ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5410/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. - președinte și C. - secretar general au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea Hotărârii nr. 842/20.11.2019 pronunțată de pârât în dosarul nr. x/2018.

La data de 26 mai 2020, D., a formulat cerere de intervenție in interes propriu prin care a solicitat respingerea cererii formulată de A., B. și C. în contradictoriu cu Consiliul National pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 188/2020 din 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. în calitate de Președinte al A. și C. în calitate de Secretar General al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și cu intervenienta în interesul pârâtului D. și, totodată, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D..

Împotriva sentinței civile nr. 188/2020 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. în calitate de Președinte al A. și C. în calitate de Secretar General al A. au formulat, printr-o cerere comună, recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, și, rejudecând, admiterea acțiunii și anularea Hotărârii nr. 842/20.11.2019 pronunțată de CNCD în dosarul nr. x/2018.

Susțin recurenții că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța de fond, în mod greșit, a înlăturat două dintre apărările recurenților, respectiv faptul că nu a fost înscris numărul minim de echipe și că niciuna dintre cele două echipe înscrise nu a legitimat vreo jucătoare pentru a putea participa la jocuri în competiție.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile disp. art. 36 din ROAF al A., conform cărora Secretarul General al A. trebuia să informeze cluburile în cazul în care acestea nu îndeplineau condițiile de participare în competiție.

Sub un prim aspect, apreciază recurenții că instanța de fond a reținut în mod greșit situația de fapt, în sensul că se susține că la competiția în discuție s-au înscris patru echipe.

În realitate, au depus cerere de înscriere trei echipe: D., D. și S.C. E.. Au fost admise cererile de înscriere ale primelor două echipe (intervenientele din prezenta cauză), fiind respinsă cererea de înscriere a celei de-a treia echipe.

Această situație din fapt rezultă din următoarele:

- au fost afiliate provizoriu doar primele două echipe, a treia nefiind afiliată,

- în procesul-verbal întocmit la Comitetul executiv al AJF din data de 01.11.2016 se specifică că s-au înscris doar două echipe,

- în procesul-verbal al Adunării Generale a A. din 26.11.2016 se specifică că s-au înscris doar două echipe.

Este adevărat că în acțiunea introductivă de instanță s-a strecurat o eroare materială în sensul specificării înscrierii unui număr de 4 echipe, însă starea de fapt reală este evidențiată în mod evident de înscrisurile mai sus amintite.

În data de 01.11.2016, a avut loc Comitetul Executiv al A. în care Secretarul General al A. a adus la cunoștința comitetului faptul că au fost înscrise doar două echipe în competiție și niciuna dintre aceste două echipe nu are jucătoare legitimate. Comitetul executiv a decis în unanimitate să anuleze desfășurarea competiției în acel an, urmând a se discuta despre organizarea lui în sezonul competițional 2017/2018.

În conformitate cu disp. art. 42 alin. (10) din Statutul A., hotărârile Comitetului executiv se publica pe site-ul A.. Astfel, în data de 01.11.2016, Secretarul general al A. a adus la cunoștință cluburilor înscrise că nu îndeplinesc condițiile de participare la competiție (neavând jucătoare legitimate) și competiția nu va mai avea loc. Această decizie nu a fost contestată de cele două interveniente.

Așadar, această situație de fapt contrazice susținerea instanței conform căreia reclamanții nu ar fi făcut dovada comunicării neîndeplinirii condițiilor de participare și a deciziei de a nu se desfășura competiția.

Astfel, recurenții apreciază că condiția prevăzută de art. 36 alin. (2) din ROAF al A. a fost îndeplinită în cauză.

Instanța de fond trebuia să analizeze mai atent problema nelegitimării niciunei jucătoare la cele două echipe de fotbal. Acest aspect este reținut în procesul-verbal al Adunării Generale a A. din 26.11.2016.

În privința desfășurării competițiilor de fotbal, participarea unui club nu poate avea loc dacă anterior începerii competițiilor clubul nu legitimează jucători de fotbal. Desfășurarea unui joc de fotbal nu poate avea loc decât cu jucători legitimați la cele două echipe combatante.

