectiv ca spațiu de acces la standurile închiriate, spații în care chiriașii recurentei-reclamante își primesc clienții, vând mărfurile și încasează contravaloarea acestora, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia suprafața neînchiriată ar trebui exclusă pe considerentul că nu ar fi folosită pentru desfășurarea de activități economice. De asemenea, prima instanță a constatat în mod corect că, în perioada pentru care a fost calculată taxa pe clădiri, Codul fiscal a suferit o modificare a prevederilor art. 249 alin. (3), prin art. I, pct. 151 indice 1 din O.U.G. nr. 109/2009, pct. introdus prin art. I pct. 14 din Legea nr. 76/2010, în sensul că taxa pe clădiri nu se datorează de către persoanele juridice de drept public ce au în administrare, folosință, concesiune ori închiriere clădirile aflate în proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ, însă această modificare legislativă nu influențează situația juridică dedusă judecății, întrucât A. S.A. este organizată ca persoană juridică de drept privat, cu capital social integral de stat, având drept acționar unic pe Municipiul Ploiești. Ca urmare a acestor modificări legislative, intimatul-pârât a calculat în mod corect taxa pe clădiri datorată de recurenta-reclamantă cu luarea în considerare a cotei deținute de aceasta rezultată în urma scăderii suprafețelor deținute de chiriași. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,