ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5071/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției IJ nr. 312/a/28.01.2020, precum și a Rezoluției din 30.03.2020 a Inspectorului-Șef.

Prin sentința civilă nr. 1087 pronunțată la data de 26 octombrie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susținut incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea primei instanțe nu îndeplinește rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând în acest sens că prima instanță a analizat doar parțial motivele invocate de el.

A mai susținut recurentul și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 99 lit. t) coroborat cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, precum și a art. 99 lit. c) din aceeași lege.

În continuare, recurentul-reclamant prezintă împrejurările din care, în opinia sa, rezultă fără echivoc, existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, atât în forma relei-credințe, cât și în forma gravei neglijențe.

Astfel, pe lângă faptul că magistratul a exercitat funcția cu rea-credință, acesta a nesocotit în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material și procesual, respectiv a încălcat normele de drept material și procesual acceptând vătămarea sa.

Face precizarea că pentru exercitarea funcției în forma gravei neglijențe nu este nevoie ca încălcarea normelor de drept material ori procesual să fie săvârșită de către magistrat cu intenție, fiind suficientă încălcarea lor din culpă, așa cum este situația în speță.

În opinia recurentului-reclamant, prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2016* ale Tribunalului Vâlcea, s-au încălcat art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 28 din Legea nr. 218/2002 (în vigoare în momentul sancționării sale prin procesul-verbal de contravenție), s-a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv art. 22 din același Cod, încălcare care se circumscrie prevederilor art. 99 lit. t) coroborate cu prevederile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Cât privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, susține că aceasta este dovedită prin faptul că doamna judecător i-a recomandat ("mă trimite") să se adreseze Inspecției Judiciare, or, această recomandare ("trimitere") este nedemnă, echivalând cu respingerea acțiunii sale. În opinia sa, judecătorul ar fi dat dovadă de o atitudine demnă dacă îi explica faptul că urmează să ia măsurile numai în baza legii.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine cauzei. Deși a susținut, pasager, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurentul nu a detaliat această critică, iar argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale relevante, urmând a fi analizată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției de clasare nr. 312/A din data de 28 ianuarie 2020, emisă de Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției din 30 martie 2020, emisă de către Inspectorul șef al Inspecției judiciare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare [potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii], ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat recurentul-reclamant este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate și imparțialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate în dosarele x/2019 și y/2016 ale Tribunalului Vâlcea.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile părții cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta constă în "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții."

Elementul material ce definește această abatere constă într-o atitudine nedemnă, mai exact orice acțiune care poate fi caracterizată ca fiind în contradicție cu standardele de conduită prevăzute pentru magistrați.

În opinia recurentului, constituie act material susceptibil de a fi încadrat în această abatere disciplinară, recomandarea pe care i-a făcut-o doamna judecător de a se adresa Inspecției Judiciare, căci această recomandare echivalează cu respingerea acțiunii formulate.

Or, cu privire la acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță că nu rezultă încadrarea atitudinii la adresa reclamantului unui comportament nedemn în sensul prevăzut de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, deoarece din modul în care s-au desfășurat ședințele din data de 25.09.2019, respectiv 04.12.2019, nu a rezultat că președintele completului ar fi adoptat în cadrul dialogului cu acesta vreo conduită care să pună în discuție deontologia profesională.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1087 din data de 26 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.