ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 941/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.01.2019 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), anularea în totalitate a deciziei de soluționare a contestației și a deciziilor de impunere nr. x.

La termenul de judecată din data de 15.04.2019, constatând că DGRFP Craiova este emitentul deciziilor ce fac obiectul contestației administrative, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova.

Prin sentința nr. 427/2019 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - ANAF și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea contestației și anularea actelor administrative fiscale atacate.

În motivarea recursului a invocat nulitatea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/18.05.2018 și a deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/18.05.2018, întrucât acestea au fost întocmite de organul fiscal fără a avea competența legală.

Astfel, prin O.P.A.N.A.F. nr. 3609/15.12.2016, s-a stabilit că, începând cu data de 01.01.2017, reclamanta intră în categoria celor care vor fi administrați în mod direct de către D.G.A.M.C. care devine singura instituție din cadrul A.N.A.F. în măsură să efectueze controale în privința reclamantei, fapt ce rezultă inclusiv din Raportul de inspecție fiscală nr. x/18.05.2018.

În realitate, D.G.R.F.P Craiova nu a primit, în mod legal, nicio delegare de competență pentru a putea efectua controlul având ca punct "impozit pe profit". Din analiza Acordului privind delegarea de competență nr. 1962/08.11.2017, punctul 4.1., rezultă că respectivul Acord a fost dat punctual pentru următoarele activități de control: "Taxa pe valoare adăugată - perioada 01.01.2011 - 30.06.2016" fără a se face vreo mențiune și/sau vreo derogare expresă și în ceea ce privește impozitul pe profit. În condițiile în care D.G.A.M.C. ar fi înțeles să acorde delegare de competență D.G.R.F.P. Craiova și în ceea ce privește controlul având ca punct "impozit pe profit", acest lucru ar fi trebuit să se facă printr-un alt acord față de cel nr. 1962/08.11.2017. După cum rezultă din înscrisurile aferente Registrului Unic de Control - poziția nr. 196 - la data de 07.09.2017, inspectori din cadrul D.G.A.M.C. București s-au prezentat la sediul societății, obiectul controlului fiind "Inspecție fiscală parțială, conform Deciziei nr. 198/12.06.2017 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C", controlul începând efectiv în data de 12.09.2017.

La începutul lunii noiembrie 2017 a fost emis Acordul de delegare de competență nr. 1962/08.11.2017, situație în care inspectori din cadrul D.G.R.F.P. Craiova au continuat controlul demarat de D.G.A.M.C., dar numai în ceea ce privește TVA aferentă perioadei 01.01.2011 - 30.06.2016.

În Registrul unic de control apare înregistrat controlul în discuție, fără a se face vreo mențiune cu privire la o eventuală delegare de competență și în ceea ce privește reverificarea dispusă prin Decizia nr. 265/31.07.2017. În condițiile în care ar fi existat un alt document referitor la delegarea de competență, potrivit prevederilor legale aplicabile, acesta ar fi trebuit să îi fie adus la cunoștință, lucru ce nu s-a întâmplat.

Recurenta a mai arătat că, în mod nelegal, instanța de fond și organul de control fac aprecieri vădit subiective atunci când, în permanență, arată că "nu s-ar fi demonstrat necesitatea și oportunitatea încheierii și, implicit, derulării unor raporturi comerciale cu terți", încălcându-se astfel disp. art. 21 alin. (1) și (4) Codul fiscal și art. 48 din H.G. nr. 44/2004. Aceste texte de lege nu fac trimitere la necesitate sau oportunitate, ci la scopul realizării de venituri impozabile (art. 21 alin. (1) Codul fiscal) și prestarea serviciilor în scopul desfășurării activității proprii (art. 21 alin. (4) Codul fiscal). În cadrul art. 48 din H.G. nr. 44/2004, ca și condiții pentru deducere se face trimitere la: (i) efectivitatea prestării serviciilor și (ii) necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activității desfășurate. Or, efectivitatea prestării serviciilor rezultă chiar și din hotărârea contestată, chiar dacă uneori instanța se contrazice în acest sens, dar și din actele prezentate inspectorilor fiscali și experților. Necesitatea efectuării cheltuielilor trebuie privită prin prisma principiului libertății de gestiune, care permite societății să angajeze cheltuielile pe care le consideră necesare, iar aceste cheltuieli au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, aceste cheltuieli generând venituri impozitate.

