ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3843/2022

Ședința publică din data de 6 iulie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 din 13 februarie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție (PÎCCJ) anularea adresei nr. 4067;4069/2019 din 15.01.2019 emisă de PÎCCJ și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 3206 din 29.11.2019 al PÎCCJ, precum și modificarea acestuia, după cum urmează: a) salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului să fie făcută prin acordarea unei valori de referință sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătorești definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție"; b) plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului de salarizare să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, respectiv plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin sentința civilă nr. 613 pronunțată la 20 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de partea pârâtă în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 11.06.2016, a respins cererea privind pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca prescris dreptul material la acțiune și a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 613 pronunțată la 20 iulie 2020 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței atacate și, ulterior rejudecării, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul a invocat critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 și 8 din noul C. proc. civ., acestea regăsindu-se în cererea de declarare a recursului, depusă la dosarul cauzei .

Prin notele scrise depuse la data de 9 iunie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție (PÎCCJ) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție (PÎCCJ), anularea adresei nr. 4067;4069/2019 din 15.01.2019 emisă de PÎCCJ și anularea, în parte, a Ordinului de salarizare nr. 3206 din 29.11.2019 al PÎCCJ, precum și modificarea acestuia, după cum urmează: a) salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului să fie făcută prin acordarea unei valori de referință sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătorești definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție"; b) plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului de salarizare să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, respectiv plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de partea pârâtă în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 11.06.2016, a respins cererea privind pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca prescris dreptul material la acțiune și a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) s-a stabilit că în perioada 1 decembrie 2016 - 31 decembrie 2017 procurorii din cadrul PÎCCJ, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială (VRS) de 484,18 RON (art. 1 din ordinul de salarizare); prin art. 3 al ordinului s-a stabilit că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare.

Se observă că ordinul litigios are un conținut generic, fără a calcula în mod punctual vreun drept salarial acordat reclamantului.

La data de 30.12.2019, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 3206 din 29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat revocarea în parte a ordinului de salarizare menționat, în sensul modificării acestuia, astfel încât salarizarea personalului prevăzut în art. 1 al ordinului și plata efectivă a drepturilor salariale să fie realizate prin acordarea/raportarea la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, conform hotărârilor judecătorești definitive prin care aceste drepturi salariale au fost stabilite/recunoscute personalului din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție".

Prin adresa nr. 4067;4069/15.01.2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție i-a comunicat reclamantului că a fost respinsă ca neîntemeiată contestația sa.

În acest context, curtea de apel a mai reținut că reclamantul A. și-a desfășurat activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel București, fiind detașat în cadrul Institutul Național al Magistraturii începând cu data de 16.07.2015 pe funcția de director adjunct al acestei instituții publice.

Ulterior, prin Decretul Președintelui României nr. 262 din 24.02.2017, dl. A. a fost eliberat din funcția de procuror militar ca urmare a pensionării, începând cu data de 27.02.2017, încetându-i astfel și calitatea de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii.

Prin decizia nr. 399/2019 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii s-a dispus că directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii sunt salarizați în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin acordarea valorii de referință sectorială de 440,16 RON (art. 1), iar începând cu 01.12.2015 prin acordarea valorii de referință sectorială de 484,18 RON (art. 2).

Curtea de apel a subliniat că potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, raportat la art. 10 alin. (8) lit. j) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1073/2018, respectiv art. 103 alin. (1) rap. la art. 106 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, președintele Consiliului Superior al Magistraturii are calitatea de ordonator principal de credite pentru personalul salarizat din cadrul Institutului Național al Magistraturii.

Totodată, judecătorul fondului a constatat că prin sentința civilă nr. 6075/04.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, s-a dispus: «Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 11.06.2016. Admite în parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamantul A., (…) în contradictoriu cu pârâții SECȚIA PARCHETELOR MILITARE DIN CADRUL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, (…) și INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, (…). Obligă pârâții să reîncadreze și recalculeze indemnizația brută lunară a reclamantului începând cu 11.06.2016 cu luarea în considerare a unei VRS de 484.169 RON, corespunzător perioadei lucrate la fiecare dintre pârâți. Obligă pârâții la plata diferențelor dintre salariile încasate și cele stabilite conform prezentei hotărâri începând cu 11.06.2016 până la data de 27.02.2017, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenței fiecărei sume până la plata integrală. Respinge pretențiile aferente perioadei 09.04.2015-11.06.2016 ca prescrise. (…)».

