ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3322/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.01.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea parțială a Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emisă de pârât în dosarul nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3213/30.04.2015, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 27.05.2015, sub nr. x/2015.

La termenul din data de 08.03.2018, Curtea a dispus introducerea în cauză a numitului B..

Prin sentința civilă nr. 5489 din 19 decembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenientul B., ca neîntemeiată.

Reclamanta A. a promovat recurs împotriva sentinței nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ.

Intimatul-intervenient B. a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței de fond nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a Hotărârii nr. 725/10.12.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca temeinice și legale.

II. Analiza cererii de recurs

Recurenta a criticat soluția instanței de fond pentru faptul că aceasta nu a analizat în concret faptele, ci a făcut doar aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în raport cu altă hotărâre, rămasă definitivă, ce se referă la contestarea aceleiași hotărâri de către cealaltă persoană sancționată de către CNCD, respectiv Școala Gimnazială "Grigore Moisil" din Ploiești.

Arată recurenta că nici decizia de mutare a elevei, nici permisiunea acordată echipelor de filmare nu i-au aparținut.

Prin sentința civilă nr. 5489/19.12.2018, nu se face o analiză pe fond a situației premisă, ci se apreciază ca având autoritate de lucru judecat, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sentința nr. 187/2.10.2015 a Curții de Apel Ploiești.

În opinia Înaltei Curți, scurte considerații teoretice se impun a fi precizate referitor la puterea lucrului judecat.

Astfel, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Relativitatea autorității de lucru judecat se opune cu valoare obligatorie, nesusceptibilă de proba contrară, doar în relația dintre părți, cele care au fost legate de raportul procesual și care au avut posibilitatea să-și expună pretențiile și apărările cu ocazia judecății. Legat însă de problema relativității, cea care dă eficiență și întregește actul jurisdicțional la exterior este instituția opozabilității (în accepțiunea stricto sensu acordată acesteia), care presupune ca terții să nu poată ignora elementul nou apărut în ordinea juridică prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, datorându-i respect, cel puțin până la momentul la care vor demonstra contrariul celor statuate jurisdicțional, dar în absența participării lor la procedura judiciară.

Configurarea autorității de lucru judecat ca prezumție sau ca mijloc de probă, deși nu mai este determinantă în caracterizarea naturii sale juridice, subzistă totuși, atunci când este valorificat efectul său pozitiv. Prin efectul său pozitiv, autoritatea de lucru judecat poate fi valorificată ca o apărare de fond într-un alt proces, facilitând sarcina probei, întrucât ceea ce s-a statuat anterior de o instanță se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Dacă față de părți efectul pozitiv al autorității se impune cu forță obligatorie, dat fiind efectul relativ al autorității de lucru judecat, față de un terț, cele statuate anterior se impun ca o prezumție relativă, terțul, în procesul subsecvent, putând face dovada contrară celor stabilite de prima instanță. Astfel privită, autoritatea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală de lucru judecat, absolută pentru părți și relativă față de terți.

Revenind la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a ținut seama de aceste aspecte specifice autorității de lucru judecat, respectiv efectului său pozitiv, imprimând eficiență absolută constatărilor referitoare la faptele reclamantei rezultată din sentința nr. 187/2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă prin decizia nr. 1943/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un litigiu în care recurenta-reclamantă a figurat ca parte în proces, respectiv aceea de pârâtă.

Trebuie precizat că în litigiul anterior menționat legitimarea procesuală a reclamantei A. (pârâtă în cauza respectivă) a fost deținută de aceasta doar în virtutea faptului că, alături de Școala Gimnazială "C." din Ploiești, a avut calitatea de persoană reclamată în fața CNCD, iar prin Hotărârea nr. 725/10.12.2014, ambele părți reclamate au fost sanționate pentru faptele de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000 și art. 2 alin. (7) din aceeași ordonanță.