În acest sens, trebuiau analizate disp. art. 42 din ROAF al A. și ale Statutului și transferului jucătorilor de fotbal.

O altă critică a hotărârii recurate este întemeiată pe împrejurarea că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 202/2002, raportată la situația de față, în ceea ce privește existența unei discriminări pe bază de sex.

În susținere, se arată că instanța de fond a reținut faptul că "refuzul nejustificat al reclamanților de a desfășura competiția de fotbal feminin, deși existau echipe înscrise, face dovada că, pe criteriul de sex, echipele de fotbal feminin au fost tratate mai puțin favorabil decât echipele de fotbal masculin, în situații identice, cu scopul de a restrânge posibilitatea fetelor de a juca fotbal...".

Recurenții arată că există mai multe neadevăruri în aceste afirmații, astfel:

În ceea ce privește refuzul nejustificat, decizia neorganizării competiției a fost luată de Comitetul executiv și validată de Adunarea Generală a A. cu justificarea legală a imposibilității organizării unei competiții doar cu două echipe de fotbal și a imposibilității desfășurării unui meci de fotbal fără jucători (cele două echipe înscrise nu aveau legitimate nici o jucătoare).

Referitor la sintagma în situații identice, se arată că pentru campionatul masculin nu s-a înscris nici o echipă, iar pentru campionatul feminin a fost aprobată înscrierea a două echipe, deci nu este o situație identică. Pentru a vorbi de o situație identică trebuia ca pentru campionatul masculin să se înscrie două echipe, pentru cel feminin două echipe și să decidă organizarea campionatului masculin și nedesfășurarea campionatului feminin.

În ceea ce privește sintagma cu scopul de a restrânge posibilitatea fetelor de a juca fotbal, susțin recurenții că decizia de a nu se organiza acea competiție nu a fost dată în nici un moment cu acest scop. Pentru ca instanța să rețină acest scop trebuia să existe dovezi în acest sens, ori, Curtea, nu a făcut altceva decat să preia susținerile celor două interveniente, neexistând administrată la dosar nici o probă în acest sens.

Instanța de fond a mai reținut în susținerea acestei motivări și faptul că "existența acestui tip de discriminare este cu atât mai evidentă cu cât, așa cum a reținut și CNCD, la nivel național, FRF a dispus măsuri concrete pentru continuarea dezvoltării fotbalului feminin...".

Din nou, instanța nu a făcut altceva decât să preia susținerile CNCD și ale intervenientelor, fără să analizeze în vreun fel apărările făcute.

Astfel, în privința acestui aspect se impun următoarele concluzii:

- se referă la o entitate diferită - F. - care se ocupă de organizarea fotbalului la nivelul Ligii 1, Ligii a 2-a și Ligii a 3-a,

- se referă la sezonul competițional 2020-2021, iar petiția se referă la un eveniment din anul 2018,

- având în vedere forța financiară a echipelor din Liga 1, 2, 3, FRF poate impune asemenea obligații pentru echipele afiliate; dacă A. ar impune asemenea obligații, având în vedere problemele financiare acute cu care se confruntă echipele afiliate la A., această impunere nu ar putea duce decât la retragerea a foarte multe echipe din campionat.

Mai mult decât atât, faptul că FRF organizează competiții de fotbal feminin, altele decât cea în cauza de față, nu poate reprezenta un argument în stabilirea unei fapte de discriminare pe bază de sex în prezenta cauză.

O ultimă critică a hotărârii recurate este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în sensul că instanța de fond nu a indicat motivele de fapt, dar mai ales de drept, pentru care a decis menținerea aplicării unor sancțiuni celor două persoane fizice, B. în calitate de Președinte al A. și C. în calitate de Secretar General al A..

Referitor la acest motiv de recurs, recurenții arată că, prin hotărârea atacată a fost sancționată A., dar și Președintele B. și Secretarul general C., însă, deși au formulat apărări pentru a combate amendarea persoanelor fizice B. și C., instanța de fond nu le-a analizat în niciun fel.