Recurenta a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că actele administrative atacate sunt nelegale și netemeinice, făcând referire la relațiile comerciale cu cele trei societăți comerciale, respectiv S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. și S.C. D. S.R.L., argumente care se regăsesc și în cererea de chemare în judecată.

A invocat jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene de Justiție, care au statuat principiul neutralității TVA și faptul că taxa în discuție nu trebuie să reprezinte un cost pentru afacere.

De asemenea, conform acestei jurisprudențe, dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA și, în principiu, nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru achizițiile efectuate (hotărârile CJUE în cazurile C-110/98 și C-147/98 Gabalfrisa și Others, par. 43 și cazul C-590/13 Idexx Laboratories Italia, par. 30 și 31).

Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA datorată sau achitată în cadrul tuturor activităților economice pe care le desfășoară. Sistemul comun al TVA garantează neutralitatea impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA (hotărârile în cazurile C-110/98 și C-147/98 Gabalfrisa și Others, par. 44 și cazul C-590/13 Idexx Laboratories Italia, par. 32).

Mai mult, Curtea a statuat că principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoana impozabilă (cazurile unite C-95/06 și 96/07 - Ecotrade, par. 63; cazul C-392/09 - Uszodaepito, par. 39; cazul 385/09 - Nidera Handelscompagnie, par. 42 și 43; cazul C-590/13 - Idexx Laboratories Italia, C-590/13, par. 38).

În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (cazul C-590/13 - Idexx Laboratories Italia, C-590/13, par. 40). În plus, măsurile pe care statele membre le pot implementa, în baza articolului 273 din Directiva de TVA, pentru colectarea corectă a taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale, nu pot să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective și nu trebuie să pună în discuție neutralitatea TVA (hotărârea în cazurile unite C-110/98 și C-147/98 - Gabalfrisa și Others, par. 52; cazul C-146/05 - Collee, par. 26; cazul C-385/09 - Nidera Handelscompagnie, par. 49; cazul C-590/13 - Idexx Laboratories Italie, par. 36 și 37).

Mai mult, în hotărârea în cazurile conexe C - 80/11 Mahageben Kft și C -142/11 Peter David (par. 66), CJUE a apreciat că prevederile Directivei de TVA se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă [...] nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite. Prin urmare, un eventual refuz al dreptului de deducere la nivelul reclamantei pe motiv că, în opinia organului de inspecție fiscală nu ar exista suficiente dovezi sau că nu a fost dovedită necesitatea și oportunitatea încheierii și derulării anumitor contracte comerciale, în condițiile în care Comisia de soluționare a contestațiilor a statuat altă situație de fapt, reprezintă o atitudine nelegală a organelor de inspecție fiscală față de contribuabil.

Astfel, condiția primordială și unică a oricărei cheltuieli, respectiv aceea ca aceasta să fie efectuată în scopul obținerii de venituri impozabile, este în speță îndeplinită în integralitate, această condiție reprezentând axioma în sfera impozitului pe profit. De asemenea, "pretinsele nereguli" menționate de organul fiscal în cuprinsul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere reprezintă, în fapt, aspecte de natură a reanaliza, de exemplu, impozitul pe profit, și nu trebuie să influențeze solicitarea de rambursare de TVA.

