ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4573/2022

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.06.2021, sub nr. de mai sus, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Inspecția Judiciară anularea Rezoluției nr. 1182/A din 22.04.2021, cât și a Rezoluției din data de 10.06.2021. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civile nr. 1814 din 6 decembrie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 1814 din 6 decembrie 2021 ponunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a promovat recurs, în condițiile art. 483 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentineți atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: -judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; - conform dispozițiilor C. proc. civ., nu există temei legal prin care o hotărâre judecătorească definitivă să poată fi modificată de un executor judecătoresc; -cu privire la aplicarea disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, instanța de apel constată că în mod evident este vorba de o eroare materială, care poate fi îndreptată conf. disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000; -în opinia recurentului o hotărâre judecătorească definitivă poate fi modificată doar printr-o altă hotărâre judecătorească pronunțata de unul sau mai mulți magistrați, și, în niciun caz nu poate fi modificată de un executor judecătoresc; - din acesta perspectivă, instanța de apel a creat un precedent foarte periculos în acest sens; -mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se regăsește niciun document concludent și/sau viabil privind onorariul de avocat; - în mod tendențios instanța de fond apreciază că reclamantul intenționează să impună propria interpretare a acestor decizii, deși este una profund eronată; - menționarea unui text de lege străin cauzei și încalcarea disp. art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor; - instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la încheierea din 24 aprilie 208, dosar nr. x/2018, prin care Judecătoria Focșani a respins cererea de încuviințare executare silită formulată de B. și C. SCA motivat de faptul că: suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată nu este certă si exigibilă, fiind condiționată de aducerea onorariului de avocat pentru pârâtă, condiție suspensivă si extrinsecă actului de procedură, a cărui îndeplinire nu rezultă din cuprinsul titlului executoriu; - în condițiile în care instanța de executare este cea care analizează legalitatea și temeinicia cererii de executare silită formulate de creditor (încuviințând sau respingând cererea de încuviințare a executării silite), cerere care numai i-a fost înaintată de executorul judecătoresc, pe calea solicitării de încuviințare a executării silite, îi sunt aplicabile creditorului persoană juridică dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedura, astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 9/2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 7 martie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 12 octombrie 2022, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, reclamantul a sesizat Inspecția judiciară cu memoriul depus la CSM la 31.03.2021,având n vedere modul de interpretare de către instanța de apel, în dosarul Tribunalului Vrancea nr. x/2019, a dispozițiilor art. 706 C. proc. civ., a art. 84 alin. (1) C. proc. civ. și a Deciziilor ÎCCJ nr. 9/2016 și nr. 19/2018, a Deciziei CCR nr. 246/2017, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 99 lit. ș) și t) din legea nr. 303/2004. Astfel a fost emisă la data de 22.04.2021 Rezoluția de clasare nr. 1182/A/2021. Împotriva acestei Rezoluții de clasare a formulat plângere reclamantul, soluționată în sensul respingerii prin Rezoluția nr. C21-948 din 10 iunie 2021. A reținut Inspectorul șef că, Inspectorul judiciar a precizat cadrul legal incident în materie disciplinară precum și limitele atribuțiilor Inspecției Judiciare în realizarea unui control administrativ, iar nu jurisdicțional, iar în condițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași lege, verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. În mod corect s-a apreciat că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauză. Opinia pe care acesta și-o formează în urma raționamentului logico-juridic nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege și nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare. S-a mai arătat că, în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii judiciari se bucură de independență și acționează cu imparțialitate, conform art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată. Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclmant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinței instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat. Așadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În susținerea motivelor de recurs, recurentul a înțeles să încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanțe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare. În susținerea motivelor de recurs, recurentul a înțeles să încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanțe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare. A opinat recurentul că prin omisiunea de a analiza această apărare, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., cauză de nulitate a hotărârii întrucât ar determina stabilirea inexactă a existenței sau inexistenței faptelor criticate. Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic. Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de recurs. Așadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale etc. Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Așa cum s-a menționat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este motivată necorespunzător, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În prezenta cauză, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat in cauză. Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actul administrativ atacat. În ceea ce privește celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susținând în esență că judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile legale incidente în cauză: art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Este de menționat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Astfel, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut, în esență, că, -,,(..)toate aspectele conținute în sesizarea adresată Inspecției Judiciare și, mai apoi, în prezenta acțiune, au făcut (...) obiect al verificărilor unei instanțe de judecată, care s-a pronunțat asupra lor prin hotărâre definitivă, ce a intrat în puterea lucrului judecat"; -,,(..)obiectul verificărilor inspectorului judiciar nu poate fi niciodată raționamentul logico-jurîdic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauza, soluția finală a magistratului, conținând opinia acestuia asupra unor chestiuni de drept neputând fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege"; -,,{..)în realitate, reclamantul a urmărit prin prezentul demers demararea unui nou control de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești definitive, iar acest lucru nu este posibil". -,,(..)în realitate, inspectorul -șef al Inspecției Judiciare a observat că reclamantul nu face altceva decât să reitereze aceleași critici formulate prin sesizarea inițială(..) or, din această perspectivă, in mod evident că o noua analiză acelor deja analizate, în lipsa unor critici concrete, nu se impunea". Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că judecătorii reclamați au soluționat diverse cereri formulate de părți în dosarele nr. x/2018, nr. y/2018, nr. z/2018 și nici nu a procedat la interpretarea unor dispoziții legale aplicate și/sau incidente în cauzele menționate, context în care, prezintă opiniile sale juridice cu privire la specificul acțiunilor/litigiilor în care este parte. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. De asemenea este de remarcat că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a criticat modul în care ar fi trebuit ca instanța de recurs să analizeze și interpreteze probele în vederea stabilirii unei situații de fapt complete, critici care nu pot fi primite în cadrul verificării unei abateri disciplinare, întrucât vizează însăși modalitatea de dezlegare a cauzei de către instanță, ceea ce constituie reționamentul juridic care a condus la soluția dată, iar pe de altă parte ar presupune ca instanța de recurs să-și depășească atribuțiile legale dacă ar fi soluționat cauza în modalitatea indicată. Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatantă este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către judecătur și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcției cu rea-credință este lipsită de suport. Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. În completarea celor expuse nici critica cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Constituie abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat. Și în ceea ce privește această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincție între încălcarea oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, greșeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar. Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004. Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează modalitatea de motivarea vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, așa cum a fost menționată de recurent, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele două modalități care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică și teleologică a textului incriminator. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susținerile reclamantului nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,