Decizia nr. 5861/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L, în temeiul art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Europene Competitivitate, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1807/27.07.2015 emisă de Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" în soluționarea contestației administrative nr. 9846/15.04.2015 formulate împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență încheiat la data de 03.04.2015 și înregistrat la Ministerul Fondurilor Europene, Autoritatea de Management pentru POS CCE sub nr. x/08.04.2015, solicitând instanței să dispună anularea Deciziei nr. 1807/27.07.2015 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență încheiat la data de 03.04.2015, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 3402 din 20 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Direcția Generală Programe Europene Competitivitate și a anulat decizia nr. 1807/2015 și procesul-verbal nr. x/2015 emise de Ministerul Fondurilor Europene AMPOS Creșterea Competitivității Economice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 3402 din 20 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene), criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și menținerii actelor contestate ca fiind temeinice și legale. În dezvoltarea cererii de recurs pârâtul a susținut, în contextul prezentării unor chestiuni prealabile și a soluției pronunțate de instanța de fond, incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform căruia hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Subsumat cazului de casare invocat recurentul a afirmat că instanța de fond nu a arătat motivele pentru care i-a înlăturat apărările formulate și a admis acțiunea reclamantei în baza argumentelor acesteia, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora motivarea hotărârii nu poate privi doar împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, impunându-se, dimpotrivă, ca aceasta să vizeze toate aspectele și să arate și motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse, nu să preia exclusiv argumentele părții reclamante. În ipoteza contrară, nemotivarea hotărârii atrage imposibilitatea realizării controlului judiciar. Prin urmare, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condițiile în care instanța s-a limitat să-și însușească doar argumentele aduse de intimata-reclamantă, fără să arate care sunt textele de lege în baza cărora comportamentul acesteia este legal sau motivele pentru care apărările sale au caracter neîntemeiat, recurentul-pârât a considerat că sentința de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., devenind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut că instanța de fond a pronunțat sentința atacată cu aplicarea greșită a prevederilor legislației în vigoare. Mai exact, a arătat că la analiza prezentării situației de fapt și de drept reținute în cauză instanța de fond a interpretat în mod greșit considerentele care au stat la baza creanței bugetare stabilite potrivit titlului de creanță nr. x/08.04.2015 privind contractul de finanțare nr. x/06.09.2013, SMIS 43775, precum și prevederile legale aplicabile în cauză. Astfel, reluând aspectele care circumstanțiază starea de fapt dedusă judecății, a arătat că evaluarea proiectului în litigiu a fost realizată cu respectarea Ghidului solicitantului din 2011 "Sprijin financiar în valoare de până la 1.065.000 RON acordat pentru investiții în întreprinderile mici și mijlocii" publicat împreună cu cererea de propuneri de proiecte aferentă, Ghidul solicitantului fiind documentul publicat de finanțator în scopul orientării solicitanților în accesarea finanțărilor nerambursabile pentru acest apel de proiecte stabilind regulile privind pregătirea, întocmirea și depunerea proiectelor de investiții și modalitatea de selecție, aprobare și derulare a acestora. A susținut că, în fapt, cererea de finanțare și anexele acesteia devin anexă la contractul de finanțare, făcând parte integrantă din acesta. A invocat dispozițiile cuprinse la pct. II.1 denumit "Criterii de eligibilitate a solicitantului" din Ghidul solicitantului, care prevăd că "Pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă persoanele juridice care sunt întreprinderi mici și mijlocii", fiind prezentate condițiile ce trebuie îndeplinite conform Legii nr. 346/2004, și a susținut că pentru demonstrarea respectării condițiilor de eligibilitate, cererea de finanțare (anexa 1 la Ghidul solicitantului) se depune însoțită de formularele și documentele suport