Intimata-pârâtă ANAF a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările din întâmpinare și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin deciziile de impunere contestate, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale de plată în cuantum de 1.472.404 RON reprezentând impozit pe profit și 3.367.620 RON TVA. Prin Decizia privind modificarea bazei de impozitare nr. 71/18.05.2018, s-a diminuat pierderea fiscală cu suma de 5.769.740 RON.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând că obligațiile fiscale contestate în cauză reprezintă rezultatul unei reverificări, ca urmare a desființării parțiale a unor decizii de impunere anterioare, din anul 2016, prin Decizia de soluționare contestații nr. 198/2017. Prin Decizia de reverificare s-a reținut că starea de fapt nu a fost determinată complet în raport de complexitatea documentelor prezentate și în acord cu Deciziile nr. 398/2016 și nr. 1261/2014 pronunțate de ÎCCJ. Nu s-au tranșat definitiv, pe fondul cauzei, aspecte de legalitate care să fi fost nerespectate în procedura de recontrol. În orice situație, obiectul cenzurii de legalitate în cauza de față este reprezentat de decizia nr. 547/12.11.2018, iar aspectele reținute prin alte decizii de soluționare proceduri prealabile nu pot constitui izvor de drept în fața instanței de judecată. Curtea nu constată că prin Decizia nr. 198/2017 s-ar fi interzis analiza operațiunilor comerciale din perspectiva oportunității în sensul prevederilor art. 21 alin. (1) lit. m) Codul fiscal. Prin urmare, prima categorie de critici formulate de reclamantă sub acest aspect nu sunt fondate și nu constituie motiv de nulitate a actelor administrativ fiscale.

O a doua categorie de critici de ordin procedural vizează faptul că nu este admisibilă verificarea operațiunilor comerciale prin prisma oportunității economice. Susține reclamantul, în esență, că organul fiscal intervine nepermis în libertatea contractuală atunci când analizează disciplina contractuală, libertate consacrată de art. 1182 alin. (1) și alin. (2) C. civ., cu nesocotirea disp. art. 117 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Criticile nu sunt întemeiate, de natură a antrena nulitatea actelor administrativ fiscale.

Controlul fiscal vizează modalitatea în care operațiunile comerciale desfășurate de reclamant au avut ca efect, direct sau indirect, diminuarea obligațiilor fiscale către stat, prin avansarea unor cheltuieli efectuate fără îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute expres de art. 21 alin. (1) Codul fiscal sau dacă s-au creat relații comerciale cu un scop economic nereal sau deturnat în scopul majorării TVA deductibil cu implicații asupra TVA de plată.

Aprecierea oportunității și necesității este permisă expres de lege prin art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, coroborat cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2004. Instanța de fond a reținut și disp. art. 11 stabilind că aceste condiții au implicații directe și sub aspectul condiției realizării unor operațiuni taxabile, ce trebuie analizată din perspectiva TVA, conform art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2013 și art. 297 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 227/2015, pentru perioada ulterioară datei de 01 01 2015.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut din analiza materialului probator, că obligațiile fiscale suplimentare au rezultat în urma stabilirii caracterului nedeductibil al unor categorii de cheltuieli și în urma recalificării scopului economic al unor tranzacții din perspectiva deductibilității TVA-ului aferent.

Instanța a analizat relațiile comerciale ale reclamantei cu cele trei societăți comerciale vizate de inspecția fiscală, a avut în vedere și jurisprudența CJUE care, în aplicarea și interpretarea art. 167, art. 168 lit. a), art. 178 lit. a) și art. 273 din Directiva 2006/112, a apreciat că refuzul exercitării dreptului de deducere TVA, în contextul juridic de fapt și de drept anterior descris, nu este de natură a încălca principiul neutralității TVA, fiind create fluxuri interpuse în procesul de producție propriu, cu baza materială și personalul propriu al reclamantei, cu efecte negative asupra bugetului de stat.

Nu se face dovada și nici nu se afirmă că s-ar fi achitat către bugetul de stat TVA- ul colectat în amonte, aferent tranzacțiilor, în susținerea afirmației că ar fi nesocotit principiul fundamental în materia de TVA, acela al neutralității, dovadă ce se impunea în contextul radierii și falimentului. Importanța serviciilor achiziționate de reclamantă ar fi trebuit să se reflecte în mod corelativ în experiența specializarea prestatorilor, or, dimpotrivă, în mod inexplicabil, societățile au funcționat strict pe perioada contractelor, fiind radiate sau intrate în procedura falimentului sau fără activitate.

