ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 564/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 16 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., judecători în cadrul Curții de Apel București, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București:

I. Obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinelor individuale de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016, potrivit sentințelor civile nr. 154/F-CONT/06.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2016, respectiv nr. 260/2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2016 (pentru reclamantele O. și P.), cu mențiunea că pentru reclamanta D. s-a solicitat emiterea ordinului individual de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - 15.09.2016, data eliberării sale din funcția de judecător prin pensionare.

I.1. În acest sens reclamanții solicită să se stabilească că începând cu data de 09.04.2015 beneficiază de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară, cu sporurile la nivelul maxim pentru funcțiile deținute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, aferentă familiei ocupaționale justiție, VRS reprezentând nivelul maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015 cu:

- anularea în parte a Ordinului ministrului justiției nr. 4680/21.12.2016, menținut ulterior prin Ordinului ministrului justiției nr. 219/C/01.02.2017, în ceea ce privește data de început a aplicării sale efective și anume 09.04.2015 în loc de 01.08.2016, cu menționarea valorii VRS - 405 RON la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015;

- anularea în parte, în mod corespunzător, a Ordinului ministrului justiției nr. 3522/C/28.09.2016, în privința reclamanților.

I.2. În subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că noțiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul familiei ocupaționale justiție se referă la nivelul maxim aflat în plată la data de referință de 09.04.2015, reclamanții solicită includerea în calculul indemnizațiilor de încadrare brute a unui VRS de 347,10 RON începând din data de 09.04.2015, valoare ce include doar majorarea de 18%, fără a include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv 381,823 RON începând cu data de 01.12.2015, valoare ce include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, cu:

- anularea în parte a Ordinului ministrului justiției nr. 4680/21.12.2016, menținut ulterior prin Ordinului ministrului justiției nr. 219/C/01.02.2017, în ceea ce privește data de început a aplicării sale efective și anume 09.04.2015 în loc de 01.08.2016;

- anularea în parte, în mod corespunzător a Ordinului ministrului justiției nr. 352/21.12.2016, menținut ulterior prin Ordinului ministrului justiției nr. 3522/C/28.09.2016.

II. Obligarea pârâților la plata drepturilor salariale conform celor menționate la pct. I, sume actualizate cu inflația și cu aplicarea dobânzilor legale, de la data scadenței, până la data plății efective.

1.2. La data de 07.06.2017, reclamanții au formulat cerere completatoare, prin care au solicitat și anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 1490/C/24.05.2017, în privința anexelor acestui ordin care îi privesc pe reclamanți și implicit modificarea sa în sensul stabilirii, începând cu data de 09.04.2015, a unui cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară, cu sporurile la nivel maxim, pentru funcțiile deținute de aceștia, prin raportare la VRS de 405 RON aferent familiei ocupaționale "justiție" la nivelul maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, de la data de 01.12.2015.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor salariale dintre cuantumul indemnizației lunare stabilite și achitate în conformitate cu prevederile Legii nr. 71/2015 (VRS - 405 RON) și indemnizațiile efectiv încasate pentru perioada 16.03.2014 - 09.04.2015, sume actualizate cu rata inflației, la care se adaugă și dobânda legală începând cu data de 16.03.2014 până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 3 din 3 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, a respins excepția lipsei procedurii prealabile și a admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește cererile prin care reclamanții au solicitat emiterea ordinelor individuale de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016, cu luarea în considerarea a VRS de 405 RON la care să se adauge la data de 01.12.2015 majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015; respectiv anularea în parte a Ordinului ministrului justiției nr. 4680/21.12.2016 menținut prin Ordinul ministrului justiției nr. 219/C/01.02.2017, a Ordinul ministrului justiției nr. 3522/C/28.09.2016 și a Ordinului ministrului justiției nr. 1490/C/24.05.2017 și în consecință, a respins aceste petite ca lipsite de interes.

Totodată, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B., F., L., A., U., G., Q., M., H., N., C., S., T., J., R., I., K., D., E., O. și P. împotriva pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, astfel cum a fost completată și a dispus obligarea pârâților la plata către reclamanți, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, a diferențelor de drepturi salariale dintre veniturile calculate în raport de VRS -405 RON și veniturile efectiv plătite, iar începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 01.08.2016 a diferențelor de drepturi salariale dintre veniturile calculate potrivit VRS - 445,5 RON și veniturile efectiv plătite, diferențe actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective, respingând, însă, cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata diferențelor salariale pentru perioada 16.03.2014 - 09.04.2015.

