ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4408/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 februarie 2020, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova ("DGRFP Craiova"), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 935/11.12.2019, emisă de pârât în dosarul nr. x/2019.

1.2. Prin încheierea din 26 mai 2020, prima instanță a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a lui A., în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) și art. 78 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 13 și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 121 din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A..

Împotriva sentinței civile nr. 121 din 14 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta DGRFP Craiova, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, raportat la dispozițiile Legii nr. 188/1999, al cărei conținut a fost preluat și în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Astfel, consideră reclamanta că în speță nu este incidentă decizia Curții Constituționale nr. 387/2018, ale cărei considerente au fost valorificate de instanța de fond, întrucât prin această decizie s-a constatat neconstituționalitatea art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Codul muncii. În situația pârâtei A., care are calitatea de funcționar public, sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) și art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, care au caracter special față de dispozițiile Codul muncii. Iar în aplicarea legii speciale, angajatorului nu îi revenea obligația asigurării continuării activității reclamantei.

Arată recurenta-reclamantă că prevederile Legii nr. 188/1999 au fost preluate și în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ceea ce evidențiază dorința legiuitorului de a diferenția statutul funcționarului public de cel al angajatului cu contract de muncă. Totodată, completarea Legii nr. 188/1999 cu prevederile Codului muncii se face, conform art. 177 din Statutul funcționarului public, doar când nu există prevederi exprese în statut, situație neregăsită în speță. În acest sens, instanțele naționale s-au pronunțat în repetate rânduri asupra aplicării prioritare a Legii nr. 188/1999 față de Codul Muncii.

Susține recurenta-reclamantă că prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) coroborate cu art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 reglementează posibilitatea, iar nu obligația conducătorului instituției publice de a aproba menținerea funcționarului public în funcția deținută pentru o perioadă de maxim 3 ani peste vârsta standard de pensionare. În acest sens este și punctul de vedere emis de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, depus în dosarul cauzei, aspect asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, deși reclamanta a prezentat întreaga corespondență purtată cu această agenție.

În opinia recurentei-reclamante, atâta vreme cât instituțiile abilitate nu au considerat că este necesară modificarea prevederilor din Legea nr. 188/1999 în sensul prelungirii activității după pensionare în cazul funcționarului public, iar aceste prevederi au fost preluate și în noul act normativ - Codul administrativ, nu se poate vorbi de un tratament discriminatoriu aplicat de către DGRFP Craiova.

Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a omis a analiza aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 188/1999, referitoare la atribuțiile conducătorului instituției în gestiunea funcțiilor publice și a resurselor umane. În raport de acest text de lege, având în vedere și prevederile O.U.G. nr. 90/2017 și O.U.G. nr. 114/2018, care sunt conforme cu legislația Uniunii Europene, se constată că nu a existat un criteriu discreționar de luare a măsurii pensionării față de funcționarul public în cauză, cum eronat susține instanța de fond. Atât decizia de pensionare, cât și adresa de respingere a cererii de menținere în funcția publică sunt emise conform legislației naționale și confirmate de ANFP, autoritate cu atribuții de evidență și management a funcției publice, care elaborează politicile, strategiile și proiectele de acte normative în domeniu.

Subliniază recurenta că în practica sa administrativă nu a respins cereri de menținere în funcție ale funcționarilor publici de sex feminin și a aprobat cereri ale funcționarilor publici de sex masculin, cum eronat se arată în sentința recurată, toate cererile de menținere în activitate fiind respinse.

Totodată, sesizează că jurisprudența instanțelor naționale nu este unitară, existând acțiuni ale funcționarilor publici, având ca obiect solicitarea de a fi menținuți în funcție, care au fost definitiv respinse, iar în litigiile în care astfel de acțiuni au fost admise nu s-a reținut un tratament discriminatoriu vizând femeile, ci doar incidența deciziei Curții Constituționale nr. 387/2018.

Intimații-pârâți A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu au depus întâmpinări față de recursul declarat de reclamanta DGRFP Craiova.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante subsumate argumentului inaplicabilității în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 387/2018, Înalta Curte constată că atât intimatul-pârât CNCD, cât și prima instanță au reținut în mod corect că soluția și considerentele forului constituțional sunt incidente și în situația funcționarului public, chiar dacă statutul acestuia este reglementat în principal de Legea nr. 188/1999, iar în subsidiar de Codul muncii.