Susțin recurenții că interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, raportate la dispozițiile Statutului A. și ROAF al A. nu permit aplicarea unor sancțiuni contravenționale Președintelui și Secretarului general.

În primul rând, în cuprinsul O.G. nr. 137/2000 este prevăzută posibilitatea aplicării unei sancțiuni persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea faptei discriminatorii. Dacă ar fi să acceptăm că s-a făcut dovada existenței unei fapte discriminatorii, aceasta nu putea fi săvârșită decât de A., nicidecum de Președinte sau Secretar general.

Astfel, decizia neorganizării competiției a fost luată de Comitetul executiv al A.. În cadrul acestui comitet, Președintele A. are doar un vot (decizia fiind luată în unanimitate), iar Secretarul general nu are drept de vot (art. 48 alin. (1) lit. b) din Statut).

Mai mult decât atât, acesta decizie a fost ulterior validată de Adunarea Generală a A. în ședința din data de 26.11.2016.

Astfel, Președintele și Secretarul general nu au întreprins nici o acțiune personală care să îi facă direct responsabili de săvârșirea unei eventuale fapte de discriminare.

În al doilea rând, la data producerii așa zisei discriminări, Președinte al A. era G., și nu B.. Astfel, cel care și-a exprimat votul în Comitetul executiv din 01.11.2016 a fost G. și nu B..

Intimatele D., prin Președinte - H. și D., în calitate de interveniente, au depus întâmpinare comună, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate:

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de A. este nefondat, iar recursul formulat de B. în calitate de Președinte al A. și C. în calitate de Secretar general este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B. - președinte și C. - secretar general au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, anularea Hotărârii nr. 842/20.11.2019 pronunțată de pârât în dosarul nr. x/2018, prin care CNCD a decis că sunt întrunite condițiile pentru existența unei fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, sancționând părțile reclamate cu amendă contravențională

Prin sentința recurată a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A., B. în calitate de Președinte al A. și C. în calitate de Secretar General al A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și cu intervenienta în interesul pârâtului D., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D..

Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a înlăturat două dintre apărările recurenților, respectiv faptul că nu a fost înscris numărul minim de echipe și că niciuna dintre cele două echipe înscrise nu a legitimat vreo jucătoare pentru a putea participa la jocuri în competiție, apreciind că sunt aplicabile în cauză disp. art. 36 din ROAF al A..

Sub aspectul înscrierii numărului minim de echipe în competiția respectivă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei în sensul că, în realitate, s-au înscris trei echipe, nu patru, nu pot fi primite, nefiind susținute de ansamblul probator administrat în cauză.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (dosarul de fond) rezultă că în Campionatul de fotbal pentru juniori, organizat și anunțat la 26.11.2016 de către A. și care urma să se desfășoare în perioada 2016-2017, s-au înscris 4 echipe de fotbal feminin, respectiv D., E., D., D. și nicio echipă de fotbal masculin.

De asemenea, în mod corect, instanța de fond a înlăturat apărarea reclamantei privitoare la faptul că niciuna dintre cele două echipe înscrise nu a legitimat jucătoare, reținând în cauză aplicabilitatea dispozițiilor art. 36 din Regulamentul de organizare a activității fotbalistice, conform cărora secretarul general al A. avea obligația de a informa cluburile în cazul în care acestea nu îndeplinesc condițiile de participare în competiție, precum și să sesizeze Comisia de Disciplină.

Instanța de control apreciază că publicarea de către recurenta reclamantă, la data de 01.11.2016, pe site-ul A., potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (10) din Statutul A., a hotărârii comitetului executiv prin care s-a decis anularea desfășurării competiției de fotbal, nu poate echivala cu informarea echipelor înscrise în competiție nici cu privire la neîndeplinirea condițiilor de participare, nici cu decizia de a nu se mai desfășura competiția de fotbal feminin pentru care existau echipe înscrise cluburilor, astfel cum prevede art. 36 din Regulamentul de organizare a activității fotbalistice.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din același regulament, o echipă este exclusă din competiție dacă nu se prezintă sau nu prezintă carnetele de legitimare la 3 jocuri.

