ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1064/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 15 octombrie 2021, pe rolul Înaltei Curți de Casție și Justiție- SCAF, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei nr. 693 din data de 7 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte, în dosarul nr. x/2016, formulată, în contradictoriu cu intimații Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Bacău.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 21 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul, după ce a prezentat situația de fapt a litigiului, a învederat că cererea de revizuire este admisibilă, pentru următoarele considerente:

-instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra a tot ceea a cerut, instanța ignorând sa analizeze toate argumentele si probele prezentate;

-instanța de recurs nu a respectat atât autoritatea cât si puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1269/12.03.2014, a golit această decizie de efectul obligației Baroului Bacău, de a-i verifica cunoștințele cu scutire de examen.

- instanța de recurs a iîncălcat normele europene referitoare la dreptul la un proces echitabil.

- revizuentul se consideră discriminat și arată că instanța de recurs nu a aplicat jurisprudența CEDO,fiind emisă o hotărâre peste termenul legal și a fost împiedicat să formuleze o cerere la CEDO, hotărârea fiind emisă după un an și jumătate în condițiile în care termenul legal pentru motivarea unei hotărâri este de 30 de zile.

- în opinia revizuentului, ignorarea obligației ce rezultă clar din decizia nr. 1269/12.03.2014, aceea de scutire de examen, lipsa de argumentație a instanței de fond cu privire la analiza si verificarea obiectiva ce privește respectarea acestei obligații de către intimate- scutirea de examen, indică o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, fiind nepermis ca într-un stat de drept, să fie golită de efecte și pur si simplu eludată o hotărâre judecătorească definitivă;

- instanța de recurs nu a analizat nelegalitatea organizării examenului, denegându-se de dreptate apreciind eronat ca nu se putea susbstitui Baroului sa fie analizat gradul de insusire a cunoștințelor, deși eu solicitasem consatatarea nelegalitatii in corpore a întregii proceduri de verificare

Intimații-pârâți Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Bacău nu au formulat întâmpinare în revizuire.

În revizuire s-a derulat procedura de regularizare a cererii și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 509 - 513 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul de judecată din 23 februarie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire, în condițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile asupra revizuirii sunt limitate la admisibilitatea acesteia și la faptele pe care se întemeiază.

II. Decizia pronunțată de instanța de recurs:

Prin decizia civilă nr. 693 din data de 7 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte, a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Totodată, a respins recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 853 din 10 martie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și a obligat recurentul- reclamant A. să plătească intimaților- pârâți Baroul Bacău și Uniunea Națională a Barourilor din România suma de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În argumentele expuse în susținerea soluției, Inalta Curte a reținut că, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a art. 21 alin. (2) din Statutul Profesiei de Avocat, invocată de către recurent, acesta este inadmisibilă, având in vedere că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

S-a mai reținut că recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a art. 21 alin. (2) din Statutul Profesiei de Avocat, deci, cu privire la un text legal.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că, prin decizia nr. 1269 din 12 martie 2014, a I.C.CJ., în raport de care recurentul invocă depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești și încălcarea autorității de lucru judecat, s-au anulat Decizia nr. 51/30.05.2011 a Baroului Bacău și Decizia nr. 86/3.12.2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România (deci, cu totul alte decizii decât cele contestate în prezenta cauză), și a fost obligat Baroul să reia procedura de verificare din art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu scutire de examen. În considerentele acestei decizii s-a reținut, într-adevăr, că dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 exceptează persoanele care formulează cerere pentru intrarea în profesia de avocat și care au 10 ani vechime în specialitate juridică, de la susținerea examenului prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. contrar susținerilor recurentului-reclamant, Hotărârea U.N.B.R. nr. 902/11.09.2010, nu se aplică acestuia, deoarece, recurentul a formulat cerere de intrare în profesie pe data de 14.05.2010, deci, anterior acestei modificări care stabilea susținerea examenului și în scris.