Din această perspectivă, se apreciază de către instanța de recurs că reclamanta a figurat în cauza respectivă ca un veritabil terț, din considerente de opozabilitate, calitatea de pârât punând-o în imposibilitatea de a-și formula propriile apărări împotriva "acuzațiilor" Consiliului și critici cu privire la netemeinicia ori nelegalitatea hotărârii pronunțată de acesta, în contextul în care raportul juridic litigios nu era legat între școala reclamantă și recurenta-reclamantă de față, ci între școală și autoritatea publică.

Ca atare, având în vedere specificitatea litigiului pendinte, respectiv circumstanțele anterior reținute, instanța de fond a ignorat caracterul relativ al prezumției legale relative de lucru judecat față de recurenta-reclamantă, dând eficiență absolută acesteia deși avea obligația de a examina, în virtutea naturii juridice a prezumției, apărările acesteia, rezultate din cuprinsul propriei acțiuni în anulare, în încercarea de a face dovada contrară a celor stabilite de Curtea de Apel Ploiești în dosar nr. x/2015, în care calitatea sa de parte trebuie privită astfel cum s-a reținut în precedent.

În plus, instanța de fond a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare doar la apărările formulate de școală, ignorând împrejurarea că faptele de discriminare constatate de către Consiliu aveau totuși autonomie proprie prin raportare, atât la școala reclamată, cât și la reclamanta A..

Or, față de faptele vizate de decizia emisă de pârât, instanța de fond nu a efectuat niciun examen și nu a oferit nicio explicație cu privire, atât la celelalte motive de fond invocate de reclamantă în încercarea de a demonstra nelegalitatea încadrării faptelor sale ca și fapte de discriminare și a sancțiunilor.

În alte cuvinte, dând curs efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, atașat sentinței nr. 187/2015 a Curții de Apel Ploiești, instanța de fond trebuia mai întâi să examineze dacă apărările ori criticile reclamantei nu erau de natură a face dovada contrară celor stabilite prin hotărârea amintită, astfel încât să răstoarne prezumția puterii de lucru judecat, în cauză aceasta având valoarea unui mijloc de probă care urmărește să ușureze sarcina probațiunii, valoare care nu are o forță juridică absolută, ci dimpotrivă, egală cu a celorlalte mijloace de probă avansate, cu precădere, nu numai de către pârât, dar și de către reclamantă.

Prin urmare, față de considerentele expuse în precedent, instanța de fond s-a aflat în eroare concluzionând că, doar prin raportare la cele statuate prin sentința nr. 187/2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sancționarea reclamantei și încadrarea faptelor imputate acesteia la punctele 2 și 3 din dispozitivul hotărârii contestate constituie discriminare.

Fără a nega efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte reiterează că, raportat litigiului pendinte, acesta poate fi valorificat ca o apărare de fond de natură a facilita sarcina probei, însă aceasta nu înseamnă că o asemenea apărare, de aștfel valorificată din oficiu de către prima instanță, dobândește o valoare absolută, imutabilă, putând fi răsturnată prin dovada contrară.

Instanța de fond însă nu a oferit această posibilitate reclamantei, ignorând efectul relativ al autorității de lucru judecat față de aceasta, refuzând analiza stării de fapt, a motivelor și argumentelor pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, o asemenea manieră de abordare fiind incompatibilă cu principiul axiomatic al respectării dreptului la un proces echitabil, în reglementarea art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO.

Așadar, revenind la speța dedusă judecății, lecturând Hotărârea nr. 725/2014 emisă de către intimatul-pârât CNCD, Înalta Curte constată că, din lecturarea textului, respectiv a termenilor în care aceasta a fost redactată, transpare, nu atât analiza faptelor și încadrarea acestora, ci mai mult scopul aparent moralizator, dublat de teama membrilor consiliului de aplicarea unor sancțiuni de natură morală sau pecuniară din partea autorităților unionale, după cum rezultă în termeni lipsiți de echivoc din cuprinsul opiniei separate-pct. 5.28.