Sentința amintită a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1852/30.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în sensul «Admite apelul declarat de apelantul-pârât INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, (…) împotriva sentinței civile nr. 6075/04.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., (…). Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că: Înlătură obligația pârâtului Institutul Național al Magistraturii de reîncadrare a reclamantului începând cu data de 11.06.2016. Păstrează celelalte dispoziții. (…)».

Preliminar, față de disp. art. 248 C. proc. civ. (Legea nr. 134/2020 privind Codul de procedură ciivlă, republicată), curtea de apel a soluționat excepțiile de inadmisibilitate și prescripție privind cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost invocate de partea pârâtă.

În acest sens, prima instanță a arătat că prin art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 s-a prevăzut că "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.".

O reglementare similară se regăsește și în art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Art. 7 alin. (1) menționat anterior prevede așadar obligația personalului nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale de a formula contestație la ordonatorul de credite împotriva actului administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale, posibilitatea de adresare către Curtea de Apel București fiind ulterioară și condiționată de soluționarea nefavorabilă a respectivei contestații.

În cauza de față, din lectura cererii de chemare în judecată rezultă cu evidență că partea reclamantă este nemulțumită de modul în care au fost stabilite drepturile salariale. În aceste condiții, reclamantul se încadrează în categoria legală vizată de art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Astfel, instanța fondului a constatat că în mod eronat a fost invocată de partea pârâtă excepția de inadmisibilitate a acțiunii.

În acest din urmă sens, curtea de apel a identificat adresarea de către partea reclamantă cu o contestație împotriva actului administrativ unilateral litigios vizând dreptului salarial, respectiv ordinul nr. 3206/2019 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că anterior învestirii instanței de judecată a fost respectat art. 7 alin. (1) amintit.

Or, respectiva contestație a fost respinsă prin adresa nr. 4067;4069/15.01.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta fiind actul comunicat reclamantului în soluționarea contestației vizând ordinul nr. 3206/2019.

Astfel, în mod corect partea reclamantă a atacat în anulare atât ordinul litigios, cât și adresa nr. 4067;4069/15.01.2020, din lectura art. 7 alin. (2) amintit anterior rezultând că obiectul cererii de chemare în judecată se regăsește și în actul emis în soluționarea contestației.

Altfel spus, nu se poate reține o inadmisibilitate a acțiunii, din moment ce partea reclamantă a urmat procedura contestației, iar în fața instanței de judecată atacă în anulare actele vizând dreptul salarial ce îl nemulțumește, astfel că se deduce Curții de Apel București spre judecată inclusiv "hotărârea" ordonatorului de credite prin organele sale, emisă în scopul stabilirii drepturilor salariale litigioase, în sensul art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecință, curtea de apel a respins excepția de inadmisibilitate analizată în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea adresei nr. 4067;4069/15.01.2020.

În schimb, instanța fondului a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 11.06.2016, respingând în consecință cererea privind pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

În acest sens, prima instanță a arătat, mai întâi că art. 205 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Întâmpinarea va cuprinde: (…) b) excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului; (…)", iar la art. 208, având denumirea marginală Sancțiunea nedepunerii întâmpinării, se arată că "(1) Întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. (2) Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel." [s.n.].

Astfel, norma de procedură civilă stabilește în sarcina pârâtului obligația depunerii întâmpinării în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, sancțiunea expres prevăzută de lege, în caz de nerespectarea a termenului imperativ, fiind aceea a decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

În materia prescripției extinctive, curtea de apel a observat însă că art. 2513 C. civ. (Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată), prevede că "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate." [s.n.].

Astfel, în configurarea regimului procesual al prescripției extinctive, norma juridică aplicabilă acesteia prevede că excepția în discuție trebuie să fie invocată în primă instanță, prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Deși art. 2513 C. civ. se regăsește în materia dreptului comun, general, al prescripției extinctive, totuși, din perspectiva dreptului procesuală, textul menționat este derogator de la reglementarea art. 205 și art. 208 C. proc. civ., prevăzând un aspect normativ specific excepției prescripției dreptului material la acțiune relativ la condițiile în care poate fi invocată.