Prin decizia amintită, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și a constatat că aceste prevederi sunt constituționale în măsura în care sintagma "condiții de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Prevederile declarate neconstituționale dispuneau:

"(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parțiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de muncă în cazul invalidității de gradul I sau II."

Dispozițiile legale de care s-a prevalat recurenta-reclamantă, respectiv art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 dispun:

"(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept: (...) d) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare dacă persoana care are competență de numire în funcția publică nu dispune aplicarea prevederilor alin. (3);" (aplicarea alin. (3) referindu-se la posibilitatea menținerii în activitate și după împlinirea vârstei standard de pensionare, cu aprobarea conducătorului instituției).

Înalta Curte reține că, deși Curtea Constituțională nu s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, acest text de lege are o formulare similară cu textul declarat neconstituțional, respectiv art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, stipulând aceeași ipoteză juridică și anume un caz de încetare a raporturilor de muncă la împlinirea vârstei standard de pensionare, singura diferență fiind domeniul special de reglementare al Legii nr. 188/1999, care stabilește statutul unei categorii de salariați - funcționarii publici. Prin urmare, chiar dacă excepția de neconstituționalitate nu a privit Legea nr. 188/1999, ci Codul muncii, similaritatea reglementării face ca dezlegarea dată de Curtea Constituțională asupra problemei cu care a fost sesizată (caracterul obligatoriu sau opțional al încetării contractului de muncă al angajatului de sex feminin la împlinirea vârstei standard de pensionare, în condițiile existenței unei diferențe în ceea ce privește această vârstă la femei față de bărbați) să fie pe deplin aplicabilă și în cazul funcționarului public.

Argumentul caracterului special al Legii nr. 188/1999 față de Codul muncii nu poate fi valorificat în sensul solicitat de recurenta-reclamantă, câtă vreme ambele acte normative reglementează în același sens și nu există niciun argument pentru care s-ar face o atare deosebire între angajatul de sex feminin beneficiar al soluției date de Curtea Constituțională și cel de același sex, dar având calitatea de funcționar public, care, în opinia recurentei-reclamante, ar trebui să aibă parte de un tratament diferit doar prin prisma dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

În acest sens trebuie avute în vedere considerentele Curții Constituționale de la pct. 36 din Decizia nr. 387/2018, potrivit cărora:

"Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate și trebuie să rămână o opțiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecință asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândește valențe neconstituționale, în măsura în care ignoră voința femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaților. Astfel, dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituționale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie și încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbați, la acea dată". Or, aceste considerente sunt aplicabile prin analogie și funcționarilor publici de sex feminin, cărora trebuie să li se recunoască, de asemenea, dreptul de a opta cu privire la continuarea activității până la vârsta standard de pensionare aplicabilă bărbaților, respectiv 65 de ani.

În consecință, Înalta Curte constată că soluția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii și motivele expuse în decizia Curții Constituționale nr. 387/2018 produc efecte și în situația intimatei-pârâte A., chiar dacă raportul acesteia de serviciu este guvernat în mod primar de dispozițiile Legii nr. 188/1999, în speță nefiind în discuție principiul priorității legii speciale față de cea generală, ci principiul ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet. Câtă vreme recurenta-reclamantă DGRFP Craiova a făcut aplicarea art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 în aceeași manieră neconstituțională de aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, negând dreptul funcționarului public de sex feminin de a-și continua activitatea până la vârsta de 65 de ani (vârsta standard de pensionare aplicabilă bărbaților), în mod corect intimatul-pârât CNCD a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu, aplicat petentei A., în acord cu considerentele deciziei Curții Constituționale.

Nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la nemodificarea de către legiuitor a dispozițiilor art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, respectiv la preluarea acestui text de lege în actualul Cod administrativ, nu sunt de natură a conduce la o altă soluție. Problema disputată în speță privește modul de interpretare și aplicare a textului de lege, iar nu conținutul lui. De altfel, chiar și în cazul art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, constatarea neconstituționalității de către Curtea Constituțională nu a vizat în mod necesar forma textului, ci modalitatea de interpretare a acestuia în ipoteza în care sintagma "condiții de vârstă standard" ar exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

În ceea ce privește argumentul recurentei-reclamante dedus din prevederile art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte constată că, deși textul de lege prevede posibilitatea, pentru conducătorul instituției publice, de a menține în activitate, la cerere, funcționarul public care a împlinit vârsta standard de pensionare, această prerogativă nu este una absolută, discreționară; dimpotrivă, exercitarea sa trebuie să țină cont de cadrul normativ intern, inclusiv de principiile tratamentului egal și al nediscriminării.

În cauză s-a dovedit că refuzul menținerii în funcție al intimatei-pârâte A. până la vârsta de 65 de ani a fost nelegal, prin sentința civilă nr. 88/01.03.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, dispunându-se anularea adresei nr. CRR-REG 31510/01.11.2018 și a deciziei nr. 3540/20.12.2018, emise de Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, precum și reintegrarea intimatei-pârâte în funcția publică. Înalta Curte constată că această împrejurare, coroborată că cea a menținerii în funcție a funcționarilor de sex masculin până la vârsta standard de 65 de ani, conturează existența unui tratament discriminatoriu pe criterii de sex și vârstă, incompatibil cu prevederile O.G. nr. 137/2000 și Directivei 2002/73/C, de natură a încălca dreptul la muncă al intimatei-pârâte A.. Astfel fiind, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de dreptul conducătorului autorității/instituției publice de a aprecia asupra cererii de menținere în funcție, câtă vreme acest drept a fost exercitat cu depășirea limitelor legale, respectiv cu exces de putere.

Cât privește punctul de vedere emis de ANFP, Înalta Curte constată că apărarea recurentei-reclamante nu este relevantă pentru obiectul cererii deduse judecății, care vizează legalitatea hotărârii CNCD de constatare a unui tratament discriminatoriu aplicat de DGRFP Craiova și de sancționare contravențională a acestei autorități. ANFP nu deține atribuții în domeniul constatării și sancționării formelor de discriminare, astfel că opinia sa asupra situației sesizate Consiliului nu prezintă relevanță.

Referitor la argumentul inexistenței unei practici de aprobare, de către autoritatea pârâtă, a unor cereri de continuare a activității formulate de funcționari publici de sex masculin, Înalta Curte constată că problema disputată nu a fost generată doar de refuzul DGRFP Craiova de a permite continuarea activității de către intimata-pârâtă după împlinirea vârstei standard de pensionare, conform art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ci de faptul că, în cazul intimatei-pârâte, funcționar public de sex feminin, s-a apreciat că aceasta nu mai are posibilitatea, după vârsta de 63 de ani, de a continua activitatea până la vârsta de 65 de ani, ca în cazul funcționarilor publici de sex masculin. Așadar, chiar dacă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, nu au fost aprobate cereri de continuare a activității ale funcționarilor bărbați, această practică s-a referit la persoanele care au împlinit vârsta standard de 65 de ani, pe când în cazul intimatei-pârâte a fost avută în vedere o vârstă mai scăzută.

Este lipsit de relevanță și argumentul existenței unei practici neunitare în ceea ce privește litigiile promovate de funcționari publici, cărora nu li s-au admis cereri de continuare a activității. Această împrejurare interesează doar din perspectiva practicii administrative pe care trebuie să o adopte recurenta-reclamantă cu privire la astfel de cereri, dar în speța de față există o hotărâre judecătorească definitivă care a constatat nelegalitatea actelor administrative prin care cererea intimatei-pârâte de continuare a activității a fost respinsă, iar ceea ce trebuia stabilit era dacă această conduită a autorității administrative conturează și existența unei fapte de discriminare, sancționată conform O.G. nr. 137/2000, astfel cum a reținut intimatul-pârât CNCD.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999. Întrucât în cauză s-a dovedit aplicarea de către recurenta-reclamantă a unui tratament discriminatoriu, diferențiat în funcție de vârstă și sex, Hotărârea CNCD nr. 935/11.12.2019 de sancționare este legală, fiind corect menținută de instanța de fond, consecutiv respingerii cererii de chemare în judecată.

În consecință, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței civile nr. 121 din 14 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2022.