ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2584/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Prin acțiunea declinată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017****, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București:

i. anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiției, precum și a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiției de respingere a contestației formulate, respectiv în partea ce privește fiecare reclamant;

ii. obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească ca, începând cu data de 09.04.2015, să beneficieze de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute de reclamanți prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 405 aferent familiei ocupaționale "Justiție", VRS reprezentând nivel maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015;

iii. obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON (începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 01.12.2015) și venitul efectiv plătit și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 445,5 RON (începând cu data de 01.12.2015 și până în ianuarie 2017) și venitul efectiv plătit;

iv. obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și a sumei reprezentând actualizarea diferențelor cu indicele de inflație până la data plății efective;

v. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea adițională, formulată la data de 04.06.2018, reclamanții au înțeles să modifice cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat să se ia act de faptul că au rămas fără obiect capetele 1 și 2 de cerere, respectiv: anularea Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiției, precum și a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiției de respingere a contestației și obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții beneficiază de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute de reclamanți prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 405 RON aferent familiei ocupaționale "Justiție", VRS, reprezentând nivel maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 421,36 RON și venitul efectiv plătit (începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015) și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 463,5 RON și venitul efectiv plătit (începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON); obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și a sumei reprezentând actualizarea diferențelor cu indicele de inflație până la data plății efective, dar și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. La data de 15.01.2019, reclamanții au formulat o a doua cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat:

i. anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiției, precum și a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiției de respingere a contestației formulate, respectiv în partea ce privește fiecare parte reclamantă;

ii. obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții beneficiază de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute de reclamanți, prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015;

iii. obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 421,36 RON și venitul efectiv plătit (începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015) și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 463,5 RON și venitul efectiv plătit (începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON);

iv. obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar si până la data plății efective, precum și a sumei reprezentând actualizarea diferențelor cu indicele de inflație până la data plății efective;

v. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii modificatoare, reclamanții au arătat, în esență, că, prin sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu-Mureș au fost obligați, începând cu data de 09.04.2015, la plata unei indemnizații brute lunare corespunzătoare unei valori de referință sectoriale de 440,154 RON (stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008) și, începând cu data de 01.12.2015, la plata unei indemnizații brute lunare corespunzătoare unei valori de referință sectoriale de 484.169 RON (stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 și procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015). În același sens, reclamanții au invocat și sentința civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 122 din 8 mai 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, excepțiile tardivității cererii de chemare în judecată, lipsei obiectului acțiunii și tardivității formulării cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, invocate de către pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare. De asemenea, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Bacău și a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București.

De asemenea, prima instanță a obligat pârâtul Ministrul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se stabilească că reclamanții beneficiază de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015 și a obligat pârâții Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 01.01.2017) și Tribunalul București (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 01.01.2017), la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 421,36 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015 și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 463,5 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, obligând, totodată, pârâții și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

În plus, instanța de fond a respins, ca rămas fără obiect, petitul privind anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiției, precum și a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiției de respingere a contestației formulate și ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

3.1. Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., prin care, invocând prevederile art. 488, alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a sentinței civile pronunțate de instanța de fond, în sensul de a obliga pârâții la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 440,16 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,18 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, la care se adaugă plata dobânzii legale de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

În susținerea căii de atac, recurenții - reclamanți au arătat, în esență, că prima instanță a aplicat eronat principiul disponibilității, identificând greșit voința reală a recurenților - reclamanți exprimată prin cererea adițională depusă la data de 15.01.2019, din perspectiva manierei de modificare a celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată. Din această perspectivă, recurenții au învederat că indicarea altor valori de referință sectorială decât cele maxime aplicate în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", în petitul 3 al cererii adiționale, nu putea fi avută în vedere ca reflectând voința reclamanților, ci trebuia apreciată ca fiind rezultatul unei erori materiale, în contextul în care un astfel de capăt de cerere este unul accesoriu capătului de cerere privind obligarea Ministrului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se stabilească cuantumul maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

3.2. În cauză a formulat recurs și pârâtul Ministerul Justiției, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că O.G. nr. 13/2008, invocată ca temei de drept, a prevăzut creșteri diferite ale valorii de referință sectorială pentru personalul salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 față de personalul salarizat în baza O.G. nr. 8/2007.