Împotriva hotărârii menționate la punctul I.2 a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, prin care, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor bănești și al respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În susținerea căii de atac, arătă, în esență, recurentul - pârât că soluția primei instanțe a ignorat faptul că Ministerul Justiției nu se află în niciun raport juridic cu intimații - reclamanți, de dreptul muncii ori de altă natură, fiind doar parte a unui raport juridic financiar, ce implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002.

Susține recurentul - pârât că, atâta vreme cât tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale intimaților - reclamanți sunt stabilite cu Curtea de Apel București, drepturile salariale ale acestora sunt datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, Ministerul Justiției neputând fi atras în proces de personalul instanțelor de judecată, în cauzele care au drept obiect plata drepturilor bănești.

Mai arată recurentul că, la data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul nr. 2066/C/2018, în baza dispozițiilor Legii - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări prin Lege nr. 71/2015, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că judecătorii, magistrații-asistenți, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanței supreme sunt salarizați, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin acordarea valorii de referință sectorială (VRS) de 421,36 RON, respectiv VRS 405 RON, la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008 și, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, prin acordarea unei VRS de 463,5 RON, respectiv VRS de 405 RON la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 și 10%, procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Totodată, subliniază recurentul - pârât că, în aplicarea prevederilor O.M.J. nr. 2066/2018 a fost emis O.M.J. nr. 90/2019 prin care s-a dispus recalcularea indemnizației de încadrare brută lunară cu privire la intimații - reclamanți, prin luarea în calcul a valorii de referință sectorială 421,36 RON, pentru perioada 09.04.2015-30.06.2016, în perspectiva plății acestora fiind relevante și aspectele reglementate prin O.U.G. nr. 3/2019, privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției.

Prin întâmpinare, intimații - reclamanți au invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar, din perspectiva aspectelor de fond ale criticilor evocate de recurentul-pârât prin calea de atac promovată, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

Deși legal citată, intimata-pârâtă Curtea de Apel București nu a formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ.: "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". În cauză, însă, nu poate fi reținută incidența unei astfel de sancțiuni, câtă vreme, în cererea de recurs, este indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., fiind invocate critici care, în opinia recurentului, sunt circumscrise acestuia, respectiv aplicarea greșită a Legii nr. 304/2004, coroborată cu Legea nr. 500/2002 și cu art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009 (ce vor fi examinate pe fondul recursului).

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 486 C. proc. civ., instanța de control judiciar va respinge excepția nulității recursului.

II.2 Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza memoriului de recurs rezultă că pârâtul Ministerul Justiției critică, în esență, maniera în care prima instanță a soluționat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, din perspectiva capătului de cerere privind obligarea sa la achitarea pretențiilor pecuniare solicitate de intimați, critică pe care instanța de control judiciar o apreciază fondată, în contextul în care, în cadru legislativ aplicabil litigiului pendinte, nu poate fi identificată, în sarcina autorității ministeriale, o obligație de plată efectivă, directă a drepturilor salariale cuvenite magistraților.

Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite. De asemenea, conform art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații - reclamanți și Curtea de Apel București. Prin urmare, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de intimații - reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale.

Or, o atare împrejurare este suficientă spre a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, prin reținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (fără a mai fi necesară analiza restului argumentelor invocate de recurent), câtă vreme, prin cererea de chemare în judecată, nu asigurarea resurselor bugetare a fost solicitată de reclamanți, ci obligarea pârâților (printre care și Ministerul Justiției) la plata diferențelor salariale, iar prima instanță a respins, în mod nelegal, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința acestui capăt de cerere, obligându-l la plata diferențelor salariale pentru perioada 16.03.2014 - 09.04.2015, iar nu la asigurarea resurselor bugetare necesare plăților.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3 din 3 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Totodată, în rejudecare, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, în privința capătului cererii de chemare în judecată privind obligarea acestuia la plata către reclamanți a diferențelor de drepturi salariale și accesorii și va respinge un astfel de capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3 din 3 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în privința capătului de cerere privind obligarea acestuia la plata către reclamanți a diferențelor de drepturi salariale și accesorii.

Respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.