menționate la pct. 6 "Documente conținute în cererea de finanțare - formulare" respectiv de Formularul D - "Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM." De asemenea, obligația depunerii declarației cuprinzând informații cu privire la calificarea unei întreprinderi ca IMM, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 346/2004 și ca model în anexa nr. 1 la lege, se regăsește și la art. 21 alin. (20) din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 478/2008, cu modificările și completările ulterioare, privind aprobarea schemei de ajutor de minimis. Așadar, pentru verificarea încadrării în categoria de beneficiari eligibili au fost luate în considerare documentele depuse la dosarul cererii de finanțare, respectiv declarația pe propria răspundere privind încadrarea în categoria IMM depusă de solicitantul A. S.R.L., conform datelor furnizate pentru exercițiul financiar de referință 2011 în categoria IMM. A criticat recurentul considerentele primei instanțe reținute în legătură cu înscrisul aflat la dosarul de fond, apreciind că în mod greșit a concluzionat aceasta în sensul arătat în hotărâre, în condițiile în care corespondența purtată între instituțiile publice cuprinde puncte de vedere ce nu pot fi calificate drept acte administrative în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul evidențiat a citat prevederile art. 5 lit. d) și art. 18 din O.U.G. nr. 66/2011, opinând în sensul că legiuitorul le-a conferit autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene atât competență în verificarea achizițiilor efectuate în cadrul procedurilor privind fondurile europene, cât și o obligație de a acționa din această perspectivă, respectiv de a primiri, înregistra și analiza toate sesizările primite, potrivit art. 21 alin. (13) din aceeași ordonanță de urgență a Guvernului, verificările finalizându-se prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, astfel cum s-a realizat în prezenta cauză. Ținând cont de datele înregistrate în documentele depuse, a considerat, contrar susținerilor primei instanțe, că intimata-reclamantă nu s-a încadrat în prevederile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 346 din 14 iulie 2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Astfel, pe de o parte a arătat că eventualele erori materiale nu constituie împrejurări care să atragă sancțiunea anulării actului, iar, pe de altă parte, că din situațiile financiare aferente anului 2009 a rezultat că la nivelul acestui an numărul mediu de angajați era de 1 angajat, iar la nivelul anului 2010 era de 2 angajați, rezultând că, în două exerciții financiare consecutive, beneficiarul s-a încadrat în categoria de microîntreprindere. În acest sens a subliniat că situația rămâne neschimbată chiar dacă ar fi luat în calcul numărul mediu de angajați din situațiile financiare pentru anul 2010 (2 angajați) și 2011 (13 angajați), neexistând 2 exerciții financiare consecutive pentru încadrarea în categoria de IMM, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 246/2004. Deși instanța de fond a reținut în sentință definiția întreprinderilor mici, a apreciat în mod greșit că intimata-reclamantă îndeplinește condițiile de încadrare în categoria IMM-urilor, omițând astfel să aibă în vedere nerespectarea criteriului existenței a două exerciții financiare consecutive pentru încadrarea în categoria IMM. În aceste condiții, atât la data depunerii cererii de finanțare, cât și la data semnării contractului de finanțare, intimata-reclamantă era microîntreprindere și nu îndeplinea, prin urmare, condiția de eligibilitate cerută de Ghidul solicitantului, care prevede că pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă persoanele juridice care sunt întreprinderi mici sau mijlocii, așa cum sunt definite în Legea nr. 346/2004. Întrucât neregula constând în neregăsirea intimatei-reclamante în categoria IMM-urilor în raport de numărul de angajați în două exerciții financiare executive, înseamnă, în conformitate cu art. 1 (2) din Regulamentul CE nr. 2988/1995 cu privire la protejarea intereselor financiare ale CE, "orice încălcare a unei prevderi a legii comunității rezultând dintr-o acțiune sau omisiune a operatorului economic, care are ca efect prejudicierea bugetului general al comunităților sau bugetelor manageriate de ele, ori prin reducerea sau pierderea veniturilor provenite din propriile resurse adunate direct în numele comunităților, ori printr-un nejustificat item de cheltuială", recurentul a considerat că în mod corect a fost emis procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.04.2015, fiind întrunite elementele constitutive ale neregulii. Aceasta, deoarece, sumele cu titlu de cheltuieli realizate în implementarea proiectului, solicitate în cadrul cererilor de rambursare depuse la AM POS CCE, au fost plătite pe baza documentelor depuse de intimata-reclamantă, moment la care nu se verifică condițiile de eligibilitate, ci doar documentele anexate la cererea de rambursare. Față de cele arătate, a solicitat să se constate că instanța de fond nu a făcut o apreciere corectă a materialului probator administrat în cauză, însuțindu-și aspectele menționate de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată și apreciindu-le într-o manieră subiectivă ca fiind pertinente, fără a analiza și apărările pârâtului. În fine, a arătat că la data constatării "abaterii de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții" era îndeplinită condiția de existență a neregulii privind prejudicierea bugetului Uniunii Europene și a fondurilor publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit intimatei-reclamante. Cum prejudiciul a fost creat bugetului Uniunii Europene și bugetului național din care a fost asigurată finanțarea nerambursabilă a proiectului cod SMIS 43775, este necesară recuperarea de urgență a sumelor plătite necuvenit, astfel cum au fost acestea individualizate în titlul de creanță.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond atacate ca legală și temeinică, apreciind că a fost temeinic motivată și a fost dată cu respectarea normelor de drept material aplicabile în materie.

Decizia instanței de recurs Prin decizia nr. 1207 din 26 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității declarării recursului, invocată din oficiu, și a constatat nul recursul declarat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva sentinței civile nr. 3402 din 20 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Contestația în anulare formulată și hotărârea pronunțată asupra acesteia Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs a formulat contestație în anulare Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului declarat în cauză. Prin decizia nr. 1390 din 9 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva deciziei nr. 1207 din 26 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat decizia atacată și a stabilit termen pentru judecarea recursului la data de 07.12.2022, cu citarea părților. La termenul din 07.12.2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a reținut spre soluționare recursul declarat de pârât. II. Soluția și considerentele instanței de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-reclamantă, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Sub aspect factual, Înalta Curte reține că, în anul 2014, Curtea de Conturi a efectuat un audit al sistemului de management și control pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" la Autoritatea de Management pentru POSCCE și la Organismele Intermediare POSCCE, în urma căruia a întocmit Raportul nr. x/19.12.2014. Față de constatările cu implicații financiare reținute în raport în ceea ce privește proiectul SMIS 43775, Autoritatea de Management POSCCE a întocmit Suspiciunea de neregulă nr. 92/06.01.2015 cu privire la contractul de finanțare nr. x din 19.11.2013, în baza căreia au fost efectuate ulterior verificările finalizate cu emiterea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.04.2015. Contractul de finanțare nr. x/19.11.2013 a fost încheiat la data de 06.09.2013, după parcurgerea etapelor procesului de evaluare și selecție a proiectului și înaintarea de către solicitant a documentelor pentru contractare, între Ministerul Economiei, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", prin Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", și S.C. A. S.R.L, în calitate de beneficiar, și are ca obiect acordarea finanțării nerambursabile de către AM POSCCE pentru proiectul "Creșterea competitivității economice prin achiziționarea și folosirea echipamentelor și utilajelor tehnologice performante", SMIS 43775. În fapt, neregulile suspectate, astfel cum rezultă din cuprinsul Raportului de audit nr. x/19.12.2014, anexa 4, măsura 2, constau în următoarele: "Prin procedurile de lucru privind evaluarea și selecția proiectelor, AM POS CCE a prevăzut ca beneficiarii să întocmească formularul Anexei 2-Calculul pentru Întreprinderi partenere sau legate din Legea nr. 346/2004 și Declarația privind încadrarea în categoria IMM. Această declarație este