Totodată, din formularea textului art. 2513 C. civ., judecătorul fondului nu a identificat distincția în sensul că dreptul de invocare a prescripției cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate ar exista doar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, în caz contrar partea fiind ținută să invoce excepția prin întâmpinare și în cadrul termenului de formulare a acesteia. Dimpotrivă, legea nu instituie o astfel de distincție după cum întâmpinarea este sau nu obligatorie, ci prevede termene procesuale la care excepția în discuție poate fi invocată.

În sens similar a apreciat în jurisprudența sa și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal - ex. decizia ÎCCJ - SCAF nr. 1710/2019.

În consecință, dat fiind că partea pârâtă a invocat excepția de prescripție la 01.07.2020, anterior primului termen de judecată acordat la data de 02.07.2020, excepția în discuție a fost invocată cu respectarea termenului legal.

În continuare, curtea de apel a reținut că excepția analizată este întemeiată în parte, în limita perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016.

În acest din urmă sens, a constatat că prin unul dintre capetele de cerere formulate, reclamantul a solicitat plata diferențelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială de (VRS) de 440,16 RON și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Astfel, în raport de data introducerii acțiunii (13.02.2020) și de prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1) rap. la art. 2517, art. 2503 alin. (2) C. civ., reținând că în regulă generală termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel, dar și că potrivit art. 2526 C. civ. când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, pentru pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016 dreptul material la acțiune este prescris.

Această soluție este consolidată în procesul de față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 6075/04.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1852/30.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Altfel spus, chestiunea acelorași drepturi salariale aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016, a căror determinare a fost pretinsă pe baza unei VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și pe baza unei VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 a fost deja solicitată de reclamant în cadrul acțiunii sale formulate în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin secția Parchetelor Militare, ca ordonator de credite pentru situația procurorilor militari.

Or, în acțiunea amintită s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat și în mod definitiv faptul că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru acțiunea privind diferențele salariale pretinse de reclamant de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, aferente perioadei 09.04.2015 - 11.06.2016. Așadar, ordonatorul de credite căruia îi incumbă să procedeze la plata drepturilor salariale în favoarea procurorilor militari nu mai poate fi urmărit în plata diferențelor salariale pretinse de reclamant pentru perioada 09.04.2015 - 11.06.2016 raportat la valorile de referință sectorială indicate, o instanță de judecată stabilind deja definitiv că a intervenit prescrierea dreptului material la acțiune.

În egală măsură aceeași soluție va interveni și în cauza de față îndreptată împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A aprecia altfel, anume că dreptul material la acțiune în valorificarea diferențelor salariale rezultate din utilizarea unor valori de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 nu ar fi prescris pentru perioada 09.04.2015 - 11.06.2016, deși una dintre părțile procesului judecat în dosarul nr. x/2019 a fost chiar pârâtul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin secția Parchetelor Militare, ar însemna o încălcare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în beneficiul sentinței civile nr. 6075/04.11.2019.

În schimb, excepția de prescripție extinctivă nu este întemeiată pentru perioada ulterioară datei de 11.06.2016 și până la data vizată de partea pârâtă, 13.02.2017, întrucât tocmai acțiunea exercitată de reclamant în dosarul nr. x/2019 produce efectul de întrerupere a termenului în discuție potrivit art. 2537 pct. 2 prima teză rap. la art. 2539 C. civ., iar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 chiar actul administrativ litigios - ordinul nr. 3206/2019 produce acest efect, prin recunoașterea dreptului salarial litigios calculat pe baza unei valori de referință sectoriale de 484,18 RON.

Pe fond, acțiunea este neîntemeiată în rest.

Potrivit art. 1 alin. (1), respectiv art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." (art. 1 alin. (1), respectiv "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (…)" (art. 8 alin. (1).

Din analiza dispozițiilor legale menționate în precedent, instanța fondului a constatat că pentru a se obține anularea unui act administrativ unilateral legiuitorul impune inclusiv condiția ca persoană interesată, care procedează la sesizarea instanței de judecată, să fi suferit o vătămare într-un drept sau într-un interes legitim ca urmare a actului respectiv.

În concret, reclamantul a exercitat funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel în perioada relevantă 09.04.2015 - 15.07.2015, iar începând 16.07.2015 a fost detașat în cadrul Institutul Național al Magistraturii, pe funcția de director adjunct, până la data de 27.02.2017 când, prin Decretul Președintelui României nr. 262 din 24.02.2017, a fost eliberat din funcția de procuror militar ca urmare a pensionării.