Referitor la criticile de nelegalitate privind interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 202/2002 în ceea ce privește existența unei discriminări pe bază de sex, reține Înalta Curte că, prin Regulamentul de organizare a activității fotbalistice al A., în vigoare de la data de 19.08.2015, aceasta și-a asumat organizarea, printre alte competiții, și a competițiilor de fotbal feminin (dacă este cazul) și s-a stipulat în art. 66 că în conținutul regulamentului referirile la genul masculin sunt valabile și pentru genul feminin. În acest context, prin comunicatul din data de 23.09.2016 postat pe site-ul asociației s-a anunțat organizarea unei competiții de fotbal pentru juniori/junioare(băieți și fete) în scopul dezvoltării fotbalului juvenil și creșterii numărului de jucători de fotbal în județul Dolj. Campionatul de fotbal urma să se desfășoare în perioada 2016- 1 iunie 2017 și deși în competiție s-au înscris 4 echipe de fotbal feminin, A. a luat decizia de a nu mai organiza niciun meci de fotbal.

Așadar, în sezonul 2016-2017, A. a refuzat să organizeze competiția de junioare destinată copiilor din județul Dolj, iar în sezonul următor 2017-2018 a refuzat să organizeze competiții pentru fete la categoriile de vârstă U10 ani, U12 ani, U 14 ani și competiția de Senioare, potrivit Hotărârii Adunării Generale nr. 1/05.08.2017, fără ca reclamanții să prezinte argumente pertinenete și obiective în susținerea refuzului de a organiza competiții de fotbal feminin în cadrul A..

Înalta Curte constată că potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform alin. (3) din cuprinsul aceleiași norme, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.

Cu alte cuvinte, se poate considera discriminare diferențierea făcută în sensul textelor de lege relevate mai sus, care să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, iar diferențierea să nu fie justificată obiectiv de un scop legitim.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din Directiva 2000/78, "principiul egalității de tratament" este definit drept absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1 din această directivă, printre care figureazăși genul. Articolul 2 alin. (2) litera (a) din directiva menționată precizează că, în vederea aplicării alin. (1) al acestuia, o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este tratată o altă persoană care se regăsește într-o situație asemănătoare, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1 din aceeași directivă.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în hotărârea dată în cauza Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000, CEDO a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile". În concluzie, există o diferențiere dacă persoanele aflate în situații similare sunt tratate în mod diferențiat, sau dacă persoane aflate în situații diferite sunt tratate în mod identic.

În acest context, se reține de instanță că refuzul reclamanților de a desfășura competiția de fotbal feminin, deși existau echipe înscrise, face dovada discriminării, pe criteriul de sex, a echipelor de fotbal feminin, care au fost tratate mai puțin favorabil decât echipele de fotbal masculin, cu scopul de restrânge posibilitatea fetelor de juca fotbal și de a dezvolta fotbalul juvenil feminin prin participarea la compețiții sportive.

În susținerea existenței acestui tip de discriminare este și împrejurarea că, la nivel național, F. a dispus măsuri concrete pentru continuarea dezvoltării fotbalului feminin prin reforme care să le ofere fetelor din România șansa de a practica acest sport într-un cadru care să crească nivelul competițiilor și să aducă beneficii pe termen lung echipelor naționale.

Mai mult decât atât, însuși argumentul invocat atât în acțiune, cât și în motivele de recurs, în sensul că pentru a exista o faptă de discriminare pe criteriu de sex trebuia ca A. să organizeze acea competiție pentru băieți și să refuze organizarea ei pentru fete, face dovada modului greșit în care recurenta se raportează la principiul egalității de șanse pentru femei și bărbați, astfel cum este consacrat de dispozițiile Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.

