Decizia nr. 3500/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1894/2021 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la 29.07.2021, pe roul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., in contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea rezoluției inspectorului șef nr. C21-1177 din 19.07.2021 comunicată la data de 21.07.2021 (data poștei) și a rezoluției de clasare 1593/A din 21.05.2021 dispusă în lucrarea 21-1177 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. 1.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1894 din 10.12.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca fiind neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva senținței pronunțate de Curtea de Apel București a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 483 C. proc. civ. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: - susține recurentul că nici magistrații a căror sancționare disciplinară o solicită, nici reprezentanții Inspecției Judiciare, nici judecătorul fondului și nici instanța de control judiciar, nu pot face abstracție de acel cuvânt (VĂDIT) care a fost introdus de legiuitor în mod expres pentru a arăta că acel articol se aplică onorariilor vădit disproporționate (gen mii de euro) și nu unor sume derizorii cum este cazul în speță, singurul prejudiciat într-o atare situație fiind justițiabilul care deși a avut câștig de cauza in litigiu a fost penalizat prin reducerea sumei pe care o are de recuperat, constând în onorariu avocat achitat și dovedit anterior finalizării litigiului; - pe lângă aspectele arătate în sesizarea inițială și din plângerea adresată inspectorului șef, pe care le susține în continuare în totalitate și pe care le reitereză în cele ce succed, fapta imputabilă a judecătorilor este reducerea onorariului avocațial din oficiu la 1/4 (25%) 500 RON în loc de 2000 RON fără să fie îndeplinite condițiile legale; - este lesne de observat că suma de 2000 RON nu este disproporționată ci este în acord cu prevederile legale și ghid urile orientative ale onorariilor minimale care prevăd cel puțin 1800 RON fără a interesa motivul pentru care partea cade în pretenții inclusiv anularea pe netimbrare; -se poate observa că este vorba în speța de față de o greșeală neîndoielnică, căreia îi lipsește chiar și cea mai slabă justificare fiind de fapt vorba despre o șicană lipsind în totalitate justificarea soluției adoptate de către judecător privind reducerea onorariului părții care nu are absolut nicio vină procesuală sau pe fond și onorariul nu este disproporționat putându- se constitui ca o îmbogățire fără justă cauză; -altfel spus, inspectorul judiciar și inspectorul șef solicită petentului "probatio diabolica, respectiv o probă imposibil de procurat pentru a dovedi cum au gândit și au acționat domnii judecători. Cert este că s-a micșorat onorariul avocațial fără niciun fel de motiv pertinent; Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și, în rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și, pe cale de consecință, desființarea rezoluțiilor atacate, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor și pentru a fi constatate abaterile disciplinare grave în activitatea judecătorilor B. și C. din cadrul Tribunalului Suceava care au soluționat dosarul nr. x/2021. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 11 februarie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 iunie 2022, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de fond sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată. Așa cum s-a menționat anterior, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este motivată necorespunzător, conținând considerente contradictorii și/sau străine cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În prezenta cauză, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat în cauză. Prin urmare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speță faptele și împrejurările sunt cele care vizează respectarea de către judecători a dispozițiilor legale iar acestea nu se suprapun și nu pot fi confundate cu elementele care privesc soluționarea cauzei. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actul administrativ atacat. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susținând că judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile legale incidente în cauză: art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Este de necontesatat că, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători la data de 01.04.2021, sub nr. x, reclamatul A. a solicitat efectuarea de verificări cu privire la activitatea judecătorilor D. și B. de la Tribunalul Suceava, secția I civilă. Reclamantul a susținut că a avut calitatea de avocat al intimaților Cazac Oltea și E. în dosarul nr. x/2020, iar prin decizia civilă nr. 318/11.03.2021 completul format din magistrații menționați a anulat apelul formulat de apelantul F., reducând însă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel la 25% (500 RON) din cuantumul solicitat (2000 RON) și dovedit prin chitanță. S-a mai susținut că prin hotărârea UNBR nr. 82/17-18.07.2020 s-a aprobat "Ghidul Orientativ al Onorariilor minimale" în profesia de avocat, care, în materie civilă la art. 2.2.3. rap. la art. 2.2 lit. o) prevede pentru cererea privind despăgubirile morale onorariul minimal de 4% din valoarea litigiului, dar nu mai puțin de 1800 RON. Susține că onorariul de 2000 RON perceput, taxat și fiscalizat în faza apelului este în acord cu ghidul menționat, în raport de valoarea litigiului, iar reducerea acestuia a fost făcută de judecători prin exercitarea funcției cu rea-credință, urmărind sau acceptând vătămarea clienților săi. Lucrarea a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, și prin rezoluția nr. 1593/21.05.2021 s-a dispus clasarea sesizării în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată. Împotriva măsurii de clasare dispuse, reclamantul a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat și modificată, care a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-1177 reclamantul a formulat o plângere penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu-Severin sub nr. x/2019. Prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat desființarea rezoluției emisă de inspectorul judiciar și menținută prin rezoluția inspectorul șef al Inspecției Judiciare, pe care o apreciază ca fiind nelegală, în condițiile în care s-a precizat că nu impune reluarea verificărilor. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. De asemenea este de remarcat că prin cererea de recurs, recurentul a criticat modul în care ar fi trebuit ca instanța de fond să analizeze și interpreteze probele în vederea stabilirii unei situații de fapt complete, critici care nu pot fi primite în cadrul verificărilor unei abateri disciplinare, întrucât vizează însăși modalitatea de dezlegare a cauzei de către instanță, ceea ce constituie reționamentul juridic care a condus la soluția dată, iar pe de altă parte ar presupune ca instanța de recurs să-și depășească atribuțiile legale dacă ar fi soluționat cauza în modalitatea indicată. Mai mult decât atât, cuu privire la abaterea disciplinară reclamată, Curtea de Apel București potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a reținut că pârâta Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. A arătat că soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea cailor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. De asemenea a reținut în mod judicios faptul că existența indiciilor privind săvârșirea abaterii disciplinare invocate nu poate fi examinată decât pornind de la normele constituționale prevăzute de art. 124 și de la interpretarea sistematică a prevederilor art. 2 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 16 alin. (2) și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, din care se desprinde concluzia că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești sunt, în principiu, excluse din sfera verificărilor administrative, fiind supuse exclusiv controlului exercitat în căile de atac prevăzute de lege Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t) art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurentului în procedura verificărilor derulate conform Legii 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau de a realiza o apreciere proprie a modalității de aplicare a unor dispoziții legale, așa cum bine a punctatat judecătorul fondului. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează in motivele de casare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.