Primul motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este fondat, din moment ce prima instanță nu a procedat la analizarea tuturor motivelor de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, reclamanta a susținut la pag. 21 și 22 din acțiune că, raportat la modalitatea în care s-a desfășurat controlul efectuat de DGRFP Craiova, invocă nulitatea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/18.05.2018 și a deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecției fiscale nr. x/18.05.2018, întrucât acestea au fost întocmite de organul fiscal fără a avea competența legală. A arătat că, prin O.P.A.N.A.F. nr. 3609/15.12.2016, s-a stabilit că, începând cu data de 01.01.2017, reclamanta intră în categoria celor care vor fi administrați în mod direct de către D.G.A.M.C., care devine singura instituție din cadrul A.N.A.F. în măsură să efectueze controale în privința reclamantei, fapt ce rezultă inclusiv din Raportul de inspecție fiscală nr. x/18.05.2018.

În realitate, D.G.R.F.P Craiova nu a primit, în mod legal, nicio delegare de competență pentru a putea efectua controlul având ca punct "impozit pe profit". Din analiza Acordului privind delegarea de competență nr. 1962/08.11.2017, punctul 4.1., rezultă că respectivul Acord a fost dat punctual pentru următoarele activități de control: "Taxa pe valoare adăugată - perioada 01.01.2011 - 30.06.2016" fără a se face vreo mențiune și/sau vreo derogare expresă și în ceea ce privește impozitul pe profit. În condițiile în care D.G.A.M.C. ar fi înțeles să acorde delegare de competență D.G.R.F.P. Craiova și în ceea ce privește controlul având ca punct "impozit pe profit", acest lucru ar fi trebuit să se facă printr-un alt acord față de cel nr. 1962/08.11.2017. După cum rezultă din înscrisurile aferente Registrului Unic de Control - poziția nr. 196 - la data de 07.09.2017, inspectori din cadrul D.G.A.M.C. București s-au prezentat la sediul societății, obiectul controlului fiind "Inspecție fiscală parțială, conform Deciziei nr. 198/12.06.2017 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C, controlul începând efectiv în data de 12.09.2017.

La începutul lunii noiembrie 2017 a fost emis Acordul de delegare de competență nr. 1962/08.11.2017, situație în care inspectori din cadrul D.G.R.F.P. Craiova au continuat controlul demarat de D.G.A.M.C., dar numai în ceea ce privește TVA aferentă perioadei 01.01.2011 - 30.06.2016.

În Registrul unic de control apare înregistrat controlul în discuție, fără a se face vreo mențiune cu privire la o eventuală delegare de competență și în ceea ce privește reverificarea dispusă prin Decizia nr. 265/31.07.2017. În condițiile în care ar fi existat un alt document referitor la delegarea de competență, potrivit prevederilor legale aplicabile, acesta ar fi trebuit să îi fie adus la cunoștință, lucru ce nu s-a întâmplat.

Reclamanta a concluzionat în sensul că D.G.R.F.P. Craiova și-a depășit atribuțiile și a înțeles să încheie acte de inspecție fiscală susceptibile de a produce efecte juridice, în lipsa mandatului expres ce trebuia emis de DGAMC, astfel că actele contestate sunt supuse nulității. Reclamanta a precizat că înțelege să conteste inclusiv Acordul de delegare de competență nr. 1962/8.11.2017 în ceea ce privește reverificarea dispusă de DGSC din Decizia nr. 198/12.06.2017.

În considerentele sentinței recurate nu este analizat acest motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, instanța de fond nefăcând nicio referire la susținerile reclamantei potrivit cărora organul fiscal nu era competent să efectueze inspecția fiscală.

De asemenea, reclamanta a susținut prin acțiune că DGSC nu a ținut cont de aspectele reținute în Deciziile nr. 198/12.06.2017 și nr. 265/31.07.2017, prin care s-au admis în parte contestațiile formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/16.11.2016 și a RIF nr. x/16.112016 și împotriva deciziei de impunere nr. x/20.03.2017 dispunându-se reverificarea pentru o serie de aspecte pe larg menționate în cuprinsul respectivelor decizii.