Toate acestea obligă la o reanalizare a aspectelor invocate de toate părțile în mod individual, pentru fiecare parte sancționată. Astfel, faptele sancționate global (pentru școală și învățătoare) sunt mutarea temporară a elevei pentru două zile, ca sancțiune disciplinară, și permiterea echipelor de televiziune, de către conducerea școlii, să pătrundă în școală în vederea realizării unui reportaj referitor la situația minorei, precum și participarea la interviurile realizate de reporterii de televiziune, în cadrul cărora conducerea școlii și doamna învățătoare au comentat situația minorei și au oferit opiniei publice informații apte a conduce la identificarea minorei.

Astfel, referitor la capătul de cerere reprezentat de faptul că, la data de 26.03.2014, la propunerea recurentei reclamante, Consiliul de Administrație al școlii a aplicat minorei sancțiunea disciplinară ce a contribuit la marginalizarea acesteia și la izolarea ei față de colectivul din care face parte, Colegiul director analizează dacă se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare în acest caz.

Rezultă că decident a fost, cum de altfel prevede și Regulamentul școlar, Consiliul de Administrație al școlii.

Este de nescuzat ceea ce s-a produs prin hotărârea sus-amintită de a sancționa o persoană pentru o propunere, fie ea întemeiată sau nu.

Generalizând din punct de vedere moralist, cum se regăsește și în argumentația hotărârii, în lipsa unor criterii obiective de drept, ar însemna ca toți cei ce fac propuneri diferitelor autorități și instituții care s-ar putea încadra în aspecte sancționatorii (civile, penale, contravenționale) ar trebui supuși rigorilor legii.

Cum acest lucru nu este prevăzut normativ, sancționarea recurentei doar pentru o propunere, faptul adoptării ei neavând nicio importanță, permite o întrebare, pentru început retorică: cine a discriminat?

- permiterea echipelor de televiziune, de către conducerea școlii, să pătrundă în instituție, deci, esențial, nu și de către recurentă, care este sancționată similar cu conducerea școlii gimnaziale, deși față de aceasta s-au reținut două fapte (pct. 3 minută), diferă de cele reținute în motivele de fapt și de drept din Hotărâre (pct. 5.13), în care - fără nicio dezvoltare factuală - se reține că "doamna învățătoare împreună cu conducerea executivă a școlii au permis pătrunderea echipelor de televiziune în școală".

Subiectul reține din păcate, atât grave diferențe între practicaua și dispozitivul Hotărârii CNCD, cât și instruziunea în atribuțiile altor organe publice care ar fi fost singurele abilitate să sancționeze pătrunderea fără drept în școală.

De altfel, instanța a sesizat și în trecut interferențe nepermise în atribuțiile altor organe realizate de CNCD.

Concluzia este că dispozitivul (minuta, Hotărârea CNCD) nu relevă aspecte penalizatoare din acest punct de vedere pentru recurentă.

- conducerea școlii și învățătoarea au comentat situația minorei și au oferit opinii publice informații apte a conduce la identificarea minorei".

În practicaua Hotărârii CNCD, se critică din acest punct de vedere "punerea la dispoziția mass-media de imagini captate de camera de supraveghere instalată în sala de curs"(5.13) "participarea activă la întrunirile realizate".

Cu referire la primul aspect, deși recurenta s-a apărat încă din faza cercetării CNCD că nu ea a pus la dispoziție înregistrările, CNCD - fără a face minime verificări - rămâne în linia unei culpe comune/nedefalcate în nici un punct cercetat.

Cât privește interviurile - fără ca instanța să înțeleagă în ce poate consta "participarea activă" la acestea - studiind aspectele extrase din interviuri, cu precădere cele depuse în sprijinul poziției sale chiar de către intervenientul B.,reține că afirmațiile către presă redate ca fiind ale învățătoarei nu sunt de genul comentarii, ci de prezentare a faptelor și mai mult, fără ca aceasta să o identifice cu nume, prenume pe fetiță.

De altfel, nici Hotărârea nu merge până acolo încât să afirme că minora era identificată prin date, ci "identificabilă", aspecte, în esență, diferite.