Astfel, enunțând prevederile art. 1 și art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, recurentul a opinat că acea creștere a valorii de referință sectorială cu 8,5%, solicitată de reclamanți, a fost prevăzută prin O.G. nr. 13/2008 doar pentru categoria profesională a personalului auxiliar, categorie care a și obținut hotărârile judecătorești favorabile invocate, reclamanții - judecători făcând trimitere la personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești care au obținut hotărâri judecătorești în baza unor dispoziții legale aplicabile doar acelei categorii de personal.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.3. Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs și de către Tribunalul București care, în susținerea căii de atac, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat ca nejustificată soluția primei instanțe, având în vedere că, în calitate de ordonator terțiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile bănești în condițiile stabilite de prima instanță, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiției.

Astfel, în toate actele administrative emise de Ministerul Justiției privind stabilirea indemnizațiilor de încadrare a judecătorilor, ca urmare a apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, se menționează faptul că plata diferențelor rezultate din aplicarea ordinelor se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

Sintagma "plata diferențelor rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției" este conținută și de Ordinul MJ nr. 2066/C/2018, dar și de Ordinul MJ nr. 90/C/2019 emis în aplicarea acestuia.

Totodată, recurentul a invocat și O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, apreciind că prima instanță în mod greșit a stabilit obligația de plată a sumelor solicitate de reclamantă în sarcina tribunalului în condițiile în care, în bugetul acestuia, nu sunt prevăzute fonduri cu această destinație, finanțarea acestei instituții fiind asigurată exclusiv din resurse bugetare, care sunt repartizate de ordonatorii de credite ierarhic superiori, respectiv Curtea de Apel București și Ministerul Justiției.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3.4. De asemenea, împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs și Curtea de Apel Bacău, prin care, în esență, a criticat soluția de stabilire, în sarcina sa, a obligaților dispuse de prima instanță, învederând că drepturile salariale ale reclamanților urmau să fie achitate în conformitate cu prevederile OMJ nr. 2066/C/2018, după asigurarea fondurilor care să permită plata drepturilor salariale restante. Totodată, a criticat recurenta și soluția de stabilire a obligației de achitare a cuantumului actualizat cu rata inflației al unor astfel de sume, concomitent cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, apreciind Curtea de Apel Bacău că, în virtutea prevederilor O.G . nr. 13/2011 un astfel de cumul nu este permis.

Legal citate, părțile litigante nu au depus întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 19 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 11 mai 2022.

II. Soluția instanței de recurs

A. Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta C. pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. Conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni esențiale, "și semnătura˝ iar potrivit art. 196 alin. (2) din același cod, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății (…).

Totodată, art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii", dispune:

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia(...). (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul cererii de recurs formulată în cauză de recurenții - reclamanți este indicată drept titulară a căii de atac și recurenta C., memoriul de recurs nu conține și semnătura acesteia.

De asemenea, Înalta Curte menționează că a pus în vedere recurentei -reclamante C. să depună la dosarul cauzei un exemplar semnat al recursului declarat în cauză sau să semneze cererea de recurs deja depusă, aspect ce rezultă din citația emisă de instanță la data de 31.01.2022, ce a fost comunicată recurentei la data de 04.02.2022 (în acest sens dovada de comunicare aflată la dosar).

Întrucât până la termenul de judecată acordat în cauză, sus indicata recurentă - reclamantă nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, nu a comunicat instanței un exemplar original al recursului și nici nu a procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în ceea ce o privește pe recurenta C., nu sunt întrunite condițiile de formă ale recursului, prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148 și art. 196 din C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părții, care trebuie aplicată pe actele procesuale depuse la instanțele de judecată. De asemenea, Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă I. a depus la dosarul cauzei o notă de ședință prin care afirmă că recurenta - reclamantă C. i-ar fi comunicat că nu va semna cererea de recurs.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nesemnat.

