ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3499/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să anuleze rezoluția din 24 decembrie 2020 a inspectorului șef al Inspecției Judiciare, dată în lucrarea nr. C20-1643, precum și rezoluția de clasare nr. 2994/A/30.09.2020, dată de inspectorul judiciar în lucrarea nr. 20-3093, iar în temeiul art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 și să trimită dosarul pentru completarea verificărilor. 1.

Hotărârea pronunțată în cauză Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1236 din 14.09.2021, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 493 C. proc. civ. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: Constituie abatere disciplinară fapta judecătorului care încalcă cu știință (cu intenție) normele de drept material și care acceptă, prin aceasta, vătămarea unei persoane exercitarea cu rea-credință a funcției de judecător), sens în care sunt dispozițiile art. 99 lit. t) combinat cu art. 99 1 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Totodată, constituie abatere disciplinară fapta judecătorului care nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material (exercitarea cu gravă neglijență a funcției de judecător), sens în care sunt dispozițiile art. 99 lit. t) combinat cu art. 99 1 lit. b) din Legea nr. 303/2004. Arată recurentul că potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța de judecată trebuie să ia cunoștința din oficiu de dreptul în vigoare în România". Așadar, susține recurentul legea nu permite judecătorului să ignore legile pe care le aplică, dimpotrivă, îl obligă să se străduiască să o facă din oficiu, nefiind necesar să-i indice cineva indiferent cum, care sunt legile aplicabile unei cauze pe care o soluționează. Însă, atunci când judecătorul nu numai că nu se dumirește exact care sunt legile pe care trebuie să le aibă în vedere, dar știe exact faptul că soluția pe care o va pronunța va avea consecințe importante pentru partea împotriva căreia pronunță soluția, judecătorul acționează în mod evident cu gravă neglijență. În continuare recurentul precizează că, dacă se citește întreaga motivare a încheierii din 13 august 2020, pronunțată de d-na judecător B. în dosarul nr. x/2020, se poate observa cu ușurință faptul că nu există niciun fel de referire la prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ., ceea ce dovedește că judecătorul nu a avut sub nicio formă în vedere această prevedere legală, pentru că pur și simplu nu și-a amintit de ea. Dacă își amintea, nu putea să o ignore, iar dacă ar fi avut minima diligență de a citi paragrafele referitoare la materia obligațiilor din C. civ. ar fi descoperit prevederea legală și ar fi putut să-i determine incidența în cauză. Deci, judecătorul a încălcat, în mod flagrant, elementara îndatorire profesională de a se apleca asupra acelor prevederi din C. civ. care aveau legătură cu executarea unei obligații juridice. De asemenea, a considerat că încălcarea de către judecător a îndatoririi profesionale elementare de a se apleca asupra prevederilor din C. civ. privitoare la executarea obligațiilor juridice a produs "consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție", pentru că: o executarea obligațiilor instituite prin titlul meu executoriu nu mai este posibilă ca urmare pe calea procedurii legale de constrângere a debitorului la penalitate; o executarea silită a încetat, întrucât instanța de executare a considerat că a fost executat titlul executoriu, chiar și "formal" nu mai poate obține măsura prioritară a compensării cu un alt imobil pentru că titlul executoriu a fost considerat executat. Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, atfel cum a fost formulată. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată. Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, vizând modalitatea de soluționare a cererii adresate pârâtei, Înalta Curte reține următoarele: Este de necontestat că, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. x, reclamantul A., a criticat modul de soluționare al dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Sector 5 București de către judecătorul B., solicitând verificări sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Prin sesizare, reclamantul a menționat că, prin titlul executoriu - sentința civilă definitivă nr. 2140/24.10.2018 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 725A/9.05.2019 a Curții de Apel București, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2017, debitorul Municipiul București prin Primar General a fost obligat "la emiterea dispoziției de soluționare a notificării nr. x/18.12.2001 prin care să acorde cu prioritate măsura compensării cu un alt imobil echivalent valoric, iar în cazul în care va proba prin înscrisuri imposibilitatea atribuirii în compensare a unui imobil echivalent, să propună măsura compensării prin puncte". A arătat că, judecătorul B. a respins cererea, motivând: "În speță instanța constată că, formal, pârâtul și-a executat obligația stabilită prin titlul executoriu (…) prin emiterea dispoziției numărul 21653 emisă la data de 31.01.2020". A precizat că această obligație este inacceptabilă, pentru că o obligație juridică trebuie considerată executată juridic, nicidecum formal. Prin rezoluția din data de 30 septembrie 2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată și republicată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, reținând că, din verificările efectuate nu s-au identificat elemente care să releve comiterea de către judecătorul reclamat a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. S a reținut că adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată și care nu a fost congruentă cu interesele petentului nu poate fi apreciată ca o conduită necorespunzătoare a judecătorului învestit, în lipsa oricăror alte indicii din care să rezulte că hotărârea pronunțată ar fi fost dată cu intenția de a încălca legea sau din motive străine de cauză sau în defavoarea părții litigante respective. Împotriva rezoluției de clasare, reclamantul a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat și modificată iar, prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C20-1643 a fost respinsă plângerea formulată. S-a reținut, în cuprinsul rezoluției că, pentru a se constata reaua-credință, este necesar ca judecătorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri profesionale elementare, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție. De asemenea, pentru a se constata grava neglijență, încălcarea normelor de drept material sau procesual trebuie să poată fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe deosebit de grave, atât în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților, cât și a activității de judecată. Instanța de fond analizând rezoluția contestată numai în raport de aspectele semnalate, reținând în mod corect că, în cauză, nu există indicii care să fundamenteze concluzia săvârșirii vreunei abateri disciplinare, prin încălcarea cu știință sau nesocotirea în mod grav a unor norme de drept material ori procesual în sensul art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Totodată, examinarea motivării încheierii de ședință sus-menționate, sub aspectul limitelor controlului efectuat de instanța de executare, impunea verificarea de către inspectorul judiciar a raționamentului logico-juridic al judecătorului și implicit, stabilirea legalității și temeiniciei soluției pronunțate. Cu privire la aceasta s-a observat că analiza inspectorului judiciar a fost completă și corectă, prin raportare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Este de menționat că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluția de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 97 alin. (2) din același act normative. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecția Judiciară care, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcției cu rea-credință este lipsită de suport. Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. Concret, cu privire la soluția Curții de Apel București de respingere a acțiunii, în mod corect a reținut că susținerile reclamantului, în sensul că prin rezoluția inspectorului-șef al inspecției judiciare s-ar înlocui motivarea inspectorului judiciar din cuprinsul rezoluției de clasare, nu pot fi reținute. Astfel, prin rezoluția de respingere a plângerii împotriva rezoluției de clasare s-a menționat, cu privire la cenzurarea raționamentului logico-juridic, că acesta ar presupune o evaluare în afara cadrului jurisdicțional, pe calea unor verificări administrative. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susținerile reclamantului nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.