A invocat în acest sens nerespectarea disp. art. 273 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora "Prin decizie se poate desființa total sau parțial, actul administrativ atacat în situația în care din documentele existente la dosar și în urma demersurilor întreprinse la organul fiscal emitent al actului atacat nu se poate stabili situația de fapt în cauza dedusă soluționării prin raportare la temeiurile de drept invocate de organul emitent și de contestator. În acest caz, organul emitent al actului desființat urmează să încheie un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere strict considerentele deciziei de soluționare a contestației. Pentru un tip de creanță fiscală și pentru o perioadă supusă impozitării desființarea actului administrativ fiscal se poate pronunța o singură dată."

Reclamanta a redat în acțiune paragrafe din cele două decizii de soluționare a contestațiilor administrative, pe care le-a apreciat relevante sub aspectul reverificării și pe care a considerat că organul fiscal nu le-a avut în vedere la momentul efectuării inspecției fiscale finalizate cu actele administrative contestate în cauza de față.

Astfel, a invocat aspectele reținute în Decizia nr. 198/12.06.2017, la fila x alin. (1) și (2); fila x alin. (1) și (2); filele x, precum și aspectele reținute în Decizia nr. 265/31.07.2017, la fila x par. 4; filele x susținând că organul fiscal nu a ținut cont de acestea cu ocazia reverificării.

Cu privire la acest motiv de nulitate, instanța de fond a reținut că nu s-au tranșat definitiv, pe fondul cauzei, aspecte de legalitate care să fi fost nerespectate în procedura de recontrol. În orice situație, obiectul cenzurii de legalitate în cauza de față este reprezentat de decizia nr. 547/12.11.2018, iar aspectele reținute prin alte decizii de soluționare proceduri prealabile nu pot constitui izvor de drept în fața instanței de judecată. Curtea nu constată că prin Decizia nr. 198/2017 s-ar fi interzis analiza operațiunilor comerciale din perspectiva oportunității în sensul prevederilor art. 21 alin. (1) lit. m) Codul fiscal.

Referitor la aceste argumente ale instanței de fond, Înalta Curte reține, pe de o parte, că ceea ce invocă reclamanta este încălcarea, cu ocazia reverificării, a disp. art. 273 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 prin prisma nerespectării celor dispuse de organul care a soluționat contestațiile administrative formulate de reclamantă împotriva unor decizii de impunere emise anterior.

Nu este vorba așadar, despre hotărâri judecătorești ale instanțelor naționale pentru a se putea considera că acestea nu pot constitui izvor de drept în fața instanței de judecată, ci este vorba despre decizii prin care organul fiscal a soluționat contestațiile formulate de contribuabil împotriva deciziilor de impunere. Prin urmare, instanța avea de analizat dacă au fost respectate dispozițiile legale sus menționate, cu referire expresă la paragrafele din cele două decizii, care au fost invocate în prezenta cerere de chemare în judecată.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în considerentele sentinței recurate instanța de fond se referă doar la Decizia nr. 198/2017, apreciind că prin aceasta nu s-ar fi interzis analiza operațiunilor comerciale din perspectiva oportunității, în sensul prevederilor art. 21 alin. (1) lit. m) Codul fiscal. Instanța de fond nu face nicio referire la cea de-a doua decizie, nr. 265/31.07.2017, care a fost de asemenea invocată în cererea de chemare în judecată și pe care reclamanta consideră că nu a fost respectată de organul fiscal care a efectuat reverificarea.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar. În aceste condiții, s-a cauzat reclamantei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la un proces echitabil și principiul dreptului la apărare. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod expres de către recurenta reclamantă.

Având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând să fie analizate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei, când vor fi examinate toate motivele de fapt și de drept menționate în cererea de chemare în judecată și, implicit, toate criticile din cererea de recurs, subsumate acestui motiv de casare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 427/2019 din 25 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2022.