B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. este fondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, la data de 12 octombrie 2017, recurenții - reclamanți, având calitatea de judecători, au investit instanța de judecată cu o acțiune având drept petit principal anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiției și a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiției de respingere a contestației formulate și obligarea pârâților la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească că reclamanții beneficiază, începând cu data de 09.04.2015, de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor la nivelul maxim pentru funcțiile deținute de reclamanți prin raportare la o valoare de referință sectorială aferentă familiei ocupaționale "Justiție".

Deși prin cererea inițială valoarea de referință sectorială ("VRS") a fost indicată ca fiind de 405 RON (începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 01.12.2015), respectiv de 445,5 RON (începând cu data de 01.12.2015 și până în ianuarie 2017), prin cererile adiționale, o astfel de valoare a fost modificată, inițial la valoarea de 421,36 RON și respectiv de 463,5 RON, pentru ca, ulterior, prin cererea modificatoare din 15.01.2019, reclamanții să solicite obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la o VRS de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată în mod subsecvent, recurenții - reclamanți au învestit instanțele de contencios administrativ și cu petite accesorii, al căror mod de soluționare era subordonat soluției pronunțate asupra cererilor principale, prin care recurenții au solicitat obligarea ordonatorilor secundari și terțiari de credite (Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București), cu care s-au aflat în raporturi directe de muncă în intervalele de timp relevante cauzei, la plata efectivă a drepturilor salariale stabilite urmare a emiterii ordinului solicitat prin cererea principală.

Prin sentința pronunțată, prima instanță a obligat pârâtul Ministrul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare, prin care să se stabilească că reclamanții beneficiază de un cuantum maxim al indemnizației de încadrare brută lunară și al sporurilor, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

În ceea ce privește, însă, petitul accesoriu de obligare a pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferențelor salariale, instanța de fond a reținut că, dând eficiență principiului disponibilității și manierei în care recurenții -reclamanți au înțeles, prin cererile adiționale, să modifice cererea de chemare în judecată, se impune obligarea acestora doar la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 421,36 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015 și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 463,5 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON. Totodată, instanța de fond a admis petitul accesoriu privind actualizarea unor astfel de sume cu rata inflației și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

Prin calea de atac promovată, recurenții - reclamanți critică exclusiv maniera în care prima instanță a soluționat cererea accesorie de obligare a Curții de Apel București, Curții de Apel Bacău și Tribunalului București la plata diferințelor salariale, prin raportare la VRS de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015 și VRS de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, apreciind că o astfel de soluție a fost pronunțată drept efect al unei eronate interpretări a voinței părților, exprimate în cererea modificatoare depusă la data de 15.01.2019 (argumentele invocate fiind încadrate de recurenți în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.).

Observând succesiunea modificărilor aduse de recurenții reclamanți cererii de chemare în judecată, precum și conținutul integral al cererilor adiționale din datele de 04.06.2018 și 15.01.2019 (aflate la dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Brașov, respectiv dosarul x/2017 al Curții de Apel Alba Iulia), Înalta Curte apreciază fondate criticile formulate de recurenții reclamanți față de maniera în care, prin sentința pronunțată, prima instanță a interpretat voința lor de modificare a antereferitului petit accesoriu, fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 22 alin. (2) și (6), art. 30 alin. (5) și art. 204 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că unul dintre principiile fundamentale ce guvernează întreg procesul civil este principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic al acțiunii, reglementat de prevederile art. 9 Cod de procedura, potrivit căruia voința părților litigante reprezintă un element principal al delimitării limitelor demersului judiciar. Un astfel de principiu reglementează existența unui drept al reclamanților de a determina nu numai existenta procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei.

