ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1412/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592 și a Rezoluției din 18 iunie 2020 din lucrarea Inspectorului șef nr. C20-739., precum și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru cercetare completă sau reținerea cauzei.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 99 din 29 ianuarie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situația de fapt cu trimitere la aspectele sesizate inițial și modalitatea în care acesta consideră că ar fi trebuit interpretate și aplicate prevederile legale incidente.

În esență, a apreciat că prima instanță nu a analizat niciun motiv de nelegalitate invocat în cerere, fiind astfel încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. pentru că hotărârea atacată nu cuprinde în totalitate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, explicate pe larg, solicitând să se constate nulitatea sentinței, conform art. 174-179 din C. proc. civ.

În opinia recurentului, pasajele precizate din rezoluția atacată inserate în sentință cuprind motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, se motivează că există lege și se definește abaterea disciplinară, iar pe de altă parte se arată că nu pot fi analizate aspectele sesizate decât de instanța de control judiciar, or, ceea ce a solicitat a fost sancționarea magistraților pentru rea credință sau gravă neglijență și nu modificarea hotărârilor pronunțate în cauzele respective, pentru care, de altfel, ulterior a formulat cerere de revizuire.

Așa fiind, a apreciat că un asemenea raționament încalcă art. 99, art. 99

1

și art. 97 din Legea nr. 303/2004, precum și art. 45 din Legea nr. 317/2004 pentru că nu s-a cercetat abaterea de gravă neglijență, cel puțin unde sunt întrunite toate elementele esențiale, motivat de faptul că nu pot fi modificate hotărârile în discuție.

A mai arătat recurentul că nu ar fi fost administrate probele solicitate, respectiv atașarea Dosarelor nr. x/2014 și nr. y/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și înregistrările ședințelor de judecată de la termenele din data de 02.10.2019 și 05.02.2020 când s-au judecat aceste dosare, inclusiv Dosarul nr. x/2019.

Totodată, a susținut că Inspecția Judiciară nu a cercetat nimic din ceea ce a cerut atât în plângerile adresate acesteia, cât și în cererea din prezenta cauză, fiindu-i respinse plângerile, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care nu au fost cercetate de intimată sunt reluate pe larg în acțiunea de fond și în contestația în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2019, ambele cereri făcând parte componentă din acest recurs.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru reluarea cercetărilor la autoritatea intimată și administrarea probatoriului solicitat, respectiv înscrisuri, atașarea celor două dosare și înregistrărilor celor două ședințe de judecată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că niciunul dintre posibilele motivele de casare nu se verifică în cauză, prima instanță motivând coerent soluția dispusă, raportat la obiectul pricinii, așa încât argumentele invocate de în susținerea căii de atac nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate a sentinței pronunțate, dată fiind situația de fapt expusă, în extenso, în cuprinsul hotărârii atacate, precum și dispozițiile legale reținute de prima instanță ca fiind incidente.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Rezoluției de clasare nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592, emisă de pârâtă, și Rezoluției din data de 18 iunie 2020 din lucrarea Inspectorului-șef nr. C20-739.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susținut, în esență, că aspectele semnalate nu au fost analizate în întregime nici de intimată și nici de către instanța de judecată, care s-a limitat în a expune definiția abaterii disciplinare fără să analizeze abaterea de gravă neglijență, fiind de acord cu soluția autorității pârâte.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor incidente, respectiv a normelor constituționale prevăzute de art. 124 și de la interpretarea sistematică a prevederilor art. 2 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și art. 16 alin. (2) și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, și anume aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situații care nu cad sub incidența ei, etc); textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură și, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea data în speță nu este justă); violarea unor principii generale de drept, etc.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamantul și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modalitatea de instrumentare și de soluționare a Dosarului nr. x/2019 de către magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019 pronunțate de secția I civilă în Dosarul nr. x/2014, arătând că judecătorii care au pronunțat decizia și-au exercitat funcția cu rea-credință și gravă neglijență și i-a fost îngrădit dreptul la apărare.

Prin Rezoluția nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantului, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, reținând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că judecătoriii vizați de sesizare ar fi comis fapte ce ar putea constitui vreo abatere disciplinară.

Împotriva rezoluției de clasare reclamantul s-a adresat cu plângere Inspectorului - șef, iar prin Rezoluția din data de 18 iunie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-739, s-a dispus respingerea plângerii și menținerea soluției de clasare dispuse inițial.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a Dosarului nr. x/2019 de către magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019 pronunțate de secția I civilă în Dosarul nr. x/2014, s-au încălcat mai multe prevederi legale, cu trimitere la neanalizarea aspectelor sesizate și faptul că nu fost administrate probele solicitate, ceea ce constituie abatere disciplinară în sensul exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, prevăzute și sancționate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora reprezintă abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență (...) " .

Art. 99

1

din același act normativ prevede că,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Se reține astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În cauză, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Înalta Curte reține că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, care reglementează atât competențele Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare.

În raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Totodată, față de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 și ținând cont de principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că verificările administrative nu pot implica analiza unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, o astfel de cenzură excedând competențelor Inspecției judiciare.

Modalitatea în care judecătorul interpretează și aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care, așa cum s-a arătat, acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Așa cum corect a reținut și prima instanță, considerentele hotărârii reprezintă, în esență, garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile reclamantului, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Așadar, analiza legalității hotărârii reclamate presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide asupra unei situații de fapt și de drept care intră în competența sa, cu respectarea principiilor publicității și contradictorialității, cerință care reflectă principiul statului de drept inerent Convenției europene și protocoalelor sale adiționale (în acest sens fiind și Hotărârea CEDO din data de 28 februarie 2002, cauza Lavents contra Letoniei, paragraful 81; hotărârea CEDO din data de 22 iunie 2000, cauza Coeme contra Belgiei, paragraful 99), asemenea prerogative aparținând exclusiv instanței de control judiciar.

Din această perspectivă, s-a reținut că argumentele care au stat la baza soluției pronunțate sunt prezentate în considerentele respectivei decizii, fiind respectate dispozițiile procedurale și enunțate detaliat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și argumentele care au justificat soluțiile pronunțate, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

În concluzie, în aceste coordonate, se reține că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite de lege.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 99 din 29 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.