Așadar, în discuție sunt două perioade relevante: (1) perioada 09.04.2015 - 15.07.2015 în care pentru partea reclamantă drepturile salariale i-au fost stabilite și achitate la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și (2) perioada 16.07.2015 - 27.02.2017, când drepturile salariale i-au fost stabilite și achitate în calitate de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Institutului Național al Magistraturii.

Or, în ceea ce privește perioada 09.04.2015 - 15.07.2015, pentru diferențele salariale litigioase a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, astfel că reclamantul nu mai justifică o vătămare în considerarea ordinului litigios nr. 3206/2019, întrucât nu mai poate valorifica plata vreunei sume de bani aferente perioadei amintite și, în mod corespunzător, nici alte drepturi accesorii sau dependente de acele diferențe salariale prescrise.

În ceea ce privește perioada 16.07.2015 - 27.02.2017, reclamantul beneficiază de decizia nr. 399/2019 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus că directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii sunt salarizați în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 prin acordarea valorii de referință sectorială de 440,16 RON (art. 1), iar începând cu 01.12.2015 prin acordarea valorii de referință sectorială de 484,18 RON (art. 2). În plus, pentru perioada 11.06.2016 - 27.02.2017 în beneficiul reclamantului produce efecte juridice și sentința civilă nr. 6075/04.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1852/30.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, prin care îi este acordată diferența salarială rezultată din aplicarea valorii de referință sectorială de 484,18 RON.

Altfel spus, pentru perioada 16.07.2015 - 27.02.2017 reclamantul a beneficiat de încadrarea salarială, calculată prin prisma valorilor de referință sectorială pretinse de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 și de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 din partea altor ordonatori de credite decât partea pârâtă din cauza de față, al cărui act administrativ unilateral a fost atacat în anulare.

În plus, după cum s-a arătat anterior, ordinul nr. 3206/2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca ordonator principal de credite prezintă o formulare generică privind modul de calcul al drepturilor salariale acordate procurorilor raportat la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON și perioada de timp începând cu 01.12.2016, moment la care partea reclamantă nu mai funcționa în cadrul vreunei unități de Parchet, ci la Institutul Național al Magistraturii, în subordinea ordonatorului de credite principal reprezentat de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, care a emis decizia nr. 399/2019 pentru calculul dreptului salarial cuvenit directorului adjunct al Institutului Național al Magistraturii în sensul dorit de reclamant.

Așadar, nefiind confirmată vreo vătămare în persoana reclamantului în raport de ordinul litigios, actul respectiv nefăcând o aplicare punctuală în cazul dlui. A. a vreunui mod de calcul al dreptului salarial cuvenit acestuia, acțiunea în anulare nu poate fi admisă.

Curtea de apel a mai subliniat în final că efectul sentinței civile definitive nr. 6075/04.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, în sensul obligării pârâților chemați în judecată de a recalcula indemnizația brută lunară a reclamantului începând cu 11.06.2016 cu luarea în considerare a unei VRS de 484,169 RON, inclusiv plata aferentă, intervine corespunzător perioadei lucrate la fiecare dintre pârâți, așa cum se arată explicit în dispozitivul hotărârii.

Or, în intervalul 11.06.2016 - 27.02.2017 reclamantul nu a desfășurat activitate în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci pentru Institutul Național al Magistraturii, astfel că sentința civilă definitivă nr. 6075/04.11.2019 nu justifică prin obligația instituită un temei de vătămare a reclamantului în urma emiterii de către procurorul general a unui ordin prin care se recunoaște utilizarea unei valori de referință sectorială de 484,19 RON doar începând cu 01.12.2016.

A mai reținut instanța fondului că art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004 prevede că "Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat". Pe cale de consecință, din moment ce partea reclamantă nu poate demonstra existența unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat vătămat, nu îi este permis a invoca dreptul de acțiune exclusiv în virtutea protejării unui interes legitim public.

Înalta Curte apreciază că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel, Înalta Curte constată că pârâtul PÎCCJ a depus la dosar, la data de 01.07.2020 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de fond nu a comunicat însă reclamantului actul procedural menționat, în condițiile în care acesta a solicitat judecarea în lipsă și nu a fost prezent sau reprezentat la unicul termen de judecată și, prin urmare, acesta nu a putut formula răspuns la întâmpinare.