Prin urmare, în raport cu faptul că recurenta nu a prezentat nicio probă din care să rezulte absența caracterului discriminatoriu al modalității în care au înțeles să organizeze activitatea competițională a A., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2002 reținând încălcarea principiului egalității de șanse între femei și bărbați, astfel că și această critică a recurentei va fi respinsă ca nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În speță, recurenții-reclamanți au susținut că persoanele fizice nu puteau fi sancționate, întrucât fapta a fost săvârșită de către persoana juridică A. și, deși în fața instanței de fond au formulat apărări pentru a combate amendarea persoanelor fizice, Președintele B. și Secretarul general C., instanța de fond nu a indicat motivele de fapt, dar mai ales de drept, pentru care a decis menținerea aplicării sancțiunii pentru recurenții persoane fizice.

Analizând conținutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, deși prin acțiunea formulată s-a susținut nelegalitatea sancționării persoanelor fizice, instanța de fond nu a motivat în fapt și în drept menținerea aplicării sancțiunii pentru recurenții persoane fizice.

Considerentele instanței de fond cu privire la aceste susțineri ale reclamanților se rezumă la un singur paragraf, respectiv "Având în vedere aspectele arătate anterior, în mod temeinic CNCD a dispus aplicarea amenzii contravenționale și președintelui și secretarului general al A.", fără ca, anterior celor reținute, să motiveze în vreun fel înlăturarea acestor apărări formulate de către reclamanți.

Este adevărat că motivarea hotărârii nu reprezintă o problemă de volum, ci una de conținut, dar este necesar ca acest conținut să releve o analiză concretă și completă a situației de fapt și de drept relevate în speță. Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. face trimitere la nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți sau prezentarea succintă a situației de fapt și de drept ori chiar a unei concluzii nemotivate nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României, care garantează dreptul la un proces echitabil.

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o analiză superficială și formală a cauzei sub acest aspect, nefiind îndeplinită exigența analizării efective a pretențiilor deduse judecății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurenții-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt fondate.

Analizând sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurenților-reclamanți sunt fondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte reține că prin Hotărârea nr. 842/2020, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că sunt întrunite condițiile pentru existența unei fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, sancționând părțile reclamate, respectiv A., Președintele B. și Secretarul general C..

O.G. nr. 137/2000 prevede posibilitatea aplicării unei sancțiuni persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea faptei discriminatorii, or, în speță, din interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, raportate la dispozițiile Statutului A. și ROAF al A., rezultă că fapta nu putea fi săvârșită decât de A., și, nicidecum, de către persoanele fizice Președintele B. și Secretarul general C., având în vedere faptul că Președintele și Secretarul general nu au întreprins nici o acțiune personală care să îi facă direct responsabili de săvârșirea unei eventuale fapte de discriminare.

Aceasta, întrucât decizia neorganizării competiției a fost luată de Comitetul executiv al A., validată ulterior de Adunarea Generală a A. în ședința din data de 26.11.2016, iar în cadrul acestui comitet, Președintele A. are doar un vot (decizia fiind luată în unanimitate).

Mai mult decât atât, la data producerii discriminării, președinte al A., respectiv cel care și-a exprimat votul în Comitetul executiv din 01.11.2016, era dl G., și nu dl B..

Totodată, în ceea ce îl privește pe dl C., reține Înalta Curte că, potrivit art. 48 alin. (1) lit. b) din Statut, Secretarul general nu are drept de vot.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, sub acest aspect, soluția primei instanțe este greșită, impunându-se ca hotărârea recurată să fie parțial reformată.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și va admite recursul declarat de reclamanții B. - Președinte al A. și C. - Secretar general al A., va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanții B. - Președinte al A. și C. - Secretar general al A. și va anula hotărârea nr. 842/20.11.2019 a CNCD în ceea ce privește amenda contravențională stabilită în sarcina acestora, menținând în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 188/2020 din 24 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanții B. - Președinte al A. și C. - Secretar general al A. împotriva sentinței nr. 188/2020 din 24 septembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanții B. - Președinte al A. și C. - Secretar general al A. și anulează hotărârea nr. 842/20.11.2019 a CNCD în ceea ce amenda contravențională stabilită în sarcina acestora.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.