ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5044/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul prezentei instanțe la data de 30.04.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva Rezoluției inspectorului-șef B. dispusă la data de 14 aprilie 2020 în dosarul nr. x înregistrat la Inspecția Judiciară și împotriva Rezoluției 220/A/2020 pronunțată de dl. inspector judiciar C. în dosarul înregistrat la Inspecția Judiciară sub numărul x, prin care a solicitat instanței să anuleze cele două rezoluții menționate mai sus, ca fiind netemeinice și nelegale, să admită plângerea pe care a depus-o la Inspecția Judiciară în data de 18 octombrie 2019 și să ia măsurile cuvenite împotriva d-lui judecător D. din cadrul Judecătoriei Negrești-Oaș, care, în cazul său a dat dovadă de rea-credință sau de gravă neglijență în serviciu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1005 din data de 21 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1005 din data de 21 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs relamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, în sensul că situația sa este cât se poate de clară iar motivele pe care se întemeiază hotărârea nu respectă și nu reflectă realitatea pe care a prezentat-o în detaliu cu dovezi și argumente care au fost ignorate, fiind ignorată decizia nr. 5724/2013-R pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2013 la 13.12.2013. Prin această decizie este precizat cât se poate de clar că perioada sa de angajare se sfârșește odată cu demisa depusă și refuzată, adică la 29.nov. 2012, ceea ce nu rezultă din documentul eliberat de CNPP la 27.012021, din care se poate observa faptul că fostul angajator a declarat că a fost angajat 14zile lucrătoare în luna septembrie 2012, doar 7 zile în luna octombrie 2012, când eu de fapt trebuia sa figurez cu 23zile declarate in luna octombrie si 20zile declarate in luna noiembrie 2012. Recurentul - reclamant a susținut că s-a angajat la compania E. S.R.L. la data de 10.09.2012, iar la 29.11.2012 și-a depus demisia ce i-a fost ilegal refuzată. După ce Curtea de Apel Oradea a anulat falsurile făcute de cei de la E., fostul angajator i-a eliberat o adeverință de vechime la fel de falsă ca actele anulate de Curtea de Apel Oradea la 13.12.2013. Recurentul - reclamant a arătat că toate aceste fapte săvârșite de fostul său angajator au fost trecute cu vederea de către dl. judecător D., considerând că a făcut aceasta cu rea credință, dar este posibil și să fi greșit, dând dovadă de gravă neglijență. În ambele cazuri se face responsabil pentru prejudiciul ce i-a fost făcut, cu implicații asupra carierei sale profesionale. Precizează că nu a cerut judecarea sau rejudecarea dosarului de la Judecătoria Negesti-Oaș, ci a cerut sancționarea domnului judecător pentru considerentele precizate mai sus.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge în consecință, pentru considerentele ce succed. Prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, înregistrată la data de 21.10.2019, reclamantul A., a formulat plângere împotriva domnului judecător D. din cadrul Judecătoriei Negrești-Oaș, susținând în esență că magistratul, prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, după ce a tergiversat soluționarea dosarului, a respins nefondat plângerile pe care le-a depus împotriva fostului angajator (E. SRL) pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești, mai precis, pentru refuzul angajatorului de a efectua modificările referitoare la vechimea în muncă, așa cum au fost stabilite și prin Decizia Curții de Apel Oradea. Prin Rezoluția nr. 220/A emisă la data de 20.01.2020, în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de petentul A., întrucât în urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, de natură să atragă răspunderea disciplinară a domnului judecător D. din cadrul Judecătoriei Negrești-Oaș. Prin Rezoluția nr. x din data de 13 aprilie 2020 emisă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare s-a dispus respingerea plângerii formulate împotriva Rezoluției nr. 220/A emisă la data de 20.01.2020 și menținerea rezoluției atacate. Prin cererea de chemare în judecată, contestatorul și-a exprimat nemulțumirea față de Rezoluția nr. x din data de 13 aprilie 2020 emisă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și față de Rezoluția de clasare nr. 220/A emisă la data de 20.01.2020, considerând că acestea sunt nelegale. Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemiată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În prezenta cauză recurentul-reclamant a susținut că motivele pe care se întemeiază sentința recurată nu respectă și nu reflectă realitatea pe care a prezentat-o în detaliu cu dovezi și argumente. În speță, din lecturarea considerentelor sentinței recurate Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel fiind, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată, rezultă că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod just, logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Prin urmare, se constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, răspunzând instanța de fond în mod punctual și argumentat susținerilor reclamantului, în raport de probele și actele de la dosar și de normele legale aplicabile în materie. Sub acest aspect Înalta Curte constată că, în realitate, toate susținerile recurentului-reclamant vizează aspecte de fapt din dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Negrești -Oaș și reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la necuprinderea motivelor pe care se fundamentează, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși recurentul a invocat aceste dispoziții, considerând că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în dispoziții legale invocate. Potrivit acestui motiv de recurs invocat de parte, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute în mod greșit în raport de exigențele textului de lege. În cauză, recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la normele de drept material pretins a fi fost încălcate de către instanța de fond. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 8 al textului de lege anterior menționat. Aceasta întrucât în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla indicare a textelor de lege neputând echivala cu motivarea recursului și să determine, în mod implicit, casarea hotărârii atacate. În egală măsură, Înalta Curte reține că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute în mod expres la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.