dată pe propria răspundere și nu se mai verifică de către AM POS CCE." "În urma verificării proiectelor din eșantion Autoritatea de Audit a constatat că în cazul proiectului cu cod SMIS 43775 beneficiarul nu este eligibil deoarece la data semnării contractului de finanțare nu se încadra în categoria IMM solicitată de apelul de proiecte pentru care a depus cererea de finanțare." În acest context a fost întocmit Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.04.2015, atacat de intimata-reclamantă în procedura administrativă prealabilă prin intermediul contestației nr. 9846/15.04.2015. Prin acest proces-verbal a fost stabilită o corecție financiară de 1.350.005,20 RON cu o creanță bugetară de 878.561,34 RON; din valoarea creanței bugetare rezultate din aplicarea corecției financiare contribuția din fondurile Uniunii Europene fiind de 755.562,75 RON, iar contribuția publică națională de 122.998,59 RON. În soluționarea contestației administrative anterior menționate, Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" a emis Decizia nr. 1807/27.07.2015, prin care a respins ca inadmisibilă contestația formulată de intimata-reclamantă, reținând în motivare aspecte referitoare la neîndeplinirea de către aceasta a condiției de eligibilitate din perspectiva apartenenței, la data depunerii cererii de finanțare în anul 2011, la categoria de IMM. Prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de contencios administrativ intimata-reclamantă a contestat atât Decizia nr. 1870/27.07.2015 emisă în soluționarea contestației administrative, cât și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.04.2015, solicitând anularea acestora. În esență, reclamanta a formulat critici de nelegalitate la adresa soluției dispuse prin decizia emisă în soluționarea contestației administrative, considerând că în raport de argumentele expuse în motivare nu se justifică respingerea contestației ca inadmisibilă, ci pentru netemeinicie, iar cu privire la procesul-verbal a susținut ipoteza contrară reținută de autoritatea pârâtă, anume că prin cifra de afaceri și numărul de angajați se încadra în categoria IMM și, în consecință, îndeplinea criteriul de eligibilitate care a condus la suspiciunea de neregulă, atât la momentul depunerii cererii de finanțare, cât și la momentul semnării contractului de finanțare. Soluționând acțiunea, prima instanță a găsit întemeiate susținerile reclamantei și a admis demersul judiciar inițiat de aceasta, dispunând anularea actelor contestate. Hotărârea primei instanțe a fost criticată de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), în primul rând din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând că aceasta încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, în sensul că nu cuprinde motivele pe care se sprijă. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că din dezvoltarea cererii de recurs reiese că recurentul-pârât a formulat susțineri și sub aspectul situației de fapt reținute de prima instanță și, implicit, a modalității în care aceasta a interpretat motivele și probele ce au stat la baza creanței bugetare stabilite prin titlul de creanță contestat, exprimându-și astfel nemulțumirea și din această perspectivă. Pe de o parte, este de observat că probatoriul la care face referire partea recurentă a fost administrat în procedura administrativă, iar, pe de altă parte, că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, întrucât criticile referitoare la greșita prezentare a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. Referitor la pretinsa nelegalitate a hotărârii de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere numai atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin aceea că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Recurentul-pârât a susținut nemotivarea hotărârii pe considerentul că instanța de fond nu a arătat motivele pentru care i-a respins apărările și nici care sunt textele de lege în baza cărora a considerat legal comportamentul intimatei-reclamante, fundamentându-și soluția exclusiv pe argumentele acesteia din urmă. În speță, examinarea considerentelor primei instanțe (paginile 5 și 6 din sentință) invalidează aceste susțineri. Astfel, curtea de apel a reținut chestiunea dedusă judecății prin acțiunea formulată de reclamantă și a analizat-o prin prisma criticilor formulate de aceasta și, în mod implicit, a apărărilor pârâtului și a dispozițiilor legale incidente referitoare la încadrarea sau nu a reclamantei în condițiile de eligibilitate la data depunerii cererii