Trebuie subliniat și faptul că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamanților, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestora de a opera schimbări cu privire la părțile, obiectul sau cauza cererii lor, în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare, iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În raport de astfel de repere teoretice, Înalta Curte observă că, în cauza de față, chestiunea ce este dedusă analizei prin recurs, este cea a modului de determinare a conținutului unei cereri adiționale, în sensul de identificare a voinței părților exprimate prin aceasta, dat fiind faptul că, în ceea ce privește petitul terț al cererii de chemare în judecată, în stabilirea modului în care acesta a fost modificat de recurenții - reclamanți, prima instanță a avut în vedere paragrafele inițiale ale cererii formulate de reclamanți la data de 15.01.2019.

Înalta Curte reține că, în interpretarea voinței părților și determinarea manierei de aplicare a principiului disponibilității, instanța are obligația de a analiza în mod integral cererea formulată, iar nu doar paragrafele inițiale ale acesteia, judecătorul având îndatorirea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar observă că, deși în paragrafele inițiale ale cererii modificatoare, recurenții - reclamanți au solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferenței salariale prin raportare la o VRS de 421,36 RON (începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015), respectiv de 463,5 (începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON), din conținutul integral al cererii adiționale rezultă că modificarea petitului terț al cererii de chemare în judecată a vizat obligarea sus indicaților pârâți la plata drepturilor salariale aferente VRS-urilor pentru care recurenții -reclamanți au solicitat, prin petitul principal, obligarea pârâtului Ministrul Justiției, la emiterea unui nou ordin de salarizare.

Or, din această perspectivă, prin cererea modificatoare din 15.01.2019, VRS pentru care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare a fost cea de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

Relevantă, în acest sens, este și analiza comparativă a conținutului cererii adiționale depuse de reclamanți la data de 04.06.2018 cu cel al cererii adiționale din 15.01.2019, analiză din care rezultă că indicarea, în paragrafele inițiale ale cererii din 15.01.2019 a VRS de 421,36 RON (începând cu data de 09.04.2015), respectiv de 463,5 (începând cu data de 01.12.2015), a reprezentat doar o eroare materială.

Pe cale de consecință, observând și caracterul accesoriu al petitului al treilea al cererii de chemare în judecată, în raport de petitul secund, Înalta Curte apreciază că voința recurenților - reclamanți, exprimată, din perspectiva celui de-al treilea petit al cererii de chemare în judecată, prin cererea adițională din data de 15.01.2019, a fost cea de a solicita obligarea pârâților Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit VRS de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, și a diferenței dintre venitul calculat potrivit VRS de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, sume actualizate cu rata inflației și generatoare de dobândă legală, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

Ca atare, deși dispozițiile legale sus enunțate arată că instanța judecătorească este obligata să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, instanța de fond a încălcat aceste dispoziții prin pronunțarea sentinței atacate cu ignorarea voinței reale a recurenților - reclamanți, exprimată în cererea adițională din 15.01.2019, iar, întrucât normele ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil ocrotesc un interes public, actul de procedură săvârșit cu nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută.

Așadar, se reține că, prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului formulat de antemenționații recurenți și, în rejudecare, casarea în parte a sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, în raport de soluția pronunțată de prima instanță asupra capătului de cerere principal, prin care aceasta a dispus obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare, în rejudecare, instanța de control judiciar va obliga pârâții Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 31.12.2016) și Tribunalul București (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 31.12.2016), la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 440,16 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,18 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective.

C. De asemenea, examinând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București, pe care dat fiind faptul că vizează chestiuni de drept complementare, le va analiza grupat, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele următoare:

Instanța de control judiciar observă că, în mod corect, prima instanță a constatat că diferendul (născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților) privește incidența dispozițiilor 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit art. I. din actul normativ menționat: Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

1

), cu următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

1

) și (1

2

), cu următorul cuprins:

"(1

1

) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1

2

) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație, motiv pentru care egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data de 9 aprilie 2015 (drept moment al intrării în vigoare a actului normativ menționat).