În deplin acord cu recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că acest aspect este esențial în cauză întrucât motivul principal pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată constă în admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost ridicată de către pârâtul PÎCCJ prin întâmpinare. Nu poate fi acceptată teza conform căreia întâmpinarea depusă după expirarea termenului legal nu ar mai trebui comunicată reclamantului, astfel cum impun dispozițiile art. 206 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât astfel s-ar da posibilitatea pârâtului ca, pe o cale ocolită, situată în afara principiilor contradictoria!ității și egalității armelor, să poată formula apărări și ridica excepții la care cealaltă parte nu are posibilitatea de a răspunde.

Necomunicarea întâmpinării în condițiile în care reclamantul solicitase prin cererea de chemare în judecată judecarea cauzei în lipsă, nefiind prezent personal la judecată și nici reprezentat, i-a încălcat acestuia dreptul la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., reclamantul neavând posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul răspunsului la întâmpinare și nici de a verifica regularitatea formulării excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție în urma admiterii căreia i-a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

În plus, prin comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor atașate către pârât, neînsoțită însă de comunicarea către reclamant a întâmpinării acestuia, în mod corelativ, instanța de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil și principiul egalității armelor consacrate de art. 6 și 8 din C. proc. civ. și de art. 6 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului.

Necomunicarea întâmpinării încalcă și principiul contradictorialității. consacrat de art. 14 din C. proc. civ., potrivit căruia "Părțile au dreptul de a discuta si argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu" (art. 14 alin. (4). Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) din Cod, "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate", precum și să își întemeieze hotărârea "numai pe motive de fapt sau de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 390 alin. (1) din C. proc. civ., "înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale si apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pol fi invocate în orice stare a procesului."

Or, nici din cuprinsul sentinței civile atacate și nici din încheierea din 02.07.2020 nu rezultă că judecătorul fondului ar fi comunicat sau ar fi pus în discuția părților întâmpinarea formulată la data de 01.07.2020 de pârâtul PÎCCJ sau apărările ori excepțiile invocate prin aceasta. Singura mențiune a instanței, făcută în încheierea din 01.07.2020, este aceea a reținerii cauzei în pronunțare asupra excepțiilor invocate de partea pârâtă și în subsidiar asupra cererii de chemare în judecată.

Totodată, Înalta Curte constată că prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cauza Muncaciu împotriva României din 26 ianuarie 2016, s-a statuat că prin necomunicarea întâmpinării, nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului din cauza lipsei unei dezbateri contradictorii în recurs, fiind încălcat astfel art. 6 par. 1 din Convenție. Hotărârea de condamnare a statului român a fost pronunțată de Curte în condițiile în care comunicarea întâmpinării nu era obligatorie la acel moment (conform vechiul C. proc. civ.), iar omisiunea de a comunica întâmpinarea nu a produs vreun prejudiciu. Raționamentul și cele statuate de CEDO în cauza Muncaciu împotriva României sunt cu atât mai aplicabile în prezenta cauză, când comunicarea întâmpinării către pârât este obligatorie conform dispozițiilor art. 206 din C. proc. pen., iar prin respectivul act procedural a fost ridicată o excepție de ordine privată pe care ulterior instanța de fond și-a întemeiat respingerea acțiunii, fiind astfel indubitabil că necomunicarea întâmpinării a produs reclamantului o vătămare.

Sintetizând, Înalta Curte constată că prin necomunicarea către reclamant a întâmpinării formulate de pârât în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 6, 8, 13 și 14 din C. proc. civ., care consacră dreptul la un proces echitabil, principiul egalității armelor, dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

În raport cu aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că, deși prima instanță a respins, în parte, ca neîntemeiată, acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, mai sus enunțate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 497 noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 613 din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentul-reclamant referitoare la posibilitatea invocării excepției prescripției printr-o întâmpinare depusă tardiv și de către o autoritate publică, în afara unui cadru jurisdicțional și în propriul beneficiu, la existența în cauză a autorității de lucru judecat, precum și la aspectele de fond care privesc modul de egalizare la nivel maxim a salariilor magistraților în timp, aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătorești definitive prin care au fost acordate majorări salariale, lipsa egalității de tratament salarial produsă magistraților prin emiterea ordinului de salarizare atacat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 613 din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 06 iulie 2022.