ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 134/04.03.2015, pronunțată de pârât, prin care a fost sancționată contravențional cu amendă în sumă de 1000 de RON.

1.2. Prin sentința civilă nr. 3110 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

1.3. Prin decizia nr. 3589 din 29 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat sentința civilă nr. 3110 din 23 noiembrie 2015a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

1.4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 2306 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2306 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a făcut o apreciere eronată a probatoriului administrat în cauză, criticând analiza efectuată asupra depozițiilor martorilor. Susține recurenta că instanța nu a observat contradicțiile dintre depoziția martorului B. dată în fața instanței și cea dată în fața CNCD.

Totodată, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond a reținut în mod greșit că fraza pretins discriminatorie rostită de reclamantă ar fi fost auzită de mai multe persoane și critică înlăturarea din ansamblul probator a depoziției martorei C., care a înfățișat atitudinea reclamantei față de persoane de altă naționalitate ca fiind una onestă, respectuoasă și nediscriminatorie.

Printr-un alt rând de critici, reclamanta susține că în speță nu este întrunită latura obiectivă a contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, nefiind indicat pericolul social al frazei pretins rostită de reclamantă și nici consecințele negative ale acesteia. De asemenea, latura subiectivă a contravenției nu există, întrucât nu s-au indicat motivele care ar fi determinat-o pe reclamantă să săvârșească fapta.

Solicită recurenta-reclamantă aplicarea în cauză a principiul in dubio pro reo, câtă vreme din actele cauzei nu rezultă în mod indubitabil că reclamanta ar fi comis contravenția.

Intimatul-reclamant CNCD și intimatul-intervenient D. nu au depus întâmpinări față de recursul declarat de reclamantă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile referitoare la aprecierea de către prima instanță a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Aceasta în condițiile în care atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanței de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deși recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinței atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 15 raportat la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dezvoltă această critică prin solicitarea de reverificare a situației de fapt (din perspectiva reținerii săvârșirii faptei în fața mai multor martori, astfel cum arătase martorul B.) și de reapreciere a declarațiilor martorilor audiați în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de prima instanță și care vizează temeinicia sentinței recurate.

În consecință, Înalta Curte constată că aceste critici nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând face obiectul examinării lor în recurs.

Criticile referitoare la neîntrunirea laturilor obiectivă și subiectivă ale contravenției vor fi respinse, ca nefondate, aceste apărări, învederate în fața primei instanțe, fiind corect analizate în fond și apreciate ca fiind netemeinice.

Referitor la latura obiectivă a faptei contravenționale, recurenta-reclamantă a susținut că nu au fost relevate pericolul social și nici consecințele negative suferite de intervenient prin rostirea de către reclamantă a frazei pretins discriminatorii, iar referitor la latura subiectivă a susținut că nu a fost relevat mobilul care ar fi determinat reclamanta să comită fapta contravențională.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, nu este necesară reliefarea unui anumit grad de pericol social, legea prezumând existența acestuia atunci când sancționează faptele de natura celor prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, odată dovedită îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de textul de lege, respectiv: săvârșirea faptei în public; existența unui scop constând în atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare; criteriul de discriminare, ca mobil determinant al faptei (apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori convingerile, sexul sau orientarea sexuală).

Înalta Curte reține că răspunderea contravențională a fost atrasă în privința recurentei-reclamante întrucât a adresat intimatului-intervenient formula "Păcat că nu au terminat legionarii treaba", cunoscând că intervenientul este membru al comunității evreiești. Or, această afirmație, reprodusă într-un spațiu public, a vizat crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa intimatului-intervenient, cetățean israelian și român, membru al comunității evreiești din România care a suferit grave forme de represiune în timpul regimului politic legionar.

Consecințele negative suportate de intervenient constau în atingerea demnității sale și provocarea unui sentiment de umilire și inferioritate bazat pe apartenența la o comunitate etnică, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul sentinței de fond, printr-o amplă motivare, inclusiv prin trimitere la dispozițiile art. 16, alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (6) din Constituție, respectiv art. 14, coroborat cu art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât și art. 1, raportat la art. 2 și 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Acestor considerente reclamanta nu le-a opus niciun argument în cuprinsul cererii de recurs, rezumându-se la a susține succint că în speță nu au fost dovedite consecințele negative suferite de intervenient.

Aceeași situație se regăsește și în privința laturii subiective a faptei contravenționale, recurenta arătând doar că nu au fost înfățișate mobilurile care au determinat-o să săvârșească fapta. Or, în raport de prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, scopul săvârșirii faptei contravenționale constă în crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare pe criteriile de discriminare expuse în text, iar instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta a săvârșit o faptă de discriminare constând în lezarea demnității și crearea unei atmosfere ostile, degradante sau ofensatoare la adresa intervenientului, pe criteriul etnic, respectiv al apartenenței sale la comunitatea evreiască, urmărind să îl pună pe intervenient într-o situație înjositoare.

Mobilul la care face referire reclamanta vizează scopul mediat al săvârșirii faptei, care, însă, este irelevant în stabilirea caracterului discriminatoriu al faptei sancționată drept contravenție. Astfel, pentru existența faptei nu este relevant motivul care a determinat-o pe reclamantă să procedeze în sensul indicat de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci rezultatul obținut și intenția, chiar și indirectă, de a-l obține. Chiar dacă între recurenta-reclamantă și intimatul-intervenient exista o situație tensionată legată de neînțelegeri generate de raporturi contractuale, aceasta nu justifică utilizarea de către reclamantă a unui limbaj vădit intimidant și ofensator, prin care urmărește explicit să îl desconsidere social pe intimatul-intervenient, prin raportare la apartenența acestuia la o anumită etnie.

Înalta Curte reține că latura subiectivă a faptei cotravenționale nu se raportează la preexistența sau nu a unor relații conflictuale între părți, cum în mod greșit susține reclamanta, acestea reprezentând doar contextul în care a fost săvârșită fapta și care ajută la individualizarea sancțiunii aplicate. Ceea ce interesează este atitudinea subiectivă a făptuitorului care prevede urmările faptei sale, respectiv producerea unei atmosfere ofensatoare și degradante la adresa subiectului discriminat și, chiar dacă nu tinde în mod direct către acestea, acceptă posibilitatea survenirii lor.

Nu poate fi reținut nici argumentul aplicării principiului in dubio pro reo, câtă vreme, contrar susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că nu există un dubiu în privința comiterii faptei contravenționale de către reclamantă, raportat la conținutul hotărârii CNCD contestate în cauză și la considerentele instanței de fond, care a confirmat legalitatea actului administrativ. De altfel, recurenta-reclamantă nu a indicat acele aspecte care, în aprecierea sa, sunt de natură a ridica dubii întemeiate și rezonabile în privința săvârșirii faptei imputate, în condițiile în care instanța de fond a făcut o analiză dezvoltată a situației de fapt, a probatoriului administrat atât în faza administrativă, cât și în faza judiciară, raportat la textele de lege incidente, analiză pe care reclamanta nu a contestat-o punctual și concret, preferând să reitereze argumentele din cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de cazare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2306 din 23 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.