de finanțare și la data semnării contractului de finanțare. Astfel fiind, pornind de la analiza cererii de finanțare formulate de reclamantă și verificând respectarea criteriilor de eligibilitate, a expus într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere la adoptarea soluției pronunțate. Prin urmare, contrar alegațiilor recurentului-pârât, se poate concluziona că sentința recurată satisface cerințele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., putând fi supusă controlului judiciar de față, devreme ce în conținutul acesteia se regăsesc motivele de fapt și de drept ce au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluția pronunțată. De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Or, din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că judecătorul de fond a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să admită acțiunea reclamantei, fiind avute în vedere susținerile și apărările părților. Împrejurarea că în considerentele sentinței recurate au fost preluate din susținerile formulate de reclamantă prin acțiune, în legătură cu problema dedusă judecății, nu reprezintă o necercetare a cauzei sau o nemotivare a sentinței în sensul celor afirmate de recurentul-pârât, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea sentinței. În egală măsură, în practica judiciară s-a reținut în mod constant că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor sau apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea sentinței de fond pentru nemotivare. Tot astfel, Înalta Curte nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocate, de asemenea, de recurentul-pârât prin prisma lipsirii sale de dreptul la un proces echitabil prin nearătarea motivelor pentru care i-au fost respinse apărările, atât timp cât sentința atacată prezintă un raționament logico-juridic fundamentat pe valorificarea materialului probator administrat în cauză. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 1.3. Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că au fost greșit interpretate și aplicate de către prima instanță, normele cuprinse în Ghidul solicitantului referitoare la criteriile de eligibilitate a solicitantului de alocare financiară nerambursabilă în cazul persoanelor juridice care sunt întreprinderi mici sau mijlocii, dispozițiile Legii nr. 346/2004, ale art. 21 alin. (2) din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 478/2008 privind aprobarea schemei de ajutor de minimis, în ceea ce privește obligația depunerii declarației cuprinzând informații cu privire la calificarea unei întreprinderi ca IMM, precum și cele cuprinse în art. 5 lit. d), art. 18 și art. 21 alin. (13) din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Cu alte cuvinte, a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit cadrul normativ aplicabil în materia dedusă judecății. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, în deplin acord cu legislația internă și europeană, precum și cu probele administrate în cauză, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor recurentului prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. Chestiunea de drept asupra căreia instanța a fost chemată să se pronunțe este aceea dacă intimata-reclamantă se încadra în condițiile de eligibilitate la data depunerii cererii de finanțare și la data încheierii contractului de finanțare. La pct. II.1. având denumirea marginală "Criterii de eligibilitate a solicitantului" din Ghidul solicitantului, legiuitorul a prevăzut că "Pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă persoanele juridice care sunt întreprinderi mici sau mijlocii" și sunt prezentate condițiile care trebuie îndeplinite conform Legii nr. 346/2004, cererea de finanțare impunându-se a fi însoțită de formularele și documentele menționate la pct. 6 din Ghid, printre care formularul D - "Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM." Așa cum rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 346/2004, care detaliază clasificarea întreprinderilor mici și mijlocii și, implicit, care reglementează acest criteriu de eligibilitate, pot depune proiecte în cadrul acestei scheme de finanțare, societățile comerciale și societățile cooperative care îndeplinesc următoarele condiții: - sunt microîntreprinderi, adică întreprinderi ce au până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în RON; - sunt întreprinderi mici, adică au între 10 și 49 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în RON; - sunt întreprinderi mijlocii, adică au între 50 și 