Ca o ultimă observație, la dos. recurs, în cadrul probelor depuse de intervenient, sub poza/screenul unei mașini scrie "dovada că învățătoarea nu a permis intrarea în școală a televiziunii". Fără a da importanță mai mult decât se cuvine acestei negații este de concluzionat faptul că instanța de fond, pe de o parte, reținând cele menționate în hotărârea privind școala gimnazială, fără a observa diferențele majore între sancționați, și, cu precădere, CNCD nu a făcut o analiză obiectivă a faptelor și a individualizării lor pentru fiecare persoană anchetată, dând credit petentului - intervenient "de frica sancțiunilor aspre" (pct. 5.28) ale UE, deși nu se înțelege de ce.

Astfel, instanța de recurs apreciază că Hotărârea CNCD este nelegală în ceea ce o privește pe recurentă.

Cum în raport de motivele invocate recursul se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va casa sentința și rejudecând va admite acțiunea reclamantei anulând în parte Decizia CNCD în ceea ce o privește pe recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea reclamantei.

Anulează în parte Decizia nr. 725/10.12.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv pct. 2 și pct. 3 ale deciziei, numai în ceea ce o privește pe reclamanta A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Motivarea opiniei separate

Contrar opiniei exprimate de majoritatea membrilor completului de recurs, care au apreciat că recursul formulat de reclamanta A. este fondat, procedând la admiterea acțiunii acesteia și anularea pct. 2 și pct. 3 ale Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emise de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în ceea ce o privește pe reclamantă, consider că cererea de recurs este nefondată și se impunea a fi respinsă, în esență pentru următoarele considerente:

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 725/10.12.2014 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014, acțiunea sa în anulare fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 5489 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Din cuprinsul cererii de recurs formulate de recurenta reclamantă, rezultă că aceasta critică sentința pe motiv că instanța de fond nu ar fi analizat apărările sale privind lipsa de implicare în dispunerea măsurii sancționatorii a mutării temporare a elevei într-o altă clasă, lipsa caracterului discriminatoriu al măsurii și inexistența vinovăției recurentei, fiind preluate ca atare doar cele statuate în sentința nr. 187/02.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Examinând aceste critici aduse soluției de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei, formulate în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și cu intervenientul B., consider că prima instanță a procedat în acord cu prevederile al art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. ["(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă"], reținând și necontrazicând cele tranșate anterior cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prin sentința nr. 187/02.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și rămasă definitivă prin decizia nr. 1943/14.05.2018 a ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă contestația formulată de Școala Gimnazială "C." împotriva Hotărârii nr. 725/10.12.2014 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ce face și obiectul prezentului litigiu.

Pentru menținerea ca legală a hotărârii Consiliului, referitor la săvârșirea faptelor de mutare temporară a elevei în alt colectiv și permiterea echipelor de televiziune să pătrundă în școală în vederea realizării unui reportaj referitor la situația minorei, cu participarea la interviurile realizate de reporteri a conducerii școlii și a învățătoarei A. (interviuri în cadrul cărora au comentat situația minorei și au oferit informații apte de a conduce la identificarea acesteia), Curtea de Apel Ploiești a reținut că în mod legal Consiliul s-a raportat la jurisprudența CEDO, care a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, din perspectiva art. 2 alin. (1) și alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, rep., s-a constatat că faptele imputate au adus atingere demnității sub aspect emoțional persoanei în discuție, iar mutarea elevei ca sancțiune disciplinară într-o altă clasă, la propunerea învățătoarei, întrunește condițiile unei fapte de discriminare, în sensul că reprezintă un tratament diferențiat la adresa elevei, bazat pe un criteriu, și anume diagnosticul fiicei petentului, respectiv "tulburare de adaptare și de integrare socio-școlară."

Totodată, referitor la fapta de victimizare prevăzută de art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 rep., s-a reținut prin sentința definitivă că fapta de a permite pătrunderea echipelor de televiziune în scoală în vederea realizării unui reportaj referitor la situația minorei a fost aptă să conducă la crearea unei atmosfere ostile sau umilitoare, iar în cadrul interviurilor s-a comentat situația minorei și s-au oferit opiniei publice informații apte a conduce la identificarea ei, ceea ce aduce atingere dreptului la viață privată și de familie.