A conchis instanța de recurs că, în sensul că, acea Comisie de examinare avea dreptul să-l respingă pe baza examenelor orale, în chiar decizia I.C.C.J. nr. 1269/2014 reținându-se că "poate fi primit în profesie", ceea ce conferă autorității un drept discreționar, deci, nu exista o obligație în acest sens.

De asemenea, prin evocata decizie, Înalta Curte nu a stabilit că nu i se putea respinge cererea, oricare ar fi fost rezultatul verificării.

In concluzie, instanța a reținut că nu poate verifica aprecierea în concret a cererii de primire în profesie, nu se poate substitui organelor competente în acest sens, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant a refuzat categoric administrarea probei cu înregistrarea interviului.

III. Soluția cu privire la cererea de revizuire

Examinând cererea de revizuire dedusă judecății, prin raportare la dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, cale extraordinară de atac ce permite retractarea unei hotărâri numai pentru cauzele strict și limitativ prevăzute de lege, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce permite retractarea unei hotărâri numai pentru cauzele strict și limitativ prevăzute de lege.

Conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire poate fi o hotărâre pronunțată asupra fondului sau care evocă fondul. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

În speță, prin decizia civilă nr. 693 din data de 7 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte, a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă și a respins recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinței civile nr 853 din 10 martie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, obligând recurentul- reclamant A. la plata către intimaților- pârâți Baroul Bacău și Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Revizuentul a formulat cerere de revizuire a deciziei civile mai sus menționată în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. și art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, invocând în esență faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut și că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene.

Condiția ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, fiind o cale de retractare, prin care se solicită instanței care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

Sub un prim aspect, curtea constată că obiect al revizuirii nu pot fi decât hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, cum sunt hotărârile prin care a fost admis recursul și s-a modificat hotărârea atacată pe chestiuni de fapt, în baza înscrisurilor noi administrate, precum și hotărârile pronunțate în urma rejudecării fondului după casare.

Așa fiind, nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care recursul a fost respins ca nefondat.

Această regulă nu este îndeplinită în cauză câtă vreme hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire nu a evocat fondul cauzei, astfel că hotărârea atacată nu poate face obiect al revizuirii.

Mai mult decât atât, niciuna dintre criticile invocate de revizuent nu poate fi circumscrisă motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Criticile revizuentului referitoare la considerentele hotărârii atacate și la fondul litigiului - sub aspectul aprecierii probatoriului - reprezintă veritabile critici cu privire la fondul cauzei soluționate definitiv prin decizia atacată cu revizuire.

În același timp, în legătură cu motivele expuse de revizuent, trebuie subliniat că, în limitele acestei căi extraordinare de atac, nu este permisă reevaluarea situației de fapt reținute prin hotărârea atacată, întrucât revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar asupra hotărârii atacate, ci determinarea unei noi judecăți, întemeiată pe elemente ce nu au putut forma obiectul judecății ce a condus la pronunțarea hotărârii supuse revizuirii.

Or, analiza criticilor referitoare la fondul cauzei excedează cadrului procesual în calea extraordinară de atac a revizuirii, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

În realitate, revizuentul își exprimă dezacordul cu privire la soluția și motivarea hotărârii atacate și tinde să obțină o reapreciere asupra fondului cauzei, ceea ce, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

Sub un al doilea aspect, potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca instanța de judecată învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac, să constate că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat principiul priorității dreptului unional. Având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, acest motiv de revizuire presupune, pe de-o parte, existența unei neconcordanțe între norme de drept din legislația internă și norme ale dreptului unional și, pe de altă parte, ca instanța de judecată să fi procedat la o greșită aplicare, cu prioritate, a normelor dreptului intern.

Înalta Curte constată că, în raport de considerentele hotărârii atacate, nu poate fi sesizată vreo încălcare a principiului priorității dreptului unional față de dreptul național, hotărârea supusă revizuirii analizând condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în cauză nu este îndeplinită condiția premisă de admisibilitate, drept consecință, întrucât nu este îndeplinită o condiție esențială de admisibilitate a căii de atac, având în vedere dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., urmează a respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 693 din 07 februarie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.