249 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în RON, sau dețin active totale ce nu depășesc echivalentul în RON a 43 milioane euro, echivalent în RON. Calculul cifrei de afaceri și al numărului de salariați se realizează conform art. 5 și 6 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, pentru fiecare dintre clasificările: întreprindere autonomă, parteneră sau legată potrivit legii, conform formularului D din Anexa 1 a Ghidului Solicitantului. Interpretând aceste norme legale, se observă că beneficiarul trebuie să fie întreprindere mică sau mijlocie, atât la momentul depunerii cererii de finanțare, cât și la momentul încheierii contractului de finanțare. Aspect necontestat, obligația de depunere a declarației cuprinzând informații cu privire la calificarea unei întreprinderi ca IMM este prevăzută de art. 7 din Legea nr. 346/2004 și ca model în Anexa 1 la lege, precum și de art. 21 alin. (2) din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 478/2008 privind aprobarea schemei de ajutor de minimis. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația probării îndeplinirii acestui criteriu de eligibilitate, așa cum însuși Ministerul Fondurilor Europene a confirmat la data de 21.03.2014, din punctul de vedere exprimat în adresa nr. x emisă la acea dată reieșind fără putință de tăgadă că beneficiarul nu își pierduse calitatea de întreprindere mică. Aceasta, deoarece, depășirea plafoanelor stabilite în Legea nr. 346/2004 nu se realizase în două exerciții financiare consecutive (2011 și 2012), beneficiarul fiind considerat eligibil pentru finanțare. De altfel, în urma comunicării adresei din data de 26.03.2014, către intimata-reclamantă, aceasta a beneficiat de deconturile aferente cererilor de rambursare depuse până la începutul anului 2015, aspect ce întărește convingerea instanței potrivit căreia beneficiarul a îndeplinit criteriul de eligibilitate în discuție atât la data formulării cererii de finanțare din anul 2012, și nu 2011 cum în mod greșit a susținut recurentul-pârât, cât și la data încheierii contractului de finanțare din anul 2013. Relativ la motivul respingerii contestației prin decizia nr. 1807/27.07.2015, este de observat că recurentul-pârât a reținut că, în conformitate cu prevederile legale incidente, calculul făcut în vederea încadrării societății intimate-reclamante în categoria de IMM trebuia să vizeze numărul mediu de angajați la nivelul anilor 2009-2010 pentru îndeplinirea condiției de eligibilitate la data depunerii cererii de finanțare, apreciindu-se însă în mod greșit că aceasta a fost depusă în anul 2011. În realitate, anii de referință pentru evaluarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate nu au fost 2009 și 2010, inclusiv din procesul-verbal contestat în cauză rezultând că recurentul s-a raportat la anul 2012 atunci când a reținut numărul angajaților, și anume 13, în contradicție cu numărul de 6 angajați reținut în decizie, fiind astfel îndeplinit criteriul de eligibilitate și prin raportare la data încheierii contractului de finanțare din data de 06.09.2013. Această poziție oscilantă a recurentului-pârât a culminat cu susținerea conform căreia înscrisul de la dosarul de fond, reținut de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, nu ar avea relevanță juridică, întrucât reprezintă o simplă corespondență purtată între instituțiile publice și care cuprinde puncte de vedere ce nu pot fi calificate drept acte administrative în accepțiunea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 554/2004. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că punctul de vedere exprimat de Ministerul Fondurilor Europene prin adresa nr. x din data de 21.03.2014 este relevant în dezlegarea chestiunii de drept supuse judecății în cauza de față, având în vedere că acesta a fost exprimat de autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene și a avut drept efect aprobarea cererilor de rambursare formulate de intimata-reclamantă ulterior acestui moment. Așadar, chiar dacă este reală susținerea recurentului în sensul că are obligația de a întreprinde măsurile necesare pentru a se asigura de respectarea criteriilor de eligibilitate de către beneficiarii contractelor de finanțare, precum și de a verifica achizițiile efectuate în cadrul procedurilor privind fondurile europene, respectiv de a acționa în acest sens, această împrejurare nu-l absolvă de obligația de a realiza aceste acțiuni cu respectarea legislației aplicabile în materie și a propriilor opinii exprimate prin intermediul actelor