S-a conchis că, într-adevăr, mutarea elevei ca sancțiune disciplinară într-o clasă paralelă pentru două zile și decizia de a permite pătrunderea echipelor de televiziune în școală în vederea realizării unui reportaj referitor la situația minorei, în cadrul cărora s-a comentat situația minorei și s-au oferit opiniei publice informații apte a conduce la identificarea minorei, se înscriu în categoria unor fapte prevăzute și sancționate de lege ca fiind de natură a încălca principiul nediscriminării și al dreptului la un tratament egal.

Contrar afirmației recurentei în sensul că instanța de fond din prezenta cauză nu ar fi analizat apărările acesteia, ci doar a preluat ca atare cele statuate prin sentința Curții de Apel Ploiești, se poate constata din lecturarea sentinței recurate că judecătorul fondului a analizat criticile de nelegalitate formulate prin acțiunea introductivă, reținând că în cauză nu se invocă circumstanțe personale, ci se contestă faptele reținute în sarcina ambelor persoane sancționate contravențional, existența celor două fapte și încadrarea în drept a acestora fiind însă deja analizată de Curtea de Apel Ploiești și impunându-se cu putere de lucru judecat în speță, potrivit dispozițiilor C. proc. civ.

Într-adevăr, din acțiunea introductivă, reiese că recurenta reclamantă a contestat săvârșirea faptei de discriminare reținute la pct. 5.9 - 5.12 din hotărârea CNCD, iar nu lipsa sa de vinovăție.

Or, prin sentința nr. 187/02.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care recurenta reclamantă nu a atacat-o, s-a reținut săvârșirea faptei și în sarcina acesteia, astfel că puterea de lucru judecat se opune repunerii în discuție a împrejurării dacă cererea de mutare disciplinară a minorei într-o altă clasă, formulată de recurentă, înregistrată sub nr. x/26.03.2014 și aprobată în Consiliul de administrație al școlii, putea constitui prin ea însăși fapta de discriminare constatată.

Cât privește fapta de victimizare reținută la pct. 5.13 - 5.17 din hotărârea CNCD, analizând probatoriul administrat, în special proba cu înregistrările video depuse la dosar, judecătorul fondului a reținut în mod judicios faptul că participarea la interviurile realizate de reporterii de televiziune, în cadrul cărora, nu doar conducerea școlii, ci și învățătoarea reclamantă (care a făcut personal afirmații despre comportamentul minorei și a prezentat anumite obiecte pretins distruse/tăiate de elevă) au comentat situația minorei întrunește elementele constitutive ale faptei de victimizare prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În împrejurările concrete ale cauzei, este evidentă și vinovăția cu care recurenta a săvârșit fapta contravențională, cel puțin sub forma intenției indirecte.

Astfel, aceasta recunoaște inclusiv în cuprinsul acțiunii "intervențiile televizate sumare" privind "în fapt, situația copiilor din clasă, raportat la comportamentul inadecvat al elevei B.", intervenții pe care însă le consideră fără temei ca nefiind apte să conducă la afectarea dreptului acesteia la imagine și la viață privată.

În realitate, în imaginile asociate comentariilor învățătoarei se relevă școala, clasa și chiar chipul minorei, recurenta asumându-și - în momentul participării la realizarea reportajului prin comentariile și acțiunile sale - riscul unei astfel de asocieri, cu consecința afectării dreptului elevei la imagine și la viață privată cel puțin la nivelul comunității locale.

Or, având în vedere că în toate acțiunile privind elevii (și minorii, în general), inclusiv în privința celor cu eventuale dificultăți de adaptare și integrare, cadrele didactice și conducerile unităților de învățământ trebuie să respecte nu numai legislația specială în materie (Legea învățământului nr. 1/2011, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului rep., Regulamentul de organizare și funcționare a instituțiilor de învățământ etc.), ci și prevederile O.G. nr. 137/2000 rep. și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării, se impunea menținerea sancțiunilor aplicate de autoritatea națională în materia discriminării.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, se constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.