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, după cum a reținut și prima instanță, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, valoarea concretă și corectă a VRS trebuia să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispozițiile art. (1) și (2) din O.G. nr. 13/2008 nu puteau fi aplicate, începând cu data de 9 aprilie 2015, inclusiv în privința creșterii VRS cu 8,5%, decât prin raportare la sus indicatele chestiuni de principiu, care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatorii ce au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanții au depus la dosar hotărâri judecătorești cu privire la care au arătat că au fost valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008, fiind irelevant, în raport de criteriile antereferite, departajarea pe care recurentul o face între categoria personalului auxiliar și cea din care fac parte recurenții - reclamanți.

Prin urmare, față de toate aspectele învederate anterior, interpretarea recurenților-pârâți privind greșitul raționament al judecătorului fondului, care a concluzionat în sensul incidenței dispozițiilor O.G. nr. 13/2008 și în ceea ce privește magistrații judecători, din perspectiva stabilirii VRS de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,16 RON începând cu data de 01.12.2015, nu pot fi primite.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate de recurentul - pârât Ministerul Justiției nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii primei instanțe, ce, din perspectiva chestiunilor de drept supuse analizei de un astfel de recurent, a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate și criticile evocate de recurenții - pârâți Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București, prin care aceștia, exhibând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că soluția primei instanțe desconsideră prevederile O.U.G. nr. 3/2019 și aspectele reținute prin Ordinul nr. 2066/C/2018. Instanța de control judiciar apreciază că atât prevederile O.U.G. nr. 3/2019, cât și aspectele statuate prin Ordinul nr. 2066/C/2018, privind modul de realizare a plaților, țin de modalitatea de executare a hotărârii pronunțate de prima instanță, efectuarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia, astfel încât nu pot fi reținute alegațiile recurenților - pârâți.

Totodată, având în vedere executarea cu întârziere a obligației de plată a acestor sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu, în temeiul principiului reparării integrale a acestuia, motiv pentru care nu pot fi primite nici argumentele invocate de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Bacău, prin care aceasta critică soluția primei instanțe de obligare a sa la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective. Instanța de control judiciar nu împărtășește maniera de interpretare a prevederilor O.G. nr. 13/2011 propusă de recurentă, în contextul în care, din perspectiva cumulului dobânzii legale cu actualizarea cuantumului drepturilor salariale cu rata inflației, în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, relevantă este Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Așadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât și posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuție (dobânda și indicele de inflație), ce sunt, în esență, mecanisme menite a repara prejudicii distincte.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, deși recurenta - pârâtă Curtea de Apel Bacău a evocat, în ultimul paragraf al memoriului său de recurs, aspectul unei lipse de interes a "cererii", aceasta nu a dezvoltat o astfel de critică iar instanța de recurs nu poate specula în privința aspectelor vizate de o astfel de afirmație, motiv pentru care, neavând trasate reperele necesare, instanța de control judiciar nu poate proceda la o analiză a sentinței primei instanțe dintr-o astfel de perspectivă.

În concluzie, toate criticile recurenților - pârâți sunt nefondate, prima instanță dând, din perspectiva aspectelor vizate de acestea o dezlegarea ce reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului declarat de reclamanta C. împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu și va anula un astfel de recurs, ca nesemnat.

Totodată, va admite recursul declarat de restul recurenților - reclamanți împotriva aceleiași hotărâri, pe care o va casa în parte. În rejudecare, Înalta Curte va obliga pârâții Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 31.12.2016) și Tribunalul București (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referință 09.04.2015 - 31.12.2016) la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 440,16 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 si până la data de 30.11.2015 și a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,18 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 și până la data plății efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației și va obliga pârâții la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

De asemenea, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nesemnat.

Admite recursul declarat de reclamanții A., B., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. împotriva sentinței civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând obligă pârâții Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referinț