oficiale comunicate în acest sens. Or, în contextul în care a fost învestit cu suspiciunea de neregulă nr. 92/06.01.2015, în exercitarea atribuțiilor sale legale, recurentul-pârât avea obligația de a efectua verificările necesare pentru a stabili dacă se confirmă sau nu aspectele sesizate în respectiva suspiciune, prin raportare la întregul context factual conturat de probatoriul administrat, inclusiv a documentației ce a stat la baza soluționării favorabile a cererilor de rambursare anterioare celei în discuție, și nu aceea de a emite în mod automat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. Practic, prin emiterea procesului-verbal contestat în cauză, recurentul-pârât a valorificat un raport de audit ce vizează un alt moment de referință, în susținerea opiniei conform căreia intimata-reclamantă nu s-a încadrat în criteriul de eligibilitate nici la data depunerii cererii de finanțare, și nici la aceea a semnării contractului de finanțare, contrazicându-și în acest fel propriile constatări anterioare rezultate din documentele depuse chiar de către acesta. De altfel, recurentul admite posibilitatea existenței unor eventuale erori materiale, dar conchide prin a arăta că acestea nu constituie împrejurări care să atragă sancțiunea anulării actului. Însă, în condițiile în care aceste erori vizează, în fapt, interpretarea greșită a cadrului legislativ incident în materie, având ca efect invalidarea raționamentului ce a stat la baza emiterii actelor administrativ fiscale contestate, este evident că au drept consecință constatarea nelegalității acestora. Sub acest aspect Înalta Curte constată ca fiind întemeiată susținerea intimatei-reclamante referitoare la interpretarea eronată de către recurentul-pârât a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 346/2004. Aceste norme legale prevăd că, "Dacă la data întocmirii situațiilor financiare anuale întreprinderea nu se mai încadrează în plafoanele stabilite la art. 3 și 4, aceasta nu își va pierde calitatea de întreprindere mică, mijlocie sau microîntreprindere decât dacă depășirea acestor plafoane se produce în două exerciții financiare consecutive." Într-adevăr, raportat la probatoriul administrat în cauză, se reține că interpretarea dată de recurentul-pârât acestui text de lege este unul eronat, neverificându-se în speță ipoteza reglementată de legiuitor, întrucât intimata-reclamantă se încadra în categoria de IMM, fiind respectate condițiile de eligibilitate impuse de proiect. În acest context, Înalta Curte reține că în mod corect a coroborat prima instanță înscrisurile aflate la dosar și a ajuns la concluzia că intimata-reclamantă nu a pierdut calitatea de întreprindere mică, nedepășind plafoanele prevăzute de lege în două exerciții financiare consecutive, fiind considerată eligibilă pentru finanțare de însuși recurentul-pârât. În concluzie, este nefondată și va fi înlăturată critica recurentului conform căreia prima instanță ar fi omis să aibă în vedere condiția nerespectării plafoanelor în două exerciții financiare consecutive. Este nefondată și susținerea potrivit căreia, la data constatării abaterii de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, era îndeplinită condiția de existență a neregulii privind prejudicierea bugetului Uniunii Europene și a fondurilor publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit intimatei-reclamante, considerându-se astfel că prejudiciul a fost creat, fiind necesară recuperarea acestor sume plătite necuvenit. În cazul de față, așa cum s-a arătat în cele ce preced, intimata-reclamantă nu a săvârșit o neregulă în accepțiunea prevederilor legale incidente, pentru a avea drept consecință restituirea sumelor pretins plătite acesteia în mod necuvenit. Dimpotrivă, în calitate de beneficiar, aceasta a respectat întocmai dispozițiile Ghidului solicitantului, precum și pe cele cuprinse în Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, îndeplinind toate criteriile de eligibilitate, atât la data depunerii cererii de finanțare, cât și la data semnării contractului de finanțare, pe parcursul proiectului și pe întreaga perioadă de monitorizare a acestuia. În concluzie, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentului-pârât invocate din perspectiva încălcării cadrului normativ aplicabil în materia fondurilor europene și va constata că sentința de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în speța dedusă judecății, demersul părții fiind, prin urmare